Autor 6034 vizualizări


Evul Mediu a trăit după două coordonate fabulos întruchipate de lupta pentru învestitură din lumea occidentală. Episodul de la Canossa, când împăratul Henric al IV-lea vine în genunchi ca un cerșetor la Papa Grigore al VII-lea, spune foarte mult cu privire la importanţa factorului religios, dar și a interesului politic, laic, temporal al unor personalităţi istorice. Pentru că suntem învăţaţi adesea să privim secvenţial istoria, nu realizăm că acest amestec se aplică și aici, în estul Europei. Spaţiului nostru i se mai adaugă un element – conturarea unei decizii de apartenenţă la una dintre cele două lumi religioase: cea catolică sau cea ortodoxă.

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul sciziunii din interiorul creștinismului, care, ulterior, după eșecul repetat al încercărilor de unire și dispariţia ultimului basileu de la Constantinopol, ca urmare a cuceririi otomane din 1459, a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În perioada următoare, între cele două Biserici a urmat o luptă pentru supremaţie, întreţinută de conducători din ambele tabere și marcată adesea de excese. Împărţirea formală din 1054 făcea ca graniţa dintre cele două mari confesiuni să fie în Polonia de est (azi Ucraina), Transilvania, Banat, Croaţia, Dalmaţia, sudul Italiei și Sicilia. Datorită intereselor politico-ecleziastice, această graniţă a fost mereu supusă unor presiuni: prozelitism religios de ambele părţi, apariţia unor noi patriarhii autodeclarate (cazul sârbesc din vremea lui Ștefan Dușan), a unor ţari bulgari încoronaţi de Papalitate (Ioniţă Caloian) și nu de autoritatea religioasă de la Constantinopol de care aparţineau, așezarea unor ordine religioase militare pe graniţă (diplomele și actele de danie către Ordinul Cavalerilor Ioaniţi în Banat din anii 1247, 1287, respectiv 1324), ridicarea de mănăstiri ortodoxe drept centre de menţinere a credinţei ortodoxe în zonă.

Încercările de unire între cele două Biserici

Pentru a ne face o imagine completă a secolului în care activează Nicodim de la Tismana trebuie amintit faptul că între Marea Schismă și căderea Constantinopolelui au existat numeroase încercări de unire a celor două Biserici, din păcate de cele mai multe ori sub presiunea acordării unui ajutor militar din Occident pentru Constantinopol. Dacă la început doar orgoliile și interesele politice au fost cele care au ţinut pe loc procesul de unire, cu timpul, evenimentele istorice au agravat ruptura. Astfel, în 1078, la mai puţin de un sfert de veac de la schismă, Papa Grigore al VII-lea a încercat să refacă legăturile păcii cu Bizanţul. Dar străduinţele sale și ale împăratului Mihai VII Ducas Parapinakes (1071-1078) au fost spulberate, în urma detronării suveranului bizantin de către Nechifor Botaniates.


Câţiva ani mai târziu, după lansarea primei cruciade pentru recucerirea Ierusalimului, în anul 1098 Papa Urban al II-lea (1088-1099) a convocat un sinod unionist la Bari, dar tratativele n-au dus la niciun rezultat. Cruciadele, care s-au dorit a fi un ajutor militar al Apusului împotriva expansiunii Islamului în teritoriile sfinte, s-au dovedit a duce la o amplificare a conflictelor dintre Bizanţ și Roma. Mai mult chiar, Cruciada a IV-a s-a terminat cu un rezultat ce a împins tratativele de unire dincolo de posibilitatea de reconciliere. În loc să lupte cu musulmanii, cruciada s-a finalizat cu asediul Constantinopolelui și cu ocuparea acestuia. La 70 de ani are loc Sinodul de la Lyon, la 1274, pe vremea Papei Grigore al X-lea (1271-1276), la care, printre alţii, au participat doi titani ai Bisericii, Sf. Toma de Aquino și Sf. Bonaventura. După dezbateri, orientalii, în frunte cu împăratul Mihai VIII Paleologul (1261-1282), au semnat unirea cu acceptarea dogmelor Filioque, Purgatoriul și primatul papal. De data aceasta, cauza unionistă a fost susţinută, cu riscul propriei sale vieţi, de către patriarhul Ioan Beccos. Dar s-a năruit curând, mai ales din cauza surorii împăratului, călugăriţa Eudochia și a călugărilor, care-i urau pe latini de moarte. Dintre cele mai importante întâlniri care au mai avut loc între cele două Biserici se numără: Sinodul de la Constanţa – Konstantz (1414-1418) – azi în Elveţia, la frontiera cu Germania. Acesta a fost convocat de Papa Ioan al XXIII-lea cu trei scopuri: de a trata ereziile lui Wicliff și Huss, unirea Bisericilor și implementarea unor reforme interne ale Bisericii Romano-Catolice. La acest sinod a fost trimisă, după întâlnirea de la Snyatin din 1415 dintre regele Poloniei Vladislau Jagello și domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei, o solie formată din delegaţii a 18 orașe moldovene și muntene, în frunte cu Grigore Ţamblac, mitropolitul Kievului. Nici această întâlnire nu a adus unirea dorită. Până în secolul XX, când au fost reluate discuţiile interconfesionale, între Răsărit și Apus, cel mai important sinod unionist, cu participarea masivă și competentă a reprezentanţilor ambelor ramuri ale Bisericii creștine, catolică și ortodoxă, rămâne cel de la Ferrara-Florenţa din anii 1438-1439. Din păcate, acest Sinod a fost ţinut într-un moment deosebit de dificil pentru bizantini. Imperiul Roman de Răsărit era redus la un oraș și câteva teritorii mărunte, puterea otomană înconjurase orașul și nevoia unui ajutor militar occidental era una iminentă. Din acest motiv, acceptarea celor patru puncte florentine (primatul papal, adaosul Filioque din Crez, folosirea azimei în Euharistie și existenţa Purgatoriului) de delegaţia ortodoxă prezentă atunci a fost imposibil de realizat.


În secolul al XIV-lea, în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia, Bulgaria și Ţara Românească, aveau loc lupte pentru supremaţie, adesea în cadrul aceleiași familii (membrii caselor domnitoare erau înrudiţi între ei), lupte susţinute și de cele două Biserici. Chiar dacă populaţia din Ţara Românească era de credinţă majoritar ortodoxă, primii domnitori Basarabi erau catolici sau ar fi pendulat între cele două credinţe în funcţie de interesul politic. În Evul Mediu orice formaţiune politică trebuia dublată/ recunoscută de una ecleziastică pe măsura importanţei. E posibil ca, după modelul ţărilor vecine (ţaratul sârb și cel bulgar), primii Basarabi să fi înţeles că au nevoie, pentru legitimarea domniei, de o autoritate ecleziastică. În acest context, în jurul anului 1359, mitropolitul Iachint din Vicina (Isaccea de azi) este invitat să se mute la Curtea de Argeș. Mișcarea este interesantă pentru că mitropolia de Vicina fusese înfiinţată înainte de marea invazie tătară de la 1241, pe când orașul era prosper. În perioada în care domnitorii Ţării Românești îl invită pe mitropolit să se mute, orașul decăzuse și era frecvent pradă incursiunilor tătărești. În plus, era mult mai greu pentru domnitor să obţină un scaun nou de mitropolit decât recunoașterea mutării unuia deja existent. Pentru a nu avea probleme cu recunoașterea acestui act, domnitorul Ţării Românești se adresează direct Patriarhiei de la Constantinopol, cea mai mare dintre patriarhiile ortodoxe, deși ar fi avut la dispoziţie și Patriarhia bulgară de Târnovo, respectiv cea sârbească de la Ipeč. Interesant este că în urma corespondenţei, din mai 1359, dintre Patriarhia de Constantinopol și domnitorul Alexandru i se cere un jurământ de credinţă că va rămâne fidel Ortodoxiei. Formularea dă de înţeles că voievodul ar fi avut o altă credinţă: „…făgăduind că va da încredinţare scrisă și cu jurământ că va sluji de acum înainte, câtă vreme va dăinui domnia și cârmuirea lui în zisa Ungrovlahie întreagă, sub preasfânta noastră mare Biserică a lui Dumnezeu…” (Documente privind Istoria României. B. Ţara Românească, veacul XIII, XIV, XV (1247 – 1500), București, 1953, pp. 13-14)

Nicodim de la Tismana, imagine a unui agent de influenţă

 În toată această perioadă de transformări în Ţara Românească, la sud de Dunăre s-a născut și s-a format cel care avea să devină Sfântul Nicodim de la Tismana. Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi spun că Nicodim de la Tismana (Nikodim Grâcic în Serbia) s-a născut undeva între 1310-1320, în mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ştefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO. Se pare că Nicodim se înrudea atât cu Basarabii, cnejii sârbi, cât și cu ţarii bulgari. Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc, probabil chiar la mănăstirea Deciani. Ulterior pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. Se iniţiază în arta de la Muntele Athos: caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie). În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon iar în 1343, ieromonah. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar. Prin 1366 îl aflăm în regiunea sa natală, într-o mănăstire din Craina.


Cine sunt monahii acelor vremuri? Dincolo de cei atrași de cele sfinte din convingere și evlavie și care nu au un statut social anume sau de cei care intră în mănăstire ca să scape de sărăcie, mai sunt și cei deosebit de importanţi prin legăturile familiale pe care le au. Într-o perioadă medievală în care asigurarea moștenirii este dificilă – în primul rând aceasta se făcea pe linie exclusiv masculină, apoi mortalitatea indivizilor este mare atât în perioada juvenilă, cât și mai apoi, din multiple cauze: războaie, calamităţi, epidemii etc.; și nu în ultimul rând divizarea averii avea reguli clare – apare un excedent de urmași, aflaţi mereu în umbra moștenitorilor. Discutăm aici de fraţii moștenitorilor la tron, de ceilalţi băieţi ai diverșilor nobili/ boieri și alţii (în speţă bastarzi) care puteau să emită diverse pretenţii la moștenire. Intrarea în monahism este o alternativă pentru cei care nu au nicio șansă să ocupe funcţia tatălui/ bunicului lor. Adesea, familiile imperiale, regale sau princiare încurajează intrarea în monahism a unora dintre membrii săi pentru a-și asigura, la nevoie, un sprijin puternic din partea acestei instituţii. Religia (fie că discutăm de biserici precum cea Romano-Catolică, Ortodoxă, de confesiunile protestante, de islam, de religia mozaică sau alte credinţe) nu deţine armate, dar este capabilă și suficient de puternică să declanșeze războaie, să schimbe sau să întărească orânduiri sociale și regimuri politice. Dacă ne întoarcem la monahii din perioada medievală, odată intraţi în mănăstire, ei nu mai sunt percepuţi ca o ameninţare constantă la dobândirea tronului sau a funcţiei, în plus li se oferă posibilitatea unei cariere la care nu ar fi sperat.

Monahii sunt folosiţi ca mesageri, diplomaţi, agenţi de influenţă. Dacă privim cazul lui Nicodim de la Tismana, el vine în Ţara Românească, la Vodiţa, pentru a întări credinţa ortodoxă la graniţele influenţei catolicismului. S-a susţinut că plecarea lui în 1369 s-a petrecut din cauza otomanilor care, după victoria de la Črmen (1371), avansau în Peninsula Balcanică. Adevăratul motiv al venirii sale trebuie însă căutat în ocuparea, în 1366, pentru o scurtă perioadă, a Vidinului de către regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382). Teritoriile cucerite au fost organizate ca un Banat de Bulgaria și s-a desfășurat o puternică activitate de catolicizare prin intermediul călugărilor franciscani. Chiar dacă trupele maghiare se retrag din Vidin pe la 1369, apropierea faţă de catolicism era puternică pentru că însăși ţarina Bulgariei, Ana, soţia lui Ioan Stratimir, fusese convertită. Aceasta era nimeni alta decât fiica doamnei Clara, soţia catolică a fostului domn Alexandru (sau poate a lui Nicolae Alexandru), și sora vitregă a celui care ocupa tronul Ţării românești, Vladislav I Vlaicu. Acest fapt este menţionat în scrisoarea de felicitare a Papei Urban V, din 1370, către fosta doamnă a Ţării Românești. Cert este că domnitorul Vladislav I Vlaicu (1364–1377) îl invită pe monah în Ţara Românească pentru a clădi o mănăstire. Așa apare în 1372 mănăstirea Vodiţa. Lucrările vor continua cu zugrăvirea mănăstirii până către 1375. Nicodim primește sprijin important din partea domnitorului. Într-un hrisov din 1372 sunt înșirate satele, scutirile, vasele liturgice și odăjdiile dăruite. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușeviţa din Serbia. În 1375, Nicodim este solicitat să facă parte din delegaţia care urma să mijlocească pentru Ţaratul sârbesc la Constantinopol ridicarea anatemei date în 1346 și cauzate de conflictul dintre Patriarhia de Constantinopol și cea sârbească de la Ipeč. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de traducător, Patriarhul Filotei al Constantinopolelui l-a apreciat foarte mult. Ierarhul i-a dăruit cârja sa, trei părticele din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale Sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegaţiei sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra Bisericii sârbe.

Ridicarea Mănăstirii Tismana, prietenia și conflictul cu Mircea cel Bătrân

Când a revenit în ţară, Nicodim și-a dat seama că nu mai poate continua activitatea la Vodiţa pentru că aceasta intrase sub jurisdicţia maghiară. Din acest motiv va întemeia Mănăstirea Tismana pe la 1378. Primul document cu privire la Tismana este din 3 octombrie 1385, când voievodul Dan I întărește daniile făcute de tatăl său, Radu I (1377-1383). Tot în acest document se consemnează că Tismana nu era încă terminată, dar și faptul că o parte dintre călugării care au fugit de la Vodiţa, în vremea stăpânirii maghiare, se puteau întoarce aici. Acest lucru confirmă faptul că Banatul de Severin reintrase în stăpânirea domnitorilor munteni. Mănăstirea Tismana a fost terminată în timpul lui Mircea I cel Bătrân, dovadă fiind hrisoavele cu privire la daniile făcute de domnitor către lăcașul de cult – 1387, 1391, 1392, respectiv 1399. De asemenea, apare o menţiune foarte importantă în toate aceste documente: Nicodim obţinuse de la voievodul Ţării Românești dreptul ca monahii de la Tismana și de la Vodiţa să își poată alege singuri stareţul și să nu fie impus de domnie (samovlastie). Spre deosebire de mănăstirile din Ţara Românească de la acea vreme, Vodiţa și Tismana aveau organizarea vieţii monahale conform regulilor însușite la Muntele Athos.


Mănăstirea Tismana avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din ţară. Între 1399 și 1405, Nicodim se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Aici a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel, iar pergamentul, pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, este considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Naţional de Istorie din București. Pe Evangheliarul său există o adnotare a lui Nicodim, interpretată astfel: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Ţara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”. Istoricul P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice sau să se fi apropiat de Vlad I Uzurpatorul, devenind incomod pentru voievod. În 1406 are loc împăcarea, iar stareţul se întoarce în Ţara Românească. La puţin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea cel Bătrân, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”.

 În noiembrie același an, la Turnu Severin, Nicodim a participat alături de domn la întâlnirea cu regele Sigismund de Luxemburg. O cădelniţă de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungar a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodiţa și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia. Nicodim s-a stins din viaţă la 26 decembrie 1406 și a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb. Cert este că activitatea Sfântului Nicodim de la Tismana a dus la întărirea Ortodoxiei în Ţara Românească. În plus, Sfântul Nicodim aduce două elemente importante: organizarea în formula samovlastie a obștii monahale și școala de caligrafie cu copiști de cărţi bisericești în diverse limbi. Nicodim a fost canonizat și trecut în rândul sfinţilor de Biserica Ortodoxă în 1955.


""