Siria, între revoluţie şi predestinare
De peste cinci ani, dinspre Siria ajung doar ştiri funeste. După ce regimul Assad a fost acuzat de crime ȋmpotriva umanităţii, s-a ȋntrupat parcă din nisipul deşertului o forţă ce a cutremurat şi mai tare lumea:Statul Islamic, sau Daesh, cum peiorativ ȋi spun ceilalţi fideli ai Profetului. In toată această vreme, moartea a bȃntuit nu doar ţara, ci ȋntreaga regiune, adusă de bombe venite din ȋngheţata Siberie sau ȋnsoritul Texas. Cu imagini cutremurătoare pe fundal, experţi de pretutindeni au vorbit de valori, principii, democraţie, Islam, istorie, speranţă şi predestinare, obiectivi sau pasionali, preocupaţi de suferinţă sau de bunăstarea proprie. Cu orgoliul şi pragmatismul pe care ţi-l dă bunăstarea, am considerat că e suficient ca generalii şi serviciile secrete să se ocupe cȃteva saptămȃni de această problemă ȋndepărtată pentru a se rezolva de la sine. In acest răstimp, alţi actori s-au implicat pentru a intra ȋn atenţia lumii, oamenii au continuat să moară, iar analiştii tot mai pasionali ȋn a ȋnvinovăţi.
Orice analiză a unei ţări componente a Spaţiului islamic destinată publicului european ar trebui începută cu o constatare a expertului în civilizaţia musulmană Raymond Charles:„Islamul (de la rădăcina selam – „supunere faţă de Dumnezeu”) este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură.”
Această fundamentală diferenţă nu este singura ce ȋndepărtează destinul Europei de cel al Orientul Mijlociu (exceptând Israelul)[1]. A doua caracteristică ce ne poate ajuta să înţelegem situaţia actuală o regăsim în istoria modernă, mai precis în primele două decenii ale secolului XX, când primul război mondial punea capăt existenţei a trei imperii (Otoman, Prusac şi Austriac), lăsând harta zonei în mâinile victorioase ale Marii Britanii şi Franţei, care, ȋn ciuda bunelor-intenţii manifestate, nu doreau să pună capăt influenţei directe asupra teritoriilor ce le reveniseră ȋnspre oblăduire şi pregătire pentru modernitate. Astfel, perioada modernă a acestor popoare se ȋmpleteşte cu lupta pentru dobȃndirea independenţei faţă de Metropolă, o luptă de cele mai multe ori sȃngeroasă, negocieri nesfȃrşite, excese religioase ori regimuri cu afinităţi marxist-dictatoriale.
In 1916, Franţa şi Marea Britanie, anticipȃnd prăbuşirea Puterilor Centrale şi interesate de extinderea dominaţiei asupra zonei ocupate de muribundul Imperiu Otoman, ȋncheiau mult-contestatul Acord Sykes-Picot care, în fapt, se traducea într-o hartă, denumită ironic de istoriografia recentă „o linie în nisip”[2]. Această linie, expresie a intereselor regionale, cu precădere economice ale celor două state, manifestarea unui dispreţ suveran faţă de istoria, confesiunile şi etnicitatea locală, delimita zona sub control direct francez din nord (conţinând Libanul şi coasta siriană, cu oraşele sale fidele acum guvernării Assad), cea engleză din sud, şi „zona de influenţă” ȋn centru. Şi aceasta din urmă era franceză în partea septentrională (cu oraşele Damasc, Alep, Mosul) şi engleză în partea meridională (sudul Siriei, Iordania şi Palestina). Logica engleză era de a avea acces la oraşele sfinte Medina şi Mecca datorită numărului mare al populaţiei musulmane din Imperiu, o cale de acces din India, „perla Coroanei”, până la canalul Suez, precum şi crearea unui stat evreu în zonă.
Sursa:Fanack Chronicle
În 1920, ulterior disoluţiei Imperiului Otoman, mare parte a teritoriului Siriei actuale intră sub guvernorat francez, respectȃnd acordul mai sus pomenit. Conform mandatului acordat de Liga Naţiunilor, antecesoarea ONU, Franţa avea responsabilitatea de a crea administraţia siriană modernă, de a organiza exploatarea reurselor ţării şi pregătirea societăţii pentru autoguvernare după ȋndelungata stăpȃnire otomană care ȋnăbuşise violent orice dorinţă de independenţă. Această misiune generoasă a fost îndeplinită parţial:dacă s-au dezvoltat oraşele, infrastructura, au fost realizate reforme funciare, introdus modelul administrativ european, s-a reformat şi încurajat învăţământul, ultimul şi esenţialul pas – autoguvernarea, a fost de la început repudiat neoficial de administraţia franceză. Aceasta considera că mişcarea naţionalistă arabă putea fi slăbită prin afirmarea socială şi politică a minorităţilor religioase până atunci oprimate, iar Siria era un adevărat mozaic confesional. Mai mult, majoritatea sunnită reprezenta o ameninţare permanentă a comunităţilor creştine din Levant, în a căror apărătoare se erijase Franţa.
Puterea politică va reveni califilor sunniţi. Imamii şiiţi, mai puţin norocoşi ȋn jocurile de putere, se vor apleca ȋnspre spiritualitate. Astfel, şiismul preia unele concepte religioase creştine şi iraniene, dar propune o organizare religioasă mai strictă decȃt Islamul majoritar. După ce linia celor doisprezece imami s-a sfȃrşit, comunitatea şiită va fi condusă de către un ayatollah, văzut drept cel mai iscusit ȋnvăţat al Legii, dar şi „semnul” lui Dumnezeu.
Califatul la apogeul expansiunii sale. Sursa:wikipedia
Cum şiismul se va divide ȋntr-o pluralitate de secte, puterea sa politică va fi din ce ȋn ce mai redusă. De altfel, aceşti „minoritari” vor fi mereu persecutaţi, ȋncepȃnd chiar după moartea lui Ali, cȃnd Islamul va cunoaşte o perioadă de expansiune extraordinară sub conducerea califilor omeiazi, ce ȋmbrăţişaseră ȋnvăţătura sunnită.
Islamul militant, conservator, ȋn accepţiunea căruia statul nu poate exista ȋn afara religiei, ȋn sunnismul modern este reprezentat cel mai bine de Wahhabism, apărut la mijlocul secolului XVIII, curent susţinut de tribul lui Ibn Saud ce a identificat ȋn această orientare retrogradă motorul religios al ascensiunii politice. La ȋnceputul secolului următor, tribul (sau marea familie) Saud cucerea Mecca şi Medina, arogȃndu-şi rolul de a răspȃndi interpretarea corectă a Islamului şi de a-i convinge pe ceilalţi musulmani de erorile lor şi de necesitatea urmării căii celei drepte. In sfȃrşit, ȋn primii ani ai secolului XX, Abdulaziz Ibn Saud, emir din Najd și conducător al wahhabiților, ȋşi ȋncepe cuceririle din Peninsula Arabia, pentru ca, la 23 septembrie 1932 să ia titlul de rege al Arabiei, o monarhie autocratică ce va aplica, pȃnă azi, doctrina wahhabită, pe care o va exporta ȋn ȋntreaga regiune graţie veniturilor substanţiale obţinute din vȃnzarea petrolului. Numărul mare de pedepse pentru ofense aduse credinţei, execuţiile publice, sumedenia de drepturi civile refuzate femeilor, aplicarea ad litteram a Shariei, Legea islamică, caracterizează acest fidel aliat al Statelor Unite.
In lumea arabă de după Al doilea război mondial au existat două tendinţe politice ale luptei pentru independenţă:Revoluţiile de inspiraţie marxistă şi resurecţia islamismului fundamentalist. Pentru statele arabe conservatoare, precum Regatul Saudit, unde revoluţiile marxiste nu ajunseseră, un eveniment surprinzător, care a modificat ireversibil raportul de forţe şi alianţe din regiune l-a reprezentat Revoluţia islamică iraniană din. Nimeni nu ȋşi imaginase că şiiţi vor putea crea vreodată un stat islamic (Siria era o republică laică). Sahul Mohammad Reza Pahlavi, cel ce, anterior, răsturnase, cu sprijin CIA, guvernul ales liber, reuşise performanţa de a revolta liberalii, comuniştii, islamiştii şi naţionaliştii, toţi unindu-şi forţele pentru ȋndepărtarea sa. Dacă, la ȋnceput, revoluţia părea a conduce către un final favorabil modernităţii, figura carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate, a unei constituţii islamice, ȋn care figura conducătorului religios devenea omnipotentă. Iranul devenea astfel, ȋn mod glorios, prima republică islamică şiită.
Inţelegerea prezentului este imposibilă fără o analiza, măcar sumară, a trecutului, iar, ȋn cazul nostru, a orgoliilor, jocurilor de putere regionale şi a concepţiilor religioase. Trecerea ȋn revistă a argumentelor de pȃnă acum poate duce cu gȃndul la Europa din urmă cu patru veacuri, o regiune măcinată de conflicte interstatale, revoluţii susţinute şi chiar purtate de clerici, intoleranţă religioasă extremă, genocide, necesitatea de a retrasa frontiere.
Dincolo de o dezbatere asupra identităţii arabe care stȃrneşte aprinse analize, reamintim că Hafez al-Assad, reprezentantul unei minorităţi religioase repudiate de reprezentanţii majorităţii sunnite promova pan-arabismul, deşi componenta esenţială a unităţii arabe este tocmai religia. Iar el nu a fost singurul ȋnsufleţit de această dorinţă. Grandoarea este comună tuturor celor corupţi de putere.
Imagine murală la intrarea ȋn Damasc reprezentȃndu-l pe Hafez al-Assad. Sursa:pbase.com
Un amănunt interesant care exprimă multe despre identitatea si viziunea acesteia părţi a lumii, este că, de exemplu, ȋn Irakul secularist, locuitorii ȋnstăriţi şi şcoliţi ai oraşelor foloseau termenul de „arab” pentru a-i desemna pe sătenii fără instruire. In Iran, pentru mare parte a populaţiei este o jignire a fi denumiţi arabi, ei se consideră perşi, urmaşii lui Darius, iar nu călăreţi ai deşertului arab.
Cum am văzut, Siria nu a fost lipsită, chiar ȋn vremea fostului preşedinte, de tulburări politico-religioase brutal ȋnăbuşite, iar Bashar e doar fiul tatălui său. Dar aceste mişcări nu doreau altceva decȃt instaurarea unei teocraţii sunnite. Frăţia musulmană care a initiat mişcarea anti-regim din Hama a provocat ȋn aceeaşi vreme atentate şi ȋn Egipt. Ulterior, cȃnd a ajuns la putere ȋn ţara de la gurile Nilului ȋn urma unor alegeri democratice, a fost nevoie de o intervenţie militară care a pus capăt guvernării sale şi arestarea preşedintelui Morsi ȋn 2013. Preluarea puterii de către generalul el-Sisi nu a mai stȃrnit revolta Capitalelor lumii democratice, chiar dacă fusese o veritabilă lovitură de stat. Probabil fiindcă lumea civiliată văzuse deja rezultatele dezastruoase ale „Primăverii arabe”, iar un Egipt destructurat ar fi creat o presiune migraţionistă probabil fatală pentru Europa, o catastrofă umanitară şi o ameninţare pentru Israel. In puţine cuvinte, nimeni nu ȋşi mai putea permite transformarea acestei ţări ȋntr-o a doua Libie.
Politica internaţională ȋn regiune este complicată şi ȋntr-o permanentă repoziţionare a actorilor, dar fără a se dilua delimitarea religioasă a sunniţilor de şiiţi. Un singur duşman este comun statelor musulmane:Israelul. O singură alianţă locală dăinuie de cȃteva decenii:Arabia Saudită şi Pakistanul, ambele sunnite, conservatoare (ȋn Pakistan este ȋn vogă o altă doctrină fundamentalistă, deobandi).
Privind situaţia din perspectivă statală pierdem din vedere tocmai indivizii, oamenii, cei ce mor ȋn luptele din Alep sau din deşert, care adună suferinţe generaţie după generaţie, ȋmpinşi să mai regăsească speranţă doar ȋn ȋnvăţăturile Profetului. Dar nimeni aici nu ȋşi pune problema lor:liderii religioşi sunt interesaţi exclusiv de dorinţele lui Allah, liderii politici sunt mȃnaţi de dorinţe de grandoare paranoide, revoluţiile, de principiu, sunt făcute pentru principii, nu pentru persoane, bogăţiile naturale atrag interesele companiilor străine ce respecta legile doar ȋn propria ţară, ȋn urma acestora vin serviciile secrete şi loviturile lor de stat.
Siria este condusă de o elită ce reprezintă o minoritate religioasă. Dar este o republică laică şi atunci ne ȋntrebăm de ce confesiunea ar trebui să aibă vreo importanţă. Totuşi, alianţele externe ale statului au fost făcute cu state şi organizaţii şiite. Duşmanii săi regionali nu sunt dintre state laice, ci dintre cele sunnite. Este firesc să existe o ȋncrȃncenare brutală a forţelor regimului Assad, majoritar alauite, pentru menţinerea regimului actual cȃnd ştiu ce va reprezenta venirea la putere a sunniţilor fundamentalişti. Cum la fel de natural este pentru majoritari să ȋşi dorească puterea. Iar toate aceste dorinţe fiindcă nu s-a făcut ȋncă separaţia ȋntre stat şi religie.
In 2011, cȃnd primele manifestaţii ȋmpotriva dictaturii au apărut şi ȋn Siria, agenţiile de presă vorbeau frenetic despre libertate şi „Primăvara arabă” care, ȋncet, a ȋngheţat Libia, a fost la un pas de prăbşirea Egiptului şi a ȋnsȃngerat Yemenul. De atunci, Statul Islamic a cutremurat regiunea şi ȋngrozit Europa, iar fundamentalismul islamic a luat locul raţiunii de-a lungul deşerturilor de la sud de Mediterana.
Siria acum suspină după pace, dar decenii la rȃnd a ȋntreţinut focul războiului. Iar cȃnd nu a mai făcut asta, au preluat iniţiativa vecinii săi, iar ea a devenit victima.
Statele occidentale, au decis că s-a venit vremea ca democraţia să fie răspȃndită şi ȋn oazele beduinilor. Dar a lăsat această ȋnălţătoare misiune ȋn seama fidelilor lui Allah pentru care scopul final este jihadul sau, cel puţin, crearea unei republici islamice de la Gibraltar la Ierusalim. Si nu avem ȋn vedere aici hulitul Daesh, ci ȋnsăşi Arabia Saudită sau Pakistanul.
Acum o sută de ani, francezii primeau din partea Ligii Naţiunilor misiunea de a pregăti Siria pentru democraţie şi independenţă. Pȃnă la urmă, Siria a devenit un stat suveran. Democratic, ȋnsa, niciodată.
Trecerea de la etapa revoluţionară a obţinerii independenţei către democraţie s-a dovedit cea mai dificilă ȋn ȋntreaga lume arabă. Exemplul Algeriei, care, ȋncă ȋn 1991, la organizarea unor alegeri corecte s-a văzut condusă de islamişti, nu a fost un exemplu suficient pentru Occident că regiunea nu va putea face pasul următor fără a risca recăderea ȋn fundamentalism şi autoritarism, de astă dată religios. Pȃnă la urmă, democraţia nu poate fi primită cadou, e nevoie să o meriţi. Iar cȃnd trebuie sa te rogi lui Dumnezeu să ȋţi calculeze bugetul, să fixeze preţul petrolului sau să ȋţi dea ploaie la vreme fiindcă nu te gȃndeşti să sapi un puţ, atunci cu siguranţă nu ştii ce să faci cu ea. Cineva ar trebui să te ȋnveţe, altfel vei continua să mergi ȋn deşert fără călăuză, ceea ce ȋnseamnă moartea. Un arab ar spune Maktub!, ce s-ar talmăci prin aşa a fost scris de mȃna lui Allah. Dar cine nu salvează un om de la pieire dacă poate să o facă nu ȋnseamnă oare că ucide ȋntreaga omenire? E doar o parafrază din Coran, nu din Biblie.
[1]Denumirea de Orient Mijlociu denotă ea însăşi o viziune eurocentristă.
[2]Termenul îi aparţine lui James Barr, profesor de istorie la Oxford.
[3]Alauiţii sunt o confesiune şiită. Asupra distincţiei dintre Islamul sunnit şi cel şiit vor reveni ulterior.
