Autor 3027 vizualizări


Istoria o va reţine pe Annie Bentoiu (născută Deculescu) drept o memorialistă extraordinară: volumul acesteia, Timpul ce ni s-a dat, e o radiografie minuţioasă, onestă, emoţionantă a anilor 1944-1959. Anii grozav de tulburi ai finalului de război, ai instalării comunismului ‒ anii tulburi în care şi-a trăit adolescenţa şi tinereţea autoarea, cu toate uriaşele lor încercări. O cronică a cărţii, una care i-ar face dreptate, ar trebui să citeze masiv din volum, într-atât e de impresionant; şi, dacă vreţi, lectură obligatorie pentru toţi aceia care vor să ştie cum a fost, care au uitat cum a fost. Noi alegem pentru Dumneavoastră un moment anume ‒ cum s-a trăit întoarcerea armelor, 23 august 1944, şi zilele, săptămânile care i-au urmat în familia fetei ‒ şi vă invităm să citiţi volumul în întregime, cu toate peste cele opt sute de pagini ale sale. În august 1944, Annie, fiica unui medic român şi a unei elveţiene din cantonul francofon Vaud, avea 17 ani şi locuia temporar la Olteniţa, acolo unde se retrăsese familia după bombardamentele din Capitală din 4 aprilie. Adolescenta notează în jurnal toate stările contradictorii ale perioadei, frici, angoase, întrebări ‒ şi revine asupra lor, cu completări şi nuanţări, la maturitate. 


„Și a venit seara de 23 august.

Comunicatul a fost citit la radio pe la nouă sau zece seara. L-am ascultat în tăcere; ai mei au trecut imediat la emisiunile străine, pe care seară de seară aveau răbdarea să le asculte ceasuri întregi. Urechea lor devenise un filtru extrem de sensibil, neglijând bruiajul care mă exaspera. Postul lor preferat era Sottens, elvețian și neutru; singurul obiectiv, afirma tata. Comentatorul politic al acelor ani, René Payot, avea o minte ageră și informația lui părea extinsă imparțial.

Poate că tot Sottens au ascultat și în seara aceea. Eu i-am lăsat lângă aparat și am ieșit pe verandă. Mă țin minte așezată pe ceva scund – un scăunel sau chiar treptele verandei – cu fața spre grădină și capul în mâini, într-o tăcere absolută. Era o noapte senină de vară, aparent ca toate celelalte.

Ceea ce mă stăpânea era un fel de angoasă tulbure, fără formă. Principala imagine care-mi venea în minte era cea a unui zăgaz care se rupe. Suportată cu iritate și ostilitate, prezența nemților de fapt ne apărase. Odată cu dispariția lor, ne aflam în calea unui puhoi pe care mai mult îl presimțeam decât mi-l imaginam efectiv. Ce știam, la urma urmei, despre ruși? Nu mare lucru, ținând socoteală de faptul că propaganda germană nu putea fi crezută pe cuvânt. Înainte de război, dincolo de Nistru totul era tulbure. De acolo veneau doar vești confuze și înspăimântate. Cuvântul «bolșevic» era încărcat cu conotații sângeroase și trezea un fel de groază. Romanul lui Gib Mihăescu, Rusoaica, încercase să creeze o mitologie bizară, atractiv-repulsivă, a femeii ruse; la fel procedase un roman de serie, cu multe sugestii erotice, de Octav Dessila, Zvetlana. În biblioteca părinților un roman de Blaise Cendrars, Moravagine, situat în Uniunea Sovietică în anii douăzeci, descria o lume de beție și haos: nu reușeam să-l termin.

Mai era o biografie a lui Stalin în tinerețe, scrisă de Boris Suvarin, care-l zugrăvea ca pe un simplu asasin cu simbrie. Cuvântul «colhoz» (care se scria adeseori cu k) circula încărcat și el cu conotații de neexplicită teroare. Din câte știam, familiile de refugiați refuzau să-și amintească prea clar grozăviile prin care trecuseră; poate că se temeau încă. […] Oricum, armatele noastre luptaseră împotriva lor și pe pământ rusesc; acum erau ei pe pământul nostru, iar noi ne pomeneam «alături de armatele aliate». Cum se vor petrece lucrurile? Până acum se folosise mereu formula «prietenia româno-germană» care era, fără îndoială, o minciună. Acum ce vom spune? Altă minciună? «Aliații» fuseseră fără îndoială, în chip constant, polul simpatiilor noastre; dar foloseam cu ei o optică selectivă.

Iubeam Franța, Anglia, America. Pe ceilalți nu-i vedeam, nu voiam să-i vedem. Acum le deschideam granițele și-i vom lăsa să treacă. Ba mai mult, vom lupta alături de ei pentru Transilvania; era aici un argument decisiv, care nu se discuta. Și totuși: oare aceiași ofițeri, care luptaseră în Rusia, vor comanda acum tirurile în sens opus? Erau ei marionete sau oameni? Vom cădea în spatele nemților; nu ne mulțumeam, așadar, să-i trădăm, vom și trage în ei.

Mi-am adus oare aminte de acel neamț amărât, poate mai mult speriat decât însetat, din acea dimineață cu soare? Nu știu. Exista o componentă neloială în acel act, și mi se părea că într-o ordine morală superioară ea va trebui plătită într-un fel. Dar, desigur, războiul nu este și nu poate fi leal; istoria nu e nici logică, nici frumoasă și cu atât mai puțin morală. Decât, poate, pentru cel care o citește ca pe o poveste de demult. Mi-am petrecut seara în această apăsare tăcută, parte înfrângere și rușine, parte încremenire în fața irevocabilului.

Noaptea era senină, stelele sclipeau la locul lor, se auzeau câinii, o adiere de vânt. Viitorul era mai incert ca niciodată. Făcuserăm cu toții un gest, necesar, se vede, prin care se încheia o perioadă și începea ceva în întregime necunoscut. A doua zi am aflat cu uimire că în unele case fusese o bucurie și un chef grozav. Printre altele, pare-se, la unchiul Mitică, fratele mai în vârstă al tatei. Era de înțeles: avea trei băieți, iar fiul său cel mai mare, artilerist, făcuse toată campania din Rusia, îmbolnăvindu-se în tranșee de un reumatism grav. Dar războiul continua, aveau să mai fie morți și răniți, familii îndoliate, pământ pustiit. Se băuse, se dansase, antren fusese din plin și în multe alte locuri.


«Lucrurile erau confuze și periculoase»

Dimineața tata a plecat la București să vadă cu ochii lui «care e situația». Eu am uitat de acea seară de anxietate, mi-am zis că poate «cei mari» știu mai bine decât mine, mi-am văzut de lecturi și de bicicletă ca mai înainte. E ciudat în ce irealitate pot trăi unii adolescenți. Între unsprezece și treisprezece ani reacționasem pasionat și cu revoltă la evenimentele de atunci: Cehoslovacia, Polonia, Franța. După căderea ultimei și mai ales după intrarea noastră în război, încetasem total să mă mai interesez de politică și de istorie. Mi se părea că ne cufundăm într-un abis de neînțeles, iar soluția mea personală fusese să evadez: scriam basme și poezii franțuzești, cultivam un soi de optimism superficial și forțat, alternând cu perioade secrete de disperare: tablou de adolescență cât se poate de obișnuit. Câteva zile mai târziu, la întoarcerea tatei, îi ascultam povestirile cu nesaț și cu gura căscată. Bombardamentele nemțești îl obligaseră să stea mai multe ore în adăpostul din clădirea Băncii Naționale, pe Ștefan cel Mare; nu mai știu, poate chiar dormise acolo. Bucureștiul fusese bombardat cu strășnicie, mai dur chiar decât în acel 4 aprilie de neuitat, în care călcasem pe trotuare acoperite cu sticlă pisată și privisem case despicate de sus în jos, cum aveam să revedem doar patruzeci de ani mai târziu, la cutremurul din 1977. Se dărâmase acum minunata clădire a Teatrului Național, în care aplaudasem cu atât entuziasm Apus de soare, Cocoșul negru și multe alte spectacole (ce neuitată priveliște oferea sala în roșu și aur, adâncă, neverosimil de îngustă și totuși somptuoasă, privită fie de jos, fie de sus! O replică a sălilor de spectacole austriece și germane ale veacului trecut, pe care le privim astăzi la televizor cu admirație și o undă de nostalgică invidie). Nemții se apărau din toate puterile la Băneasa. Convoaie întregi se retrăgeau în goană, soldați izolați erau prinși în sate, ici și colo. Reprezentantul diplomatic al Germaniei se sinucisese împreună cu secretara lui. În București apăruseră ziare cu frontispiciu nou, cu câte o singură foaie, ca o ediție specială; lucrurile erau confuze și periculoase. Nemții ne acuzau că i-am trădat; nu puteam să nu le dau dreptate. Că ei începuseră, că ei umpluseră Europa cu foc și cu sânge, că fără nebunia lor poate nu s-ar fi întâmplat nimic, asta era altă poveste, la fel de adevărată.

«Un sunet nemaiauzit și nesemănând cu nimic»

Au mai trecut câteva zile și au venit rușii. Eram în casă, dimineața, când am auzit-o pe Maria strigându-mă: – Domnișoara Nini! Veniți repede că au venit rușii, să-i vedeți ce frumoși sunt! Am coborât cele două etaje întrebându-mă ce însemna acea frază ciudată și cum trebuia luată. Poate de aceea îmi răsună și acum în urechi. Pe trotuar, am rămas nemișcată multă vreme în tăcere, ca și alții, și am privit.

Pe Strada Mare se scurgea un șuvoi de căruțe care înainta extraordinar de încet. În fiecare un grup de militari, bărbați și femei, stăteau așezați sau prăvăliți pe un neverosimil calabalâc de «efecte» și de arme; unul dintre ei mâna caii. Culoarea generală a uniformelor, a obiectelor, a cailor și a căruțelor părea să fie aceeași, cea a pământului, a prafului. Rușii nu se uitau la noi; erau cufundați într-o indiferență sau o oboseală atât de adâncă încât nimic și nimeni nu-i mai putea atinge.

Unii dintre ei cântau: niște coruri pentru noi ciudate, corect intonate pe două voci, în care bărbații luau terța superioară pentru acompaniamentul melodiei principale, nu cea inferioară cum era obișnuiți noi. Chiar auditiv deci impresia era stranie, deși mai plăcută decât imaginea vizuală.

Dar principalul acompaniament era sunetul continuu al roților pe caldarâmul pavat cu pietre, un sunet care părea, în forța și continuitatea lui, o curgere de metal și pietre rostogolite, un sunet nemaiauzit și nesemănând cu nimic. Îl țin minte pentru că n-a încetat toată ziua și toată noaptea, ba chiar și toată ziua următoare. Îl auzeam în somn și de câte ori mă trezeam. Și nu se mai termina. Trecătorii opriți pe marginea trotuarului se uitau un timp, după care se îndepărtau și-și continuau drumul în tăcere.

Nu manifestau nici bucurie, nici ură: ce-o fi fost în sufletele lor, al fiecăruia dintre ei, mi-e cu neputință să imaginez. Știu doar ce era într-al meu: o milă fără margini, luptându-se cu o frică fără nume. Ne-am întors sus în casă – era o zi de vară caldă, senină, cum aveau să mai fie sute și mii –, închizând instinctiv poarta de fier cu mult mai multă grijă ca de obicei. Unchiul Ionel stătea pe trotuarul asfaltat din fața casei și, după cum am aflat ulterior, la întrebarea pusă de un ofițer sovietic a răspuns într-o rusească fantezistă că în casa noastră stă un «polcovnic», ceea ce, dată fiind și alura impozantă a clădiri, ne-a scutit pe moment de orice neplăceri.

Altă dată a coborât și tata, în vechea sa uniformă de medic militar din timpul concentrărilor și mobilizărilor «pe loc».

«Toți negustorii lăsaseră obloanele și orașul părea sub stare de asediu»

Într-adevăr, curând lucrurile s-au schimbat. Poate chiar din prima seară. Au fost aduse la noi cele două verișoare de o vârstă cu mine – Țuș și Veronica – și am stat închise vreo trei zile în partea din spate a casei, fără să avem voie să scoatem nasul afară. Zvonurile erau contradictorii: ba că soldații ruși erau ținuți din scurt și pedepsiți dacă se arătau agresivi; ba că cereau alcool peste tot, până și în farmacii, unde-l dădeau imediat pe gât, lucru nemaivăzut; că întrebau de ceasuri și de «hazaică»; pe scurt, a doua zi, nefiind lăsate nici să ne uităm pe geam, ne-am suit în pod și am examinat priveliștea cu un binoclu mic pe care tata îl întrebuința la curse. Toți negustorii lăsaseră obloanele și orașul părea sub stare de asediu.

Nu se vedea nimeni pe străzi. Panică nejustificată? Incidente reale? Și una, și alta, probabil. Când lucrurile s-au mai liniștit și ne-am putut vedea unii cu alții, am aflat oarecare știri. Căpeteniile lor fuseseră cazate la unchiul Mitică, unde se găsea în acel moment doar Mișu, fiul cel mai tânăr, proaspăt numit judecător local în acea vreme. Raporturile au fost aparent civilizate: li s-au pregătit așternuturi, mese îndestulate, li s-a procurat vin și au fost și momente de destindere, deși comandantul nu-și scotea gazda din «burjui», cuvânt pronunțat pe un ton atât de disprețuitor încât aceleia nu-i venea deloc la îndemână.

Mișu le-a organizat chiar o excursie în pădurea de la Ciornuleasa; a trecut și printr-un moment de panică, observând că-i dispăruse o armă de vânătoare și a fost nevoie de întreaga înțelepciune a unui ofițer de-al lor, mai abordabil, ca să și-o recapete.

Unitatea trebuia să plece spre București, apoi spre Ploiești; comandantul unității aflase că după aceea, personal, avea să fie trimis acasă. (Probabil că-l aștepta și pe el soarta tuturor celor care luptaseră pe frontul european, dar cum putea el, atunci, s-o presupună?). La plecare, un soldat care îngăima câteva cuvinte pe românește l-a luat pe Mișu la o parte și i-a sărutat mâna, aproape plângând: «La voi încă bine... la noi foarte rău!»  

FOTO: HUMANITAS, ARHIVA HISTORIA, FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC


Acest fragment a fost publicat în numărul 236 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 septembrie - 14 octombrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum