Autor 1808 vizualizări


Omul arhaic credea cu tărie că bolile au o etiologie spirituală: duhurile malefice pătrund în trup, vătămându-l. Ţăranul român împărtășea aceeași viziune despre boală. De aceea, el le desemna prin nume proprii, personificându-le.

Recenta pandemie de coronavirus este un prilej de anamneză a momentelor dificile, critice, care ne-au marcat trecutul. Ne amintim, spre exemplu, că Ţările Române au fost devastate de ciumă în mai multe rânduri: în Muntenia și în Moldova, ciuma a bântuit în anii 1707, 1735, 1770, 1793 și 1795. Una dintre cele mai cumplite epidemii de ciumă a avut loc pe vremea domniei lui Grigore Ghica, în anul 1735. Tot în Muntenia, ciuma a revenit în secolul al XIX-lea, începând din anul 1813 – așa-numita „ciumă a lui Caragea” –, cunoscând apogeul în 1814, când a pătruns și în Moldova, făcând o mulţime de victime, până în anul 1824, când a dispărut cu totul.

Înfăţișarea Ciumei, așa cum o întâlnim în imaginarul colectiv arhaic, pare desprinsă dintr-un roman fantasy: era văzută ca „o babă urâtă – de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap”, care dădea, ameninţător, târcoale satelor. Avea un cap de om, coarne de bou și coadă de șarpe, iar în vârful cozii, un ghimpe mare cu care îi înţepa pe oameni, îmbolnăvindu-i. Se putea iţi și sub forma unui abur, iar, după alte mărturii, Ciuma avea aripi și purta o sabie lată, cu care, evident, scurta vieţile pământenilor. Nici Holera nu se arăta, în urâţenia sau, mai bine zis, în grotescul ei, mai prejos: era imaginată ca o femeie bătrână și pocită, care poartă cu sine o seceră cu care „lovește drept în cap”. Ţăranul român nu credea că pe lume ar fi o singură ciumă, ci mai multe. „Ciumile” proliferează, se înmulţesc alarmant: au mulţi copii și îi poartă în cărucioare pe care le trag mereu după ele. Se zice că, într-o bună zi, Ciuma, în îndrăzneala ei nebună, a năvălit asupra Sfântului Haralambie, cu gândul să-l înţepe cu ghimpele ei otrăvit. Mucenicul, însă, a pus mâna pe ea, a legat-o cu un lanţ strașnic și a început să o supună la cazne, devenind, din acea clipă, stăpânul ei. De aceea, în majoritatea icoanelor (ţărănești sau chiar bizantine), Sfântul Haralambie este zugrăvit ţinând Ciuma de lanţ, iar aceasta stă spăsită sub picioarele sale.

Patronul ciumei

Cum a ajuns, însă, Sfântul Haralambie – cel mucenicit în vremea împărăţiei lui Sever – patronul ciumei? De ce a primit el de la Dumnezeu această demnitate, și nu un alt sfânt din calendar? Ţăranii nu își explicau raţional realitatea înconjurătoare; nu construiau teorii. Tot ceea ce le stârnea mirarea devenea un bun prilej pentru a născoci o poveste. Înţelesurile lumii li se dezvăluiau sub forma poveștilor.

Icoană pe sticlă cu tema „Sf. Mare Mucenic Haralambie”, meșter Savu Moga, datare 1871, zonă Arpașu de Sus, Ţara Oltului – Colecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român, categoria juridică Tezaur. Sub picioarele Sfântului, neagra Ciumă cu coasa ei.

Răspunsul la întrebarea de mai sus ne vine, deci, ambalat într-o poveste. Se zice că pentru noianul pătimirilor îndurate de-a lungul vieţii, la bătrâneţe, Dumnezeu l-a chemat pe slujitorul său, Sfântul Haralambie, și l-a îndemnat să îi ceară un dar deosebit, ca răsplată. Sfântul Haralambie a cerut un răgaz de gândire și s-a dus să îi întrebe pe oameni ce dar ar trebui să ceară. Coborând pe pământ și întâlnindu-se cu oamenii, aceștia l-au implorat să îi scape de Ciuma care îi năpădise și să îi ceară lui Dumnezeu să îi dea putere asupra ei. Dumnezeu a îndeplinit dorinţa pământenilor și, din acea zi, i-a dat-o în grijă Sfântului Haralambie. Acesta „îndată a și pus mâna pe dânsa, a legat-o de grumaz cu un lanţ de fier, și astfel legată în lanţ, o ţine el până în ziua de astăzi, și numai atunci când oamenii nu serbează ziua lui, o sloboade pe pământ”.

Această legendă populară ne evidenţiază modalităţile profilactice, spirituale, prin care ţăranul de odinioară se apăra împotriva epidemiilor pustiitoare: abţinerea de la „păcate” (de la acele acte imorale, reprobabile, care aduceau pedeapsa lui Dumnezeu) și cinstirea Sfântului Haralambie (sărbătorit în calendarul ortodox, an de an, pe 10 februarie). Să îl respecţi însemna nu doar să îţi manifești evlavia faţă de el, prin rugăciuni intense, ci și să te abţii de la muncile cotidiene în ziua praznicului său. Când ciuma sau holera bântuiau satele, preoţii ieșeau în procesiune, purtând icoane făcătoare de minuni sau racle cu moaștele unor sfinţi (cunoscuţi ca protectori împotriva epidemiilor, cum ar fi Sfinţii Antonie cel Mare, Arhanghelul Gavriil, Andrei sau Eftimie cel Mare).

Ritualuri magice

Pe lângă aceste mijloace religioase apotropaice, în recuzita simbolică a omului arhaic întâlnim și o serie de ritualuri magice. Spre exemplu, 10 flăcăi goi – fiindcă se credea că ciuma nu se atinge de cel despuiat – trăgeau noaptea o brazdă, cu plugul, împrejurul satului – cercul în sine fiind, în gândirea magică, un mijloc de apărare împotriva duhurilor malefice și a înrâuririi lor.

Dacă cineva pierea de ciumă, vecinii de la 9 case, de la cel mai mic până la cel mai mare, luau o găină sau un cocoș negru, urcau pe un deal din apropiere și aprindeau 9 focuri. Solemn, dădeau ocol celor 9 focuri, în timp ce unul dintre ei purta în mână pasărea. Aici avem de-a face cu magia simpatetică, bazată pe legea similarităţii simbolice (conform căreia „asemănătorul acţionează asupra asemănătorului”): se credea că focul celor 9 vetre va domoli „pârjolul” provocat de ciumă sau de holeră. În vechime se credea că holera este prevestită de eclipsele de soare sau de lună (de „întunecimi”), de cutremure sau de stelele căzătoare.

Cel mai cunoscut mijloc magic de prevenire a holerei sau a ciumei era așa-numita „cămașă de izbândă”, care era toarsă, ţesută și cusută de femei într-o singură zi. Doi, trei bărbaţi o purtau pe drumul principal, care străbătea satul, sau la marginea lui, însoţiţi fiind de toţi sătenii. În vreme ce unul dintre ei ţinea cămașa de guler, toţi cei prezenţi, de la mic la mare, treceau prin ea, având credinţa că în acest fel vor scăpa de cumplita boală. În alte zone, cămașa de izbândă era lăsată la marginea satului, ţăranii fiind convinși că Holera sau Ciuma, poposind la acel hotar, o va lua și își va vedea, mulţumită, de drumul ei. Trăind într-o lume dezvrăjită, omul recent nu se mai raportează spiritual la boală. Este mult mai pragmatic. Beneficiind de noile achiziţii ale civilizaţiei, de noile tehnologii, consultă zilnic statisticile privind noul număr de îmbolnăviri, se informează din surse variate, testează fel de fel de reţete care circulă de la un capăt la altul al lumii. Frica – de boală, de suferinţă, de finitudine – rămâne însă aceeași. La fel, speranţa. Speranţa că vom trece cu bine prin această perioadă de încercare și că de mâine, printr-un simplu „restart”, lumea întreagă va reintra în matca firescului.

Acest articol a fost publicat în numărul 219 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 22 aprilie - 20 mai 2020, dar şi în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum