Scurtă istorie a invectivei politice

Autor 1798 vizualizări


De 20 de ani încoace, orice dezvăluire – adevărată sau falsă-din preajma alegerilor e imediat calificată drept “campanie murdară”. Mă tot întreb cum ar numi contemporanii noştri o diatribă prin care un candidat şi-ar ar califica oponentul drept ”un nenorocit de găozar, cu fundul lăţit de amanţii care l-au plătit din greu”?

Aceste atât de “evazive” insinuări se adresau unui strălucit orator şi politician al Atenei clasice, adorat de femei şi de mulţimi, pupil al marelui Pericles şi apropiat al lui Socrate. Alcibiade, căci despre  el este vorba, avea de îndurat şi alte acuze, poate nu tot atât de umilitoare, dar desigur cu mult mai grave (de venalitate, de înaltă trădare).  O anecdotă de la sfârşitul sec. V a. Chr. susţinea că nici el nu s-ar fi lăsat mai prejos:profitând de faptul că Eupolis, autorul de comedii care îl atacase cel mai virulent, era mobilizat în flota pe care Alcibiade însuşi o comanda, acesta l-ar fi surprins la ceas de furtună şi l-ar fi înecat, nu fără să-i şoptească vindicativ câteva vorbe de ocară în schimbul celor pe care le îndurase. Chiar dacă e vorba de o născocire provocată de moartea timpurie a poetului comic, spiritul ei e elocvent pentru tradiţionala relaţie a politicienilor cu autorii de pamflete.

Cea dintâi probă pe care o citează orice autor modern pentru a demonstra caracterul paritar al societăţii războinice din Iliada lui Homer este episodul din cântul al II-lea unde apare Thersit, războinicul de rând, cocoşat, cârcotaş şi agresiv, care îl tot împunge cu ocări pe Agamemnon. Un fir continuu duce de la aceste atacuri verbale, prin poemele aprigului Archilochos din Paros, cel despre care se spunea că a pricinuit.

De 20 de ani încoace, orice dezvăluire  – adevărată sau falsă-din preajma alegerilor e imediat calificată drept “campanie murdară”. Mă tot întreb cum ar numi contemporanii noştri o diatribă prin care un candidat şi-ar ar califica oponentul drept ”un nenorocit de găozar, cu fundul lăţit de amanţii care l-au plătit din greu”? Aceste atât de “evazive” insinuări se adresau unui strălucit orator şi politician al Atenei clasice, adorat de femei şi de mulţimi, pupil al marelui Pericles şi apropiat al lui Socrate. Alcibiade, căci despre  el este vorba, avea de îndurat şi alte acuze, poate nu tot atât de umilitoare, dar desigur cu mult mai grave (de venalitate, de înaltă trădare).  O anecdotă de la sfârşitul sec. V a. Chr. susţinea că nici el nu s-ar fi lăsat mai prejos:profitând de faptul că Eupolis, autorul de comedii care îl atacase cel mai virulent, era mobilizat în flota pe care Alcibiade însuşi o comanda, acesta l-ar fi surprins la ceas de furtună şi l-ar fi înecat, nu fără să-i şoptească vindicativ câteva vorbe de ocară în schimbul celor pe care le îndurase. Chiar dacă e vorba de o născocire provocată de moartea timpurie a poetului comic, spiritul ei e elocvent pentru tradiţionala relaţie a politicienilor cu autorii de pamflete.

Cea dintâi probă pe care o citează orice autor modern pentru a demonstra caracterul paritar al societăţii războinice din Iliada lui Homer este episodul din cântul al II-lea unde apare Thersit, războinicul de rând, cocoşat, cârcotaş şi agresiv, care îl tot împunge cu ocări pe Agamemnon. Un fir continuu duce de la aceste atacuri verbale, prin poemele aprigului Archilochos din Paros, cel despre care se spunea că a pricinuit cu stihurile lui înveninate sinuciderea unui concetăţean, către poezia epocii arhaice mature, cu cântecele “de război civil”, Stasiotika, ale lui Alcaios din Mytilene, exilat din pricina opoziţiei faţă de arbitrul Pittacos, pe care Alcaios îl considera tiran. El îl denunţă – pe nedrept – pe Pittacos că ar fi de obârşie joasă, fiu al unei sclave trace, trădător al amicilor politici din tinereţe şi despot al propriei cetăţi. Un alt poet, Theognis din Megara, clama de altfel “în metru antic”:“Vreau să le beau sângele acum, pe loc, celor de rând!”

Tiranii, ne învaţă Aristotel în “Politica”, acaparau puterea în cetate atacându-i şi calomniindu-i pe notabili, căci cei mai mulţi tirani provin dintre demagogi, contribuind şi ei astfel la acest vacarm politic al cetăţii antice. În vremea războaielor medice, la începutul sec. V a. Chr., pe multe “ostraka” (fragmentele ceramice folosite pentru a vota exilarea unor personaje politice de vază), alături de numele celui vizat, apar scrijelite cuvinte ca “ho prodotes”, “trădătorul”, sau “ho medizon”, “cel care se supune perşilor”.
Epitetul “aliterios”, “blestematul, cel care a săvârşit un sacrilegiu”, însoţeşte constant numele oamenilor politici din neamul Alcmeonizilor, blestemaţi şi exilaţi cândva în sec. VII ca urmare a unei crime politice.

Pericle era Alcmeonid dinspre partea mamei, aşa că adversarii nu se sfiau să adauge acest apelativ altora, cum ar fi Zeus cu capul de ceapă – fiindcă avea capul cam ţuguiat –  sau să-l numească soţ al prostituatei şi tată de bastard din pricina legăturii sale cu frumoasa milesiană Aspasia.  Un asemenea schimb de săgeţi veninoase nu e prea încurajator. Dar, dacă ne gândim mai bine, el nu poate fi nici măcar imaginat în imperiile ierarhice ale Orientului sau la Bizanţ, acolo unde puterea era dăruită de zei sau de basileu. Oricât am regreta-o, nu putem uita că şi în Grecia antică, şi în democraţiile contemporane, invectiva politică e parte a unui mecanism de redistribuire permanentă a puterii prin alegeri libere. Chiar şi invectiva nedreaptă şi violentă rămâne o parte inalienabilă a libertăţii cuvântului şi opiniei. Reversul ei este, şi în lumea antică, şi în cea de azi, responsabilitatea celui care o proferă în faţa unui proces de calomnie, oricând posibil-şi mult mai riscant în Grecia antică decât Europa modernă.
 

""