Sănătate şi moarte în două așezări argeșene
<strong>Comuna Braduri (astăzi satele Bradu de Jos şi Bradu de Sus din comuna Bradu, judeţul Argeş) era o aşezare mare cu 3.222 de suflete. Tot agricultura era principala ocupaţie şi apropierea de oraşul Piteşti permitea o mai bună valorificare a produselor pe piaţă.</strong>
Sistemul sanitar nu prea era interesat de lumea satului. Şi aici lipsea un dispensar, un cadru medical trecând foarte rar pentru a se informa dacă n-au izbucnit epidemii. Nu este de mirare că tuberculoza s-a încuibat în 7 organisme (0, 21%), practic condamnate la o lungă agonie. Nici aprovizionarea cu apă nu era asigurată în mod satisfăcător prin doar 20 de fântâni. Chiar dacă nu este menţionat în statistici, alcoolismul era prezent deoarece cinci cârciumi turnau otrava plăcută pe bani grei. Autorităţile nu luau măsuri pentru reducerea efectelor provocate de băuturile distilate fiindcă reprezentau o sursă de venit frumuşică la buget.
Natalitatea era ridicată (93 de nou-născuţi în 10 luni) şi asigura un spor natural pozitiv. Cele mai sărace luni erau martie şi septembrie cu doar cinci naşteri fiecare. Lipsa dispensarului şi a unui serviciu de urgenţă a dus la 41 de decese în aceeaşi perioadă de timp. Efectele se resimţeau în lunile februarie (21, 95%), martie (9, 75%) şi aprilie (14, 6%), ieşirea din lunga perioadă de hrănire cu rezervele de alimente conservate fiind principala cauză a creşterii mortalităţii. O nouă creştere s-a înregistrat în lunile august şi septembrie (29, 26%), probabil din cauza alimentaţiei cu multe fructe şi a muncii dure din agricultură. Documentul redactat de primărie nu atinge această problemă a cauzelor deoarece autorităţile de la Bucureşti au omis cererea.
Istoria oferă lecţii pe care mulţi le ignoră. Şi în zilele noastre cele trei luni au rămas la fel de periculoase, oameni aparent sănătoşi fiind seceraţi fulgerător. S-ar impune de urgenţă studierea problemei şi elaborarea unei politici eficiente de combatere a epidemiilor de sezon pentru a nu mai asigura victorii facile morţii, dar autorităţile sunt ocupate cu organizarea de alegeri, referendumuri şi strategii privind lupta politică.
Comuna Humele în 1941
Societatea umană a evoluat mult din punct de vedere medical, dar nici microorganismele n-au încetat să profite de orice indolenţă a sistemului de sănătate. România interbelică s-a caracterizat printr-o mare discrepanţă între lumea oraşelor şi cea a satelor, uitate de conducere aproape în condiţiile evului mediu.
Comuna Humele (astăzi satul Humele, comuna Ungheni) se afla la marginea sudică a judeţului Argeş, departe de un oraş care să asigure o irigare suficientă şi cinstită cu bani pentru a se ridica nivelul de trai. Nu este de mirare că bolile sociale bântuiau cu furie. Nu exista nici un umil dispensar. Se aplica celebra lege a deşertului. Sifilisul, temuta maladie cu transmitere sexuală, era prezent şi aici cu 24 de cazuri (1, 64% din populaţie era atinsă). Se poate constata că fidelitatea nu prea era la mare cinste printre săteni, chiar dacă nu prea se mărturisea în faţa medicilor. Floarea păcatului ieşea mortal la vedere. Nu sifilisul reprezenta cea mai mare problemă în zonă, ci o boală despre care astăzi se vorbeşte puţin. Paludismul (malaria) era favorizată de ochiurile cu apă stătută. Nu mai puţin de 40 de persoane erau atinse (2, 73%), dar autorităţile nu luau măsuri motivând că nu sunt fonduri. Universala scuză era valabilă şi aici. Sărăcia îşi arăta chipul hâd prin cele 12 cazuri de pelagră (0, 82%), boală de nutriţie provocată de consumul excesiv de porumb. Oamenii nu prea aveau lapte, ouă sau carne pentru a scăpa de chinul bolii.
Cum sistemul sanitar nu prea exista în regiune, microbii zburdau pe uliţele aşezării şi prin casele oamenilor. Tusea convulsivă a lovit în 1933 şi 1940 cu 45 de cazuri, febra tifoidă în 1935 şi 1937 cu 5 cazuri şi pojarul în 1936 cu trei cazuri. Anul 1939 a adus şi îmbolnăviri cu bacilul antraxului, autorităţile descoperind două persoane afectate. Nu este exclus ca numărul real al celor infectați cu diferiți agenți patogeni să fi fost mai mare, dar oamenii nu aveau bani de tratamente şi preferau să folosească leacurile strămoşeşti.
Natalitatea era ridicată în Humele şi, până în iulie 1941, s-au înregistrat 27 de copii, cei mai mulţi venind pe lume în lunile februarie, mai şi iunie (62, 9%). Mortalitatea se menţinea relativ scăzută prin cele 8 decese, cele mai multe în lunile februarie, martie şi aprilie (75%). Hrana proastă slăbea organismele ce cădeau mai uşor victimă epidemiilor specifice perioadei de trecere de la sezonul rece la cel cald.
Conducerea României interbelice n-a reuşit să rezolve problemele satului văzut doar ca un furnizor tăcut şi umil de cereale şi carne. Din păcate, istoria se repetă şi astăzi.
