Autor 3580 vizualizări


Cercetarea de față demonstrează că imediat după Primul Război Mondial la Direcția Poliției și Siguranței Generale a Statului a fost înființat Serviciul de informații externe al României ca organ specializat în domeniul informațiilor externe privind siguranța statului și apărarea teritoriului, instituție care a rămas necunoscută istoriografiei noastre. Așadar, să urmărim primii pași și primele succese ale acestei instituții în serviciul statului și națiunii române. 

Cadrul legal

Prin Înaltul Decret Regal no. 818 din 24 martie 1908 este adoptată Legea de înființare a Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale a Statului (DPSG), ale cărei atribuții principale erau: prevenirea, descoperirea, descifrarea și împiedicarea de fapte sau stări de fapt contrare ordinii publice și siguranței statului1.

DPSG avea două diviziuni, cea din urmă cu patru birouri: Controlul Străinilor; Siguranță și Informațiuni; Poliția de Frontieră; Presă și Interpreți, toate împreună având atribuții privind supravegheri și urmăriri în țară și în străinătate2.

Cu alte cuvinte, DPSG era instituția de stat desemnată cu informațiile politice și militare în interesul statului, atât pe teritoriul național, cât și în afara lui. Ea cerceta toate cazurile de spionaj descoperite de structurile din subordine și ținea evidența lor. În caz de spionaj militar era anunțat și Marele Stat Major, care trimitea un delegat să participe la cercetări3.

Serviciul de informații externe al României se constituie la... Viena

După Marea Unire din anul 1918, statul român a devenit ținta unor nemulțumiri teritoriale din partea Ungariei și Rusiei Sovietice, cea din urmă amenințând statul român chiar cu schimbarea formei sale de guvernământ. Cum între România și Rusia Sovietică nu existau relații diplomatice, fapt ce îngreuna trimiterea și acoperirea agenților de spionaj, precum și pentru a nu atrage răspunderea externă a sovietelor în caz de descoperire, guvernul sovietic și-a camuflat organele de spionaj, acțiune și propagandă subversivă ce activau contra României în cadrul reprezentanțelor sale diplomatice din jurul țării noastre.

La rândul său, guvernul român a ordonat organelor sale competente să identifice și să supravegheze la fața locului aceste instrumente ale agresiunii. Astfel, în mod conspirat, Direcția Poliției și Siguranței Generale din România (DPSG) a înființat pe lângă Legația României din Viena (din Belvederegasse) o structură dedicată exclusiv culegerii de informații din afara țării, cunoscută în documentele vremii sub denumirea de: „Serviciul de informații externe”!

Totodată, Serviciul român de informații externe din Viena asigura și rolul de „Centrală” pentru alte centre informative externe organizate de DPSG pe lângă reprezentanțele diplomatice ale României în orașele în care activau centre de spionaj sovietic: Berlin, Londra, Paris, Praga, Budapesta, Sofia, Belgrad, Atena, Ankara/Istanbul etc.

Din Viena, informațiile erau codificate și expediate la București prin telegraf, curieri secreți sau cu valiza diplomatică, unde erau triate, analizate și date spre valorificare structurilor de stat interne (civile și militare). În anumite cazuri și numai după „consultarea Vienei”, DPSG și contraspionajul militar român trimiteau agenți sau echipe în exteriorul țării cu misiunea de a recruta, controla sau neutraliza agentura adversă sau chiar de a penetra serviciile de informații ostile la adresa statului român.

De asemenea, documentele vremii arată că Serviciul român de informații de la Viena era în strânsă cooperare și făcea schimb de informații cu structurile similare ale statelor Micii Înțelegeri, precum și cu organele de siguranță din majoritatea statelor occidentale, cu care erau încheiate acorduri secrete antisovietice.

Conducerea Serviciului român de informații externe

Era asigurată de comisarul Ion Rădoi (alias „Jacques”), acesta fiind acoperit în funcția de viceconsul/consul la Legația României din Viena. Nu avem informații asupra biografiei sale, dar pe baza documentelor vremii se pot stabili următoarele: Ion Rădoi s-a născut la București, la 5 mai 1891. Apare uneori ca având gradul de „comisar”, ceea ce indică apartenența acestuia la DPSG și la faptul că era polițist de meserie. Iar nu unul oarecare, ci un profesionist, îndrăzneț și dibace în acțiuni; un recrutor de clasă și foarte bun organizator; un fin cunoscător al domeniului, inclusiv al celui sovietic, având posibilități de pătrundere la cel mai înalt nivel în domeniile de interes pentru siguranța statului român, întreținând relații oficiale și contacte personale atât în rândul diplomaților acreditați la Viena și Berlin, cât și în cadrul diverșilor conducători ai structurilor de siguranță din Europa occidentală. Notăm un Ion Rădoi care știa să-și apropie „foști consilieri imperiali austrieci”, cu care făcea schimb de informații, printre ei numărându-se: dr. Pollak, dr. Pressner și dr. Schwab, „acum șefi în Siguranța austriacă”; și chiar cu Emmerich Hetteny, șeful Siguranței statului ungar.

Că Ion Rădoi era un personaj important și bine conspirat, reiese și din faptul că era contactat doar la nivelul cel mai înalt: directori ai DPSG (Romulus Voinescu, Eugen Cristescu) sau primii oameni în stat: ministrul de Interne (Gh. Tătărescu) și primul ministru (Ion I. C. Brătianu). De exemplu, în decembrie 1924, directorul general al DPSG răspundea favorabil solicitării lui Ion Rădoi ca pe viitor să țină legătura cu Bucureștiul și telegrafic, „însă cu condiția ca între noi să existe un cifru special cunoscut numai de noi. Domnul Prim-Ministru, prin Secretarul General, dl Constantin Brătianu, ar dori ca telegramele pe care tu ni le dai să fie cunoscute și de el. Prin urmare, până când eu voi alcătui un dicționar aparte, tu îmi vei trimite chestiunile prin curier, afară bineînțeles de chestiunile de importanță capitală pe care mi le vei trimite prin telegraf, ca și până în prezent”4.

Referitor la metoda camuflării în afara țării a Serviciului de informații externe al României, se pare că aceasta era o practică internațională. Într-un raport expediat din Viena, datat 10 noiembrie 1924, adresat directorului Romulus Voinescu (din DPSG), avizat și de ministrul Gh. Tătărescu, conducerea Serviciului de informații externe face referire la situația acestui serviciu comparativ cu alte servicii similare din Europa, precum și la unele măsuri care se impuneau pentru reorganizarea sa. Astfel, arăta șeful Serviciului de informații externe de la Viena:

„Acțiunea dârză a ofensivei sovietice în Balcani mă determină la necesitatea de a lua noi hotărâri pentru reorganizarea completă a Serviciului nostru Informativ Exterior.

Mijloacele de care Guvernul Sovietic dispune întrece în fantezie orice putere de muncă a noastră, din lipsa noastră completă de fonduri (…).

În Anglia, Serviciul Informativ Extern a fost fixat în Elveția și Olanda, unde există aproape 32 de secțiuni, sub conducerea lui [Richard B.] Tinsley, care-și are sediul la Rotterdam (…).

În Franța s-a fixat sediul de Informații Externe la Copenhaga, Stockholm, Helsingfors [Helsinki] și Kowo, șeful acestor organizații este [Charles Joseph] Dupont, care întreține o rețea de 23 de secții și pe teritoriul german. Nu mai vorbesc și de secțiunile din Strassburg, Basel etc.

În Cehoslovacia, Serviciul de Informații externe își are sediul la Viena și ocupă 16 secțiuni.

Nu vreau să mă ocup aici și de organizațiile iugoslavă, italiană, germană și americană.

Deși serviciile de mai sus dispun de sume fantastice în vederea apărării naționale ale țărilor respective, și deși toate aceste organizații stau sub directul ordin și control al directorilor Siguranței de Stat, totuși, putem să ne lăudăm cu Serviciul Nostru Extern care cu fonduri infime este în raport cu celelalte servicii mult mai documentat și mai bine organizat, grație disciplinei existente și a ordinelor ce necondiționat se execută.

Totuși, scumpetea traiului în Europa Centrală fac elementele informative să fie tot mai greu de găsit în condițiile lefurilor actuale. Majoritatea informatorilor fiind elemente intelectuale, în mare parte căsătoriți, deși au cea mai mare bunăvoință în a lucra, ei se plâng necontenit că sunt nevoiți să neglijeze Serviciul nostru pentru a-și căuta aiurea existența”5.

În concluzie, șeful Serviciului solicita mărirea sumelor alocate Serviciului de informații externe al României.

Structura, profesionalismul cadrelor și calitatea rețelei de informatori

În aceste privințe, un document din anul 1925 arată că Serviciul român de informații externe de la Viena avea în jur de 10 cadre și mai mulți informatori, „în majoritate elemente intelectuale”.

Apoi, pe baza activității și misiunile îndeplinite, notăm că Serviciul se constituise într-o structură flexibilă, dinamică și foarte îndrăzneață în acțiuni, reușindu-se chiar recrutarea unor cadre ale serviciilor adverse.

Mai reținem că la îndeplinirea misiunilor Serviciului contribuiau și alți „diplomați” de la Legația României din Viena, aceștia fiind orientați” și „coordonați” informativ de „consulul” Ion Rădoi. S-au remarcat în acest sens: „P. Mavrocordat” (sau „P.M.”); „Munteanu”; „E. M. Mitilineu”; „Tănăsescu”; „Traian Stârcea” (ministru plenipotențiar), „Gh. Sturza” etc.

Referitor la profesionalismul lui Ion Rădoi și la eficacitatea Serviciului condus de el, sugestiv este și raportul din 28 iulie 1925, al Legației României din Viena, semnat de „P.M.” (Mavrocordat), unde se arată:

„Arestările din ultima vreme [efectuate în România ca urmare a neutralizării atacului sovietic de la Tatar-Bunar, din septembrie 1924, n.n.] au produs panică și groază în rândul membrilor Misiunii sovietice din Viena, condusă de ministrul sovietic Jane Bersin [Yan Berzin, șeful Razvedupr – adică spionajul militar, n.n.]. La aceasta s-a mai adăugat și succesul intervenției misiunilor diplomatice străine care a dus la dezmembrarea misiunii sovietice, din cauza membrilor demascați de noi. În ce privește persoana viceconsulului Rădoi, el continuă a fi la postul sfânt al datoriei, fiind convins că niciodată mai mult ca acum trebuie să înfrunte primejdiile, cu riscul oricărei surprize ce-i va fi rezervată din partea comuniștilor. Serviciul său continuă a fi mai intensificat, tot personalul se află în plină acțiune și complet stăpân pe mișcările adversarului; numai astfel va putea să dejoace planurile ascunse la adresa țării. Se poate ca persoana lui să fie o bârnă în ochi, acest fapt îl întărește și mai mult în lupta întreprinsă”6.

Tot cu privire la activitatea deosebită și la seriozitatea informațiilor cuprinse în rapoartele întocmite de Serviciul român din Viena, dăm ca exemplu următoarea poziție adoptată de „diplomatul” Tănăsescu de la Legația României în capitala Austriei. Anterior, acesta expediase în țară un raport dar, cum datele primite păreau „neverosimile”, Bucureștiul a cerut o confirmare a acestora de la Siguranța statului austriac, care însă a negat. Cei din țară au cerut atunci agenților noștri din Viena să reverifice informațiile. Tănăsescu execută ordinul, apoi răspunde ferm conducerii DPSG din România:

„Țin să atrag atenția și o repet, indiferent dacă mi se va comunica din nou că Poliția austriacă are cunoștință sau nu: informațiile noastre sunt precise, întemeiate și niciodată de domeniul fanteziei (…). Toate informațiile Serviciului nostru local sunt bazate pe dovezi palpabile, documente și declarații precise. Nu avem nevoie de a comunica fantezii sau informații eronate (…). Răspunsul dat printr-o notă a Direcției [adică DPSG, n.n.] în care mi se comunică cum că referitor la telegrama mea din 18 iunie (1925) că ea a fost eronată, întrucât la data indicată de mine nu a avut loc nici o întrunire comunistă în localitatea Bixad și nici călători străini nu au sosit la acea dată în acea localitate, îmi permiteți a refuza categoric această expresie: informații eronate; întrucât cei însărcinați cu această chestiune nu și-au făcut complet datoria. Nu pot înțelege când aici citesc un proces-verbal al Ședinței de la Bixad, remis prin curierul Jurrany la Viena, și când acest proces-verbal a fost telegrafiat și la Moscova. Am numărul telegramei de la Misiunea Sovietică. Este foarte ușor a comunica că nimic nu s-a petrecut. Serviciul nostru luptă cu greutăți indescriptibile pentru a avea dovezi palpabile de felul celor pe care le telegrafiem la București. Suntem conștienți de lucrurile și deplasările de la Direcțiune, când comunicăm o informațiune. Aici urmărim scopuri mult mai ideale decât banala expresiunne de a dovedi că avem o activitate locală. Nu aceasta este intenția Serviciului nostru, ci apărarea națională a țării, de aceea luptăm chiar cu riscul vieții. / Aduc aceasta la cunoștința Domniilor Voastre, Viena, 5 august 1925, Tănăsescu”7.

Identificarea aparatului de spionaj sovietic camuflat la Viena

La scurt timp după instalarea sa conspirată la Viena, Serviciul român de informații externe8 a semnalat la București că la Misiunea diplomatică sovietică din Viena își desfășura camuflat activitatea un Birou de Contraspionaj, condus de generalul Silvașev (sau Sivașev), acoperit în funcția de consilier tehnic pe lângă delegația bolșevică la Geneva), ajutat în activitate de colonelul Nikolsky9. De aici, cei doi conduceau operațiile de spionaj militar contra României, Poloniei și statelor din Balcani, în timp ce spionajul cu caracter politic se efectua prin Biroul de Informații bolșevic, birou condus de un anume Klotz10.

În iulie 1923, Ion Rădoi atenționa Bucureștiul cu privire la o reașezare a centrelor externe ale spionajului sovietic, precum și la acțiunile și metodele utilizate de către acestea pe teritoriul românesc, sub controlul și coordonarea Legației Sovietice de la Viena, astfel:

„Secția română este încredințată lui Waldemar Jnkov, o capacitate pe terenul organizațiilor de spionaj, și lui Silkyn, ofițer de Stat Major. Ambii cunosc bine limba română. Numele Waldemar Jnkov este un pseudonim, în realitate l-ar chema Woldodji, are 38 de ani, iar soția sa, Jinna, îi servește ca secretară confidențială. Waldemar pretinde că e de naționalitate rusă, dar cu siguranță e prusac. Familia sa se află în Germania. A luat parte la Revoluția rusă, fiind un comunist convins, a fost comisar al poporului (ministru) și a luptat pe frontul siberian contra legiunilor cehe. A fost grav rănit, arestat și condamnat la moarte, dar în ziua execuției a fost eliberat la intervenția misterioasă a unei organizații secrete. (…) Lucrează câte 14 ore pe zi și este socotit singurul om de încredere al Moscovei”11.

Potrivit lui Ion Rădoi, Waldemar Jnkov și Silkyn „au împărțit România în trei zone militare informative: Oltenia, Moldova și Muntenia, la care se adaugă ținuturile anexate (Transilvania, Bucovina, Banat și Basarabia).

Pentru Bucovina a fost înființată o centrală de spionaj la Cernăuți, pentru Transilvania două centre la Brașov și Cluj. Echipele de spionaj sunt în diferite puncte și nu comunică între ele, informațiile se comunică direct la Viena, sens în care există un serviciu de curierat, bine organizat. Agenții sunt bine plătiți, numai în dolari (echivalentul a 25 000-30 000 lei), sunt recrutați numai militari, nu există civili. Cu predilecție sunt recrutați elevii de administrație, sergenții și plutonierii de la diferite corpuri și comandamente. Vin apoi gradele superioare, care primesc alte venituri.

Pentru a-i induce în eroare pe ofițerii români, în special din ținuturile anexate, se comunică că sunt recrutați pentru serviciul de informații german sau austriac, se folosește acest truc deoarece s-a observat că ofițerii români au aversiune față de soviete”12.

Apoi, Rădoi avertiza Bucureștiul că „Doar Misiunea Sovietică de la Viena este delegată cu supravegherea acțiunii contra României, exceptând Basarabia, care este condusă direct de către cei de la Moscova. Nici o altă misiune sovietică nu are dreptul să se ocupe de Problema Românească, ci doar cea din Viena, totul pornește și se concentrează la Viena. Cum distanța dintre Viena și România este prea mare, Moscova a înființat celule comuniste la Sofia, Belgrad, Praga, cu ramificații directe în România. Șeful Misiunii sovietice din Viena este Mihail Levitzki”. Iar în final, Rădoi trăgea încă un semnal de alarmă: „Chiar de ne-ar părea de domeniul fanteziei versiunea că Sovietele ar prepara un atac în stil mare contra României, în orice caz activitatea Serviciului Special de spionaj organizat dovedește că asta este în curs”13.

În lunile noiembrie-decembrie 1923, Serviciul român de informații din Viena a transmis la București că la Halle, în Germania, apoi la Viena s-au adunat în secret mai toți șefii spionajului sovietic, sub președinția generalului Ksentofonov (sau Csenafantoff), șeful operațiunilor secrete din Marele Stat Major din Moscova. Au avut loc „conferințe secrete la care au participat toți șefii sectoarelor de spionaj sovietic din Europa Centrală”. La Viena fiind identificați de către agenții români următorii: Adolf Joffe, „sosit din Danzig”; gl. Noskov, „sosit de la Berlin”; gl. Mihail Tuhacevski, „sosit de la Riga”; gl. Haritonov, „șeful Biroului de spionaj de la Odessa”; gl. Antipa, „șeful informatorilor moscoviți”; gl. Inkov și gl. Stepanov „din Berlin”; Karl Radek; Lev Kamenev, „comandantul suprem al Armatei Roșii”; gl. Mihail Frunză, „comandantul Armatei Ucrainene și a Frontului Basarabean”; Felix Dzerjinski, „șeful Siguranței Generale COSCEAUP” (fostă CEKA); dr. Cristian Racovsky; Yan Berzin, șeful suprem al spionajului militar al Marelui Stat Major din Moscova; gl. Lebedev, șeful Marelui Stat Major – rapoartele din Viena detaliau inclusiv adresele și numerele camerelor de hotel unde sovieticii se cazaseră „camuflat”. Potrivit lui Rădoi, „scopul conferințelor secrete a fost acela de a reorganiza serviciile bolșevice de informatori din străinătate și mutarea Centralei sovietice de la Berlin la Praga, se pare cu acordul tacit al guvernului cehoslovac. Că decizia sovietică a fost luată din cauza condițiilor de asediu impuse la Berlin” de generalul Hans von Seeckt, care a făcut arestări în masă contra agenților bolșevici14.

Recrutarea dactilografei ministrului Legației sovietice la Viena

Ca urmare a organizărilor efectuate la începutul anului 1924, centrul de spionaj sovietic de la Viena se întărise puternic, ceea ce constituia un semnal pentru agenții noștri de acolo că URSS pregătea un atac masiv contra României. Potrivit lui Ion Rădoi, în spatele activității Legației sovietice din Viena se afla și dr. Christian Rakovsky, fost la post Viena și devenit acum reprezentantul diplomatic al URSS la Paris.

Agenții noștri din Viena l-au semnalat pe Efraim Goldestein (zis Tcehersky, zis Borissov, zis Youssoutoff), născut la Chișinău, de naționalitate rusă, că a preluat conducerea Serviciului sovietic de informații (GPU) de la Viena15. Ca acoperire, Efraim Goldestein era reprezentantul Crucii Roșii și secretar II la Legația URSS. Părea inofensiv, studiase medicina și avea un doctorat la Universitatea din München (1911).

Apoi, la începutul lui 1925, URSS l-a numit pe Adolf Abramovici Joffe ca ministru sovietic la Legația din Viena. Acesta era un nume greu al regimului instalat la Kremlin. Joffe studiase și el medicina (cu celebrul psihanalist Alfred Adler), lucrase la „Pravda” și participase la Revoluția bolșevică, fiind ales în Comitetul Central al Partidului Comunist. A devenit președintele Comitetului Revoluționar Militar din Petrograd, apoi a condus delegația bolșevică care a semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, în februarie 1918. A fost și titularul misiunii sovietice de la Berlin, în anul 1918, de unde a fost expulzat. În perioada 1919-1920, Joffe a fost comisar al poporului (ministru) în Ucraina, în anul 1921 a semnat Pacea de la Riga care a pus capăt războiului sovietic cu Polonia. Înainte de a fi numit ministru la Viena, Adolf Joffe a fost ambasadorul URSS în China, unde a încercat o apropiere și față de Japonia16.

Evident, toate aceste prefaceri ale Centrului de spionaj sovietic din Viena efectuate sub coordonarea ministrului Adolf Joffe erau atent supravegheate de Serviciul român de informații din Viena, care nota: „Deși numit de puțin timp la Viena, Adolf Joffe a reușit să organizeze propaganda comunistă românească cu ajutorul agenților săi din Basarabia și Bucovina, reușind același lucru și cu agențiile din Transilvania. A subordonat Centrului de la Viena subcentrele kominterniste de la Salonic și Triest”17.

În martie 1925, din Viena este raportată la București o nouă conferință secretă a delegației Federației Balcanice Comuniste, sub conducerea ministrului Adolf Joffe. S-a semnalat că Moscova a hotărât desființarea centrelor de agitație antiromânească de la Odessa, Harkov și Kiev și mutarea lor la Viena, sub conducerea directă a lui Joffe, centrele de mai sus rămânând doar ca puncte de legătură pentru spionaj18.

Apoi, din Viena o veste „trăznet” cade la București: „Serviciul nostru de informații externe este bine organizat și în permanent contact cu cei din Misiunea Sovietică, însăși dactilografa particulară a lui Joffe a trecut în serviciul nostru”!19 Așadar, o lovitură de înaltă clasă. Practic, agenții români din Viena au racolat persoana care avea acces la cele mai mari secrete ale ministrului sovietic la Viena, personaj cu legături la cel mai înalt nivel în structurile intime ale Kremlinului. Astfel, acum îi dăm și mai multă crezare „diplomatului” Tănăsescu atunci când susținea cu fermitate: „informațiile noastre sunt precise, întemeiate și niciodată de domeniul fanteziei”.

Cu asemenea surse în inima spionajului sovietic credibilitatea și autoritatea Serviciului extern condus de Ion Rădoi era la cele mai înalte cote și transmitea încredere celorlalte structuri din cadrul comunității informative din România.

Serviciul de informații externe află despre o convenție secretă contra României

La 30 aprilie 1925 Legația României de la Viena a comunicat că la Berlin se afla o misiune secretă rusă care lucra la preliminariile unei convenții secrete politico-militare cu Germania, la care participau și delegați din Austria, Ungaria și Turcia - scopul Convenției fiind îndreptat contra Poloniei și României20. Agenții români au făcut identificările și au stabilit următoarele:

Comisia militară sovietică este condusă de generalul Gustov; amiralul Mihail Berens; gl. Cermac; gl. Neciojev; col. Avramov, col. Simedco, președintele Nikolai Krestinski [Biroul Politic, acum ambasador la Berlin], secretarul Viaceslav Menjinsky [vicepreședintele GPU la Moscova, n.n.] (...).

Comisia militară germană este alcătuită din: gl. Max Hoffmann; amiralul Alfred von Tirpiz; ministrul de război Otto Gesler; și gl. Paul von Hindenburg.

Comisia maghiară este condusă de gl. Kovak, col. Nemeth, și plenipotențiarul maghiar de la Berlin”21.

În principiu, notau agenții români din Viena, Rusia sovietică negocia cu Germania, Austria și Ungaria să obțină „neutralitatea acestora în cazul unui eventual conflict pe care URSS l-ar avea cu Polonia și România”.

Monitorizarea propagandei sovietice

Între timp, țara noastră pregătea procesul elementelor implicate în atacul sovietic de la Tătărăști (Tatar-Bunar), din septembrie 1924. Legat de acesta, Serviciul român de informații externe de la Viena efectua monitorizarea presei austriece. Raportul intitulat „Campania intensă desfășurată de soviete”, adresat lui Eugen Cristescu, director în DPSG, concluziona că majoritatea ziarelor vieneze primeau subsidii de la Legația Sovietică, care plătea sume generoase ziariștilor locali „de stânga” și că, „în general, toată presa vieneză ducea o campanie contra statului român, încercând să falsifice adevărul despre Tatar-Bunar”22. Era dat ca exemplu „Wiener Algemaine Zeitung”, care zilnic consacra coloane întregi, drept reportaje de la Chișinău, pentru a falsifica evenimentele de la Tatar-Bunar. Revoluția de la Tatar-Bunar era prezentată ca „urmarea firească a abuzurilor și samavolniciilor administrației și trupelor române, care de când au intrat în Basarabia s-au dedat numai la jafuri, comițând cele mai abominabile crime și că populația băștinașă nemaiputând să suporte aceste fărădelegi s-a revoltat”.

Se nota că la această campanie s-a reușit cooptarea unor ziariști și avocați occidentali, precum Henri Torrés, despre care se scria că a venit de la Paris la București să-i apere pe „nenorociții terorii românești”, dar la hotel a fost bătut cu bestialitate iar camera sa percheziționată zilnic. De asemenea, presa vieneză „de stânga” prezenta diverse manifeste semnate de Henri Barbusse; Henri Torrés, profesorul Einstein [Albert]; Victor Margueritte, prin care s-au făcut apel ca lumea întreagă să sară în ajutorul „fraților lor români, victime ale terorii guvernului român”. Identic și ziarul vienez „Die Rote Fahne”, care mergea și mai departe publicând niște fotografii (trucate) de „spânzurați și schinjuiți de Siguranța Română pentru a scoate mărturisiri”.

Agenții români din Viena raportau că sovieticii au tipărit clandestin la Berlin aproximativ 2 milioane de manifeste, sub coordonarea agitatorului german bolșevic George Stolt, cu titlul: „Scăpați 500 de țărani basarabeni de justiția călăilor români”, cu care au fost împânzite mai toate fabricile din Germania. Manifestul era redactat de „Comitetul Executiv al Ajutorului Roșu Internațional” (MOPR), fiind semnat de George Stolt. Că, la 20 septembrie 1925, un curier comunist al Misiunii Diplomatice Sovietice din Berlin a transportat la Viena cu valiza diplomatică 800 000 de exemplare din acest manifest, toată campania fiind condusă contra României personal de Grigori Zinoviev, șeful Internaționalei a III-a Comuniste de la Moscova23.

Cazul de spionaj Eugen Marich

Pe la finalul anului 1925, Ion Rădoi a reușit să destructureze una dintre cele mai periculoase rețele sovietice de spionaj militar care a acționat în România, care avea ramificații și în Ungaria, Iugoslavia, Austria și Cehoslovacia. Rețeaua sovietică își avea sediul la Viena și era condusă de supusul austriac Leopold Kultcsar, născut la Viena în mai 1898, devenit funcționar al statului austro-ungar. În anul 1918 și-a dat demisia și s-a înrolat în mișcarea comunistă. În această perioadă centrul spionajului sovietic de la Viena era condus de un anume Mihailov, care l-a delegat pe Kultcsar să organizeze un centru de spionaj sovietic și la Budapesta, având ca obiective: Ungaria, România, Iugoslavia și Cehoslovacia. În câteva luni, Leopold Kultcsar a reușit să recruteze o serie de colaboratori „foarte prețioși” din diverse ministere și instituții importante din țările sus menționate.

În România, Leopold Kultcsar l-a recrutat pe dr. Eugen Marich, care înainte de 1916 a fost secretar general și consilier de stat în Ministerul Alimentației. Dr. Eugen Marich era fiul unui cunoscut evreu, medic dentist, din Budapesta. Cum nu reușise să se angajeze ca funcționar, din cauza originii, a dorit să se boteze, lucru ce a dus la un conflict acut cu tatăl său. Însă Eugen Marich nu era un om care să se mulțumească cu puțin, mai ales că avea mare trecere la femei. În cele din urmă, Marich a plecat de acasă la Budapesta, unde, acum botezat, a reușit să se angajeze la Principele Alfred III Windisch-Grätz, ministrul Comerțului austro-ungar, cu a cărui soție Marich intrase într-o relație intimă. Windisch-Grätz l-a trimis pe Marich la București ca atașat comercial al Austro-Ungariei. Aici, până la declanșarea Războiului Mondial, dr. Eugen Marich a reușit, prin recomandările avute, să pătrundă în lumea bună și să lege intimitate cu soția unui înalt funcționar român, tatăl acesteia ocupând o funcție importantă în administrația Domeniilor Coroanei. Respectiva a divorțat și s-a căsătorit cu dr. Eugen Marich. Prin contactele dezvoltate, Marich a început să treacă drept un mare afacerist cu arme pentru Armata Română, realizând o avere consistentă pe timpul neutralității României. La începutul ostilităților militare (1916), Marich s-a retras la Budapesta.

După Război, câteva combinații nereușite și jocul la bursă l-au adus pe Eugen Marich în faliment. Este momentul când Marich și-a oferit serviciile lui Leopold Kultcsar, care, bineînțeles, i-a dat ca sector de spionaj România. Câțiva ani organizația a funcționat foarte bine, rezultatele fiind spectaculoase. Dar spre ghinionul lui Eugen Marich pe fir a intrat și Siguranța Română, sesizată de ceva vreme că scurgeri importante de informații militare au loc din România către Viena, via Budapesta. Problema era însă complicată, căci respectivul era greu de atras în România. Pentru a-l prinde, agenții lui Ion Rădoi au făcut în așa fel încât Eugen Marich și Leopold Kultcsar să fie arestați atunci când erau și în posesia unor informații militare care interesau Siguranța statului maghiar, condusă atunci de dr. Emmerich Hetteny. Și, în ciuda relațiilor destul de tensionate și atunci, Ioan Rădoi a reușit să colaboreze excelent cu dr. Hetteny, cei doi am notat deja erau chiar prieteni vechi.

Astfel, pe baza informațiilor furnizate de Ion Rădoi, la 18 decembrie 1925, dr. Emmerich Hetteny i-a arestat pe numiții: Leopold Kultcsar; dr. Eugen Marich; doamna Elsa Kultcsar; doamna Marich; ziaristul Wessley; și industriașul Georg Marcovici. La arestare, „Marich avea un geamantan plin cu material românesc care abia sosise din România”. Pagubele au fost destul de mari pentru statul român, căci printre altele spionul Marich a reușit să livreze sovieticilor: organizarea detaliată a Marelui Stat Major al Armatei Române; organizarea Ministerului de Război, până la ultimul furier; date și caracterizări personale ale unor ofițeri superiori; dislocarea parțială a trupelor Armatei Române în Ardeal și Banat; și cam aceleași lucruri și din Iugoslavia.

Totuși, în final, „prietenia maghiaro-sovietică” s-a dovedit mai puterică. Leopold Kultcsar, dr. Eugen Marich și ceilalți spioni sovietici fiind achitați, sub motivul că faptele respectivilor nu „s-au petrecut pe teritoriul maghiar și nu interesau în mod deosebit Siguranța statului maghiar”, iar dreptul la „revoluție”, fie ea și bolșevică, „este un drept natural al popoarelor oprimate”24.

Serviciul român de informații externe - de la egal la egal cu marile servicii ale statelor occidentale

Faptul că organele de informații ale statului german colaborau cu cele ale statului sovietic contra României a făcut ca organele speciale ale statului român să acorde o atenție sporită și spionajului german. În acest context, un agent român al serviciului nostru din Viena a reușit recrutarea căpitanului de stat major Artur Scheible, cadru al Biroului de spionaj german (Abwehr25) ce funcționa acoperit în redacția Agenției Telegrafice „Internationale Oresse-Union”26 din Amsterdam (Olanda). În martie 1927, prin această sursă germană, românii au intrat în posesia unei liste cu agenții Intelligence Service (britanic) care operau pe diferite spații europene, inclusiv România și Balcani, listă procurată de cpt. Artur Scheible de la agenții spionajului german care operau la Londra27.

În subsidiar, prin aceeași „sursă germană”, Serviciul român de informații externe de la Viena a obținut informații relevante conform cărora numitul Biroul de spionaj german din Amsterdam acționa și pe teritoriul francez. Cum exista un acord de colaborare și schimb de informații cu Siguranța statului francez și cu cea din Marea Britanie, DPSG din România a considerat necesar să avertizeze ambele părți că la Amsterdam exista un birou de informații al armatei germane care făcea spionaj în Franța și Marea Britanie și care colabora și cu sovietele. Agenții români de informații de la Viena au avertizat însă Bucureștiul și Parisul să fie cu băgare de seamă întrucât „poliția olandeză este progresistă” și „stă la dispoziția Agenției germane”. Mai mult, dacă fracezii erau interesați, agenții români puteau planifica și desfășura o operație de anvergură în urma căreia, în termen de 6 luni, se putea obține o listă cu agenții germani de spionaj aflați pe întreg teritoriul francez! - precum și un material probator pentru a putea servi la eventuale arestări.

Dar atitudinea Siguranței statului francez a surprins neplăcut partea română, căci, în loc să cerceteze discret cazul, prin guvernul francez a trimis la 9 mai 1927 o notă de protest guvernului olandez, acuzându-l că tolerează un serviciu de spionaj german cu sediul la Amsterdam.

Evident că lipsa de tact a Serviciului francez de informații a devoalat și complicitatea guvernului olandez, în sensul că agenții români din Olanda au stabilit că șeful Siguranței olandeze, un anume Brockdorf, l-a sunat în prealabil pe maiorul von Harthmann, directorul Agenției Telegrafice germane „Internationale Oresse-Union”, care era și șeful centrului de spionaj german din Agenție, punându-i în vedere că în seara aceleași zile urma să-i facă percheziție, întrucât „exista o cerere în acest sens din partea guvernului francez, care bănuie că Agenția sa acoperă o Secție de spionaj care ar lucra contra francezilor”.

În final, nu a mirat pe nimeni că percheziția ce a urmat a fost sumară și cu caracter negativ, de altfel prilej de ironie pentru agenții români din Viena care i-au raportat următoarele lui Eugen Cristescu (există semnătura acestuia pe raport, n.n.): „Dr. Brockdorf și von Harthmann au avut prilejul să-și schimbe țigările havane la cafelele turcești”.

Mai grav era că prin modul de acțiune al Siguranței franceze a fost pusă în pericol chiar „identitatea informatorului nostru”. Ba chiar francezii au trimis și un chestionar către DPSG din România, pe care agenții noștri l-au respins considerându-l „prea indiscret”. S-a intervenit însă la directorul Eugen Cristescu, căruia „diplomatul” P. Mavrocordat i-a trimis în cele din urmă răspunsurile cerute de francezi, printr-un preambul care merită toată atenția, iată-l:

 „Drept răspuns la ordinul nr. (...), de a stabili prin informatorii noștri lista agenților germani care lucrează pe teritoriul francez, precum și orice alte date care ar putea conduce la descoperirea organizațiilor de spionaj german din Franța, ne permitem (...) să vă comunicăm următoarele:

Ținem de la început să vă precizăm un fapt: am ajuns la concluzia că cea mai bună organizație de Siguranță de Stat este cea românească, și cel mai prost serviciu din Europa, în materie de spionaj, este după umila noastră părere Siguranța franceză.

Este fantastic și de neînchipuit cum poate să procedeze o Siguranță de capacitatea celei franceze în materie de investigațiuni, încât să compromită complet o afacere atât de gravă la care Serviciul nostru lucrează de mai bine de 6 luni. Înțelegem foarte bine să lucrăm pentru cauza franceză, câtă vreme interesele noastre interne nu sunt lezate, dar ca să sacrificăm elementul nostru informator pentru ca Serviciul domniei lor să aibă un succes ușor, pe spinarea noastră câștigat, aceasta nu o putem admite niciodată.

Ce s-a petrecut? Noi, în bună credință, am pus la dispoziția francezilor documente cu atâtea piste de supravegheat și de stabilit, încât credeam că metodic ei vor proceda după cele mai elementare noțiuni de poliție, dar nicidecum a cere direct guvernului olandez, așa dintr-o dată, să ia măsuri anapoda, tăindu-ne nouă sursa de informații”.

Apoi, ironic, P. Mavrocordat adăuga:

„Ofițerul nostru de la Viena are rugămintea pentru dl Director General [al DPSG], dacă e posibil, să întrebe persoana de legătură de la Legația Franței din București cum și-ar fi putut imagina că Guvernul olandez, după ce a făcut percheziția de la Amsterdam, și cu rezultat pozitiv, s-ar fi pus în situația de a face un colet de 5 kg cu acte compromițătoare și să le expedieze cu prima poștă la Paris?

Cu siguranță ar fi fost o greșeală tactică, ale cărei consecințe determină îngreunarea investigațiilor noastre (...)”28.

La „chestionarul francez”, P. Mavrocordat a dat următorul răspuns directorului DPSG:

Întrebare: În ce mod informatorul nostru a intrat în relații cu Serviciul de spionaj german?

Răspuns: Simplu, erau camarazi de arme în timpul Războiului Mondial. Căpitanul de stat major Scheible a luptat împreună pe front cu informatorul nostru, special delegat de noi să intre în legătură cu acesta pentru a stabili dacă există o organizație efectivă de spionaj german în țară la noi [România]. Și aceasta a făcut-o, în urma bănuielilor că Serviciul de Spionaj sovietic din Berlin a apelat la germani pentru a le facilita acțiunea în țara noastră.

Întrebare: Ce intermediar îi procura textele germane?

Răspuns: Cpt. Scheible - care primește de la Amsterdam în mai multe exemplare rapoartele spre a le distribui diferitelor ministere și instituții germane interesate. Unul din aceste exemplare îl primim la diferite ocazii și noi.

Întrebare: Cu ce mașină a fost scris acel text german?

Răspuns: Cu mașina de scris care se află pe biroul cpt. Rath, atașat biroului maiorului von Harthmann, directorul Agenției. De altfel, toate aceste texte se scriu numai la Amsterdam (centru) și la birourile unuia sau altuia din acești doi funcționari.

Întrebare: Ce alte informații ar mai putea obține?

Răspuns: Deocamdată, nici una, mulțumită activității Siguranței franceze.

Întrebare: Ar putea să-și procure o listă a agenților germani din Franța?

Răspuns: Cu siguranță că da.

În final, P. Mavrocordat îl asigura pe directorul Eugen Cristescu că agentul nostru putea să procure lista agenților germani din Franța în următoarele condiții:

„Poliția franceză trebuie să înceteze pentru moment urmăririle, zelul și activitatea ei în această direcție, pentru că a pornit-o prost de la început”.

„Dacă partea franceză este de acord să finanțeze cu suma de 500 000 franci (...), agenții noștri pot planifica și desfășura o operație de anvergură în urma căreia, în termen de 6 luni, s-ar putea obține o listă cu agenții germani de spionaj aflați pe întreg teritoriul francez”, precum și „un material necesar [probator] pentru a putea servi la o eventuală încadrare în textul legii” (arestări).

P. Mavrocordat justifica suma cerută prin faptul că „o afacere de calibrul acesta nu poate fi rezolvată doar prin furnizarea unei simple liste de agenți, după cum s-au pornit cercetările în condițiile știute”, căci „o asemenea chestiune cere timp și trebuie a se întreprinde cercetări la Haga, Paris, Amsterdam și Cassel, ceea ce înseamnă a neglija acțiunile noastre locale, adică acelea care interesează direct siguranța statului român”.

La câteva luni, P. Mavrocordat comunica la București că „dl cpt. Artur Scheible ar fi trecut în „retragere”. Dar după alte câteva luni Serviciul român de informații din Viena a alertat Marele Stat Major al Armatei Române că indivizii: „Cpt. Artur Scheible, cpt. Iohan von Lacken, cpt. Andreas Flenk și cpt. Anton Berg, toţi ofiţeri germani [ai Abwehr], și despre care se știe că au participat la ocuparea României în timpul Războiului Mondial, urmează a fi trimişi în ţară în Serviciul special de informaţii german. Ei vor călători ca reprezentanţi ai firmei Kontofot, din Berlin”29.

Concluzii

Deși istoriografia noastră nu atestă existența după Primul Război Mondial a Serviciului de informații externe al României ca organ specializat al statului român în domeniul informațiilor externe privind siguranța statului și apărarea teritoriului - cercetarea documentelor Direcției Poliției și Siguranței Statului demonstrează cu certitudine că o astfel de organizație a existat, ba chiar având o activitate deosebit de intensă și strălucită.

Acest Serviciu de informații externe a fost poate principalul instrument de avertizare timpurie și scut de luptă pentru statul român în fața agresiunilor duse contra sa de statele vecine cu politici revanșarde și revizioniste.

Serviciul român de informații externe de la Viena a fost un organ secret bine individualizat în cadrul Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului (DPSG), instituția desemnată prin lege cu culegerea de informații și supravegheri și în exteriorul țării.

„Centrala” din Viena a Serviciului român de informații externe controla și coordona celelalte centre informative înființate pe lângă reprezentanțele diplomatice ale României în străinătate.

Ca resursă umană, Serviciul român de informații externe era condus de comisarul Ion Rădoi, care oficial ocupa funcția de viceconsul/consul la Legația României din Viena, fiind sprijinit în activitate de mai mulți ofițeri (civili și militari), inclusiv de unii membri ai corpului diplomatic de la reprezentanța noastră diplomatică din capitala Austriei, la care se adăugau ceilalți agenți și reprezentanți „diplomatici” ai secțiunilor europene ale Serviciului, inclusiv o bună rețea de informatori (majoritatea „elemente intelectuale”).

Se pare că activitatea lui Ion Rădoi a fost destul de lungă la cârma Serviciului de informații externe. De pildă, ziarul „Universul”, ediția din 8 iunie 1930, notează că „dl consul Rădoi a avut întâlniri cu Bessedovski”, de la care a aflat că Inspectorul Zaharia Husărescu era „lucrat” de o agentă sovietică de origine germană30, „prietenă bună cu un înalt funcționar polițienesc”31. Se cunoaște că Gh. Bessedovski era un fost agent de top al GPU (fost și șeful rezidenței din Paris), care a defectat în Occident. Informația furnizată de Bessedovski ar fi dus în țară la cercetările care au provocat înlocuirea lui Husărescu, pe atunci șeful Inspectoratului General de Siguranță Basarabia, și prinderea comisarului de Siguranță Constantin Tibacu, trecut și el în solda sovieticilor.

În anul următor (1931), „Ion Rădoi de la Viena” era suspectat că ar fi avut legături cu o „grupă de nemulțumiți”, între care se aflau și pensionari militari, în special ofițeri superiori susținători ai Partidului Național Liberal (Iuliu Maniu), iritați că Regele guverna țara uitând de fabula Țara fără bătrâni32 (printre ei era și lt-col. Victor Precup, acuzat că urmărea răsturnarea ordinii legale în stat, inclusiv a Regelui Carol al II-lea). Mai târziu, prin anii 1940-1942, un raport al Serviciului Special de Informații din România semnala că serviciile secrete germane prezente la noi în țară îl supravegheau pe Ion Rădoi „pentru anumite voiajuri pe care acesta se efectuează în Elveția”.

Acestea fiind spuse, încheiem aici modesta noastră cercetare și considerăm că această organizație de la Viena reprezintă certificarea Serviciului de informații externe al României ca organ specializat în domeniul informațiilor externe privind siguranța statului și apărarea teritoriului.

Note:

1. Arhivele Naționale ale României (se va cita: ANR), Inv. 722, Direcția Poliției și Siguranței Generale (se va cita: DPSG), Dosar 92/1908, Decizia 6457 S[ecret] din 26 iulie 1908, semnată de Ion I. C. Brătianu (ministru) și Iancu Panaitescu (director), filele 55-58.
2. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 92/1908, Decizia 6457 S[ecret] din 26 iulie 1908, semnată de Ion I. C. Brătianu (ministru) și Iancu Panaitescu (director), filele 55-58.
3. ANR, Inv. 722, DPSG, Dosar 92/1908, Decizia 6457 S[ecret] din 26 iulie 1908, semnată de Ion I. C. Brătianu (ministru) și Iancu Panaitescu (director), filele 55-58.
4. Arhiva Serviciului Român de Informații (se va cita: ASRI), Fond D(ocumentar), Dosar nr. 7936, fila 76.
5. ASRI, Fond D, Dosar nr. 7936, filele 50-52.
6. ASRI, Dosar nr. 6244, „GPU, Direcția Politică a Siguranței sovietice, 1924-1931”, f. 44.
7. ASRI, Fond D, Dosar nr. 6243, ff. 200-270.
8. Serviciul român de informații de la Viena avea în vizor și statele revizioniste și revanșarde, de pildă: la 18 august 1921, Ion Rădoi transmitea din Viena la București că Serviciul de Informații maghiar de pe lângă Legația Ungariei din Viena se afla în plină reorganizare, șef a fost numit maiorul Csepy (Cepii). Șeful Secției Ofensive (informații) este Ștefan Voinea (Voina), iar la Secția Defensivă (contraspionaj) a fost numit cpt. Hindyi. Informatori principali pentru România erau românii Rozescu (alias „Carlton”) și Gerstenfeld (alias „Tobias”). Serviciul de Informații maghiar din Viena era organizat sub supravegherea col. Döne Stojacovici (sau Dominic Sztojkovics, croat de origine) de la Marele Stat Major din Budapesta, șeful Biroul II Contrainformații.
9. În anul 1941, Nicolsky avea gradul de general maior și era comandantul trupelor de grăniceri din Basarabia.
10. ASRI, Dosar nr. 6243, „GPU – Direcția Politică și Siguranței Sovietice, 1917-1925”, f. 65.
11. ASRI, Dosar nr. 6243, „GPU – Direcția Politică și Siguranței Sovietice, 1917-1925”, f. 159.
12. ASRI, Dosar nr. 6243, „GPU – Direcția Politică și Siguranței Sovietice, 1917-1925”, f. 159.
13. ASRI, Dosar nr. 6243, „GPU – Direcția Politică și Siguranței Sovietice, 1917-1925”, f. 159.
14. ASRI, Dosar nr. 6243, „GPU – Direcția Politică și Siguranței Sovietice, 1917-1925”, f. 200; detalii despre aceste cazuri de spionaj și altele în: Sorin Aparaschivei, Florin-Badea Pintilie, Din istoria oficială a contraspionajului românesc, perioada 1918-1945, Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, București, 2018.
15. ASRI, Dosar nr. 10518, „Spionaj sovietic, 1941-1944”, f. 279; de aici, Efraim Goldestein va pleca în Franța, unde a fost numit șeful rezidenței GPU și secretar la ambasadei URSS la Paris (unde din oct. 1924 ministru era dr. Racovsky); în anul 1928, a fost numit șeful rezidenței GPU din Berlin, de unde dirija „Brigada Mobilă” a acestui serviciu; în martie 1932, a părăsit Berlinul pentru a prelua la Moscova șefia Direcției Serviciului de Informații (GPU).
16. În anul 1926, Adolf Joffe este acuzat de troțkism și cade în dizgrația lui Stalin, s-a sinucis la 14 noiembrie 1927 pe când împlinise abia 44 ani.
17. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 26-27.
18. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 21.
19. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 6.
20. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 35.
21. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 35.
22. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 48.
23. ASRI, Dosar nr. 8165, Vol. 1, f. 48.
24. ASRI, Dosar nr. 6244, „GPU, Direcția Politică a Siguranței sovietice, 1924-1931”, f. 44 și următ.
25. Abwehr - Serviciul de informații al armatei germane.
26. ASRI, Dosar nr. 6224, „Spionaj sovietic în România, 1921-1944”, ff. 25 și următ.
27. ASRI, Dosar nr. 8228, vol. 1, „Poliția engleză, 1927-1941”, f. 1 și următ; vezi pe larg în „Historia”, varianta electronică: Sorin Aparaschivei, Corpul Detectivilor-Scotland Yard-ul românesc, iulie 2019.
28. ASRI, Dosar nr. 6224, „Spionaj sovietic în România, 1921-1944”, ff. 25 și următ.
29. ASRI, Fond D, Dosar. nr. 3698, Spionajul german, fila 4; vezi și: Sorin Aparaschivei, Florin-Badea Pintilie, Din istoria oficială a contraspionajului românesc, perioada 1918-1945, Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, București, 2018, p. 375.
30. Este vorba de Mora Schvartz, fostă miss Basarabia, spioană germano-sovietică încă din anul 1925. A fost condamnată pentru spionaj, însă la anchetă s-a aflat că Mora Schvartz trăia în concubinaj cu Zaharia Husărescu, n.n.
31. ASRI, Dosar nr. 6771, „Spionaj sovietic, 1942”, f. 44.
32. ANR, Inv. 2349, DGP, Dosar nr. 58/1920, filele 35-40.
""