Autor 20653 vizualizări


Istoria celei mai populare șampanii românești a primei jumătăți a veacului al XX-lea este de-a dreptul frapantă! Paradoxal, de istoria modernizării României este legată și povestea șampaniei!

Când domnitorul Carol I a venit în România în 1866, spațiul acesta era un melanj de Orient fanariot și insule de Europă. De aceea, Carol I, secondat de liberalii lui Ion C. Brătianu, a patronat procesul de modernizare pe parcursul lungii sale domnii. În țară au venit, rând pe rând, numeroși specialiști și firme din Occident și nu numai. Hohenzollernul de la București era o garanție că afacerile și viețile lor vor fi protejate.

Printre numeroșii antreprenori și investitori, ca să utilizăm terminologia prezentului, care au ales să răspundă chemărilor lui Carol I s-au aflat și câțiva sași din Brașov care aparțineau unor familii cu oarecare stare și care au decis să vină și să facă afaceri în tânărul stat român. A contat și faptul că, la 1879, Brașovul era deja legat de București printr-o linie de cale ferată care permitea deplasarea mărfurilor cu rapiditate. Numai negustorii brașoveni știau cât lobby făcuseră încă de prin 1850 pentru această legătură vitală pentru afacerile lor...

  Odată cu crearea Domeniilor Coroanei, cu ridicarea și inaugurarea Castelului Peleș și cu prezența familiei regale la Sinaia au apărut o mulțime de oportunități. Regele Carol I a făcut un pas vizionar: a concesionat unor cetățeni străini zeci de hectare din domeniul regal cuprins în zona Sinaia-Predeal, în schimbul unor chirii modice. Acești străini veneau în Vechiul Regat cu capital, tehnologii și cu știința utilizării instrumentelor modernizării. Ei aveau să-i învețe pe români, să-i încurajeze să participe la crearea unei economii naționale puternice.

În plus, o fereastră de oportunitate politică și legislativă – războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria și Legea de Încurajare a Industriei Naționale au reprezentat rațiunile pentru care o mână de sași din Brașov au ales să se mute în Vechiul Regat și să înceapă de pe la 1880 o serie de afaceri. Frații Carol și Samuel Schiel, Peter Scheeser, frații Wilhelm, Heinrich și Ludwig Rhein, Carl Ganzert au fost brașovenii care au răspuns chemării lui Carol I, intuind că afacerile lor vor înflori.


Satul Azuga la începutul secolului XX

Acești întreprinzători curajoși au venit și s-au așezat în principal la Azuga. Ce era Azuga pe la 1886? Un loc care unui Ovidiu modern i-ar fi adâncit depresia! Cătunul era înconjurat doar de păduri și animale sălbatice care mișunau în jurul celor 10-20 de case aflate aici. Pentru sașii brașoveni, Azuga avea să fie instrumentul elocvent care proba însușirile pozitive pentru care etnicii germani erau atât de admirați în țara noastră. În doar două decenii, se știa și la Paris de satul cel mai industrializat al Regatului României. Nu întâmplător, într-o broșură din 1910, profesorul Nicolae Basilescu spunea despre Azuga că este „un Manchester al României”, o onorantă comparație cu Manchesterul care, dintr-o mică așezare, devenise la începutul secolului al XIX-lea un mare centru urban grație avântului industriei textile.

De departe cei mai însemnați membri ai acestei veritabile colonii germane aveau să fie frații Wilhelm August, Heinrich Daniel și Ludwig Rhein, care au creat un adevărat imperiu industrial și financiar. Una dintre cele mai mari fabrici de postav din țară, ridicată la 1886, apoi o fabrică de mobilă, un depozit de vinuri înființat în 1892 și transformat în jurul anului 1902 în fabrică de șampanie, o fabrică de bere inaugurată la începutul secolului al XX-lea au reprezentat contribuția fraților Rhein în cadrul procesului de industrializare a țării din vremea primei mari modernizări a României.

Wilhelm August Rhein (1847-1923), cel mai mare dintre frați, a fost și cel care a deschis drumul familiei spre Vechiul Regat. Atestată în Transilvania încă din veacul al XVII-lea, familia Rhein era una de meșteri postăvari. La 1882, Wilhelm Rhein figura în actele Camerei de Comerț și Industrie din Brașov ca fiind proprietar al unei fabrici de postav. El și-a sporit averea prin căsătoria cu Wilhelmine Scheeser, care provenea tot dintr-o familie de postăvari. De altfel, împreună cu familia Scheeser, Wilhelm Rhein avea să înființeze Fabrica de postav de la Azuga în anul 1886, închizând fabrica de la Brașov și mutând afacerea principală a familiei în Vechiul Regat.

În 1892, Wilhelm Rhein obținea cetățenia română și în câțiva ani avea să devină cel mai însemnat industriaș de pe Valea Prahovei, un om foarte bogat cu afaceri și în Brașov, apreciat de comunitatea de germani din administrația regală și de însuși Regele Carol I care, de altfel, l-a decorat pe Wilhelm Rhein, dar și pe frații săi, în semn de apreciere pentru contribuția la dezvoltarea țării.


Regele Carol I al României (cu chipiu alb) și Arhiducele Franz-Ferdinand al Austro-Ungariei (dreapta)

Despre Regele Carol I se vorbește adeseori ca fiind promotor al modernizării, și mai puțin de calitatea sa de „participant” la acest proces. Dincolo de Domeniile Coroanei și de organizarea acestora ca o veritabilă instituție-model, cum a definit-o Nicolae Noica într-una dintre lucrările domniei sale, suveranul, prin intermediul secretarului său personal, Louis Basset, a sprijinit procesul de industrializare a țării prin investirea în fabricile sașilor de la Azuga, cumpărând acțiuni din banii proprii la fabricile de postav, bere și șampanie. Astfel, familia regală va rămâne legată de industria de la Azuga până la abdicarea Regelui Mihai. În mod evident, regele a oferit nu doar o sumă de bani, ci un uriaș capital de încredere în afacerile familiei Rhein, iar această încredere i-a fost răsplătită și, mai ales, confirmată.

La 1900, vinul Rhein uimește Parisul, iar Depozitul de vinuri al fraților Rhein devine Furnizor al Curții Regale

La câțiva ani după pornirea fabricii de postav, Wilhelm Rhein a realizat că pe fundalul dezvoltării industriei și turismului pe Valea Prahovei era nevoie și de un centru care să producă și să distribuie băuturi alcoolice pentru restaurantele, cantinele și cârciumile din zonă, care deveneau tot mai numeroase. Peste 1.500 de muncitori și alte câteva sute de turiști reprezentând elita țării erau clienți siguri și bun-platnici. Așa că a înființat un depozit de vinuri. Activitatea se baza pe cumpărarea de struguri de la podgoriile din zona Dealul Mare, dar și de vin de la podgoreni, pe care apoi îl prelucra la Azuga.

Depozitul de vinuri s-a dovedit a fi o afacere profitabilă, chiar dacă în acei ani filoxera făcuse ravagii în viile din România. Cei mai afectați erau proprietarii rămași fără surse de venit și care trebuiau să găsească bani ca să replanteze podgoriile atinse de filoxeră, iar marii câștigători erau intermediarii, cei care cumpărau struguri și vinuri și le vindeau apoi în toată țara. Pentru Wilhelm și Heinrich Daniel Rhein, implicarea în producerea și comercializarea de vinuri sub marca Rhein a reprezentat o școală care avea să le fie utilă în demersul de producere a primei șampanii românești.

Un pas care avea să se dovedească a fi decisiv pentru afacerea cu vinuri l-a reprezentat participarea cu câteva sortimente de vinuri Rhein la Expoziția Universală de la Paris din 1900. Alături de vinurile aduse de proprietarii de podgorii și de producătorii din România, printre vinurile premiate la 1900 la Paris s-au numărat și sortimentele de vin alb, roșu și muscat din recoltele 1894 și 1896, produse sub marca Rhein. O onorantă medalie de bronz era oferită vinurilor Rhein&Cie din micul sătuc de la Azuga, unde vinurile erau transportate cu căruțele așa cum se obișnuia în vremurile de demult. Frații Rhein aveau de ce să fie mulțumiți, inclusiv fabrica de postav Rhein&Scheeser primise medalii și recompense la Paris.


Reclamă la șampaniile produse de Rhein & CIE Azuga apărută în revista „Furnica“ înainte de intrarea României în Primul Război Mondial

Suntem în anii în care tot ceea ce era apreciat ori produs în Franța se bucura de un prestigiu aparte în spațiul românesc. Iată de ce, după premierea de la Paris, vinurile Rhein încep să fie tot mai cerute. În 23 noiembrie 1904, prin brevetul nr. 538, firma Rhein&Co Depozit și Comerț de vinuri la Azuga devenea „Furnizor al Curții Regale”, o recunoaștere în plus pentru calitatea produselor și munca fraților Rhein, iar acest onorant titlu a fost păstrat de firma Rhein până în 1947, când Regele Mihai a fost forțat să abdice. A fi furnizor al Curții Regale însemna, conform Regulamentului de acordare, că deținătorul titlului „prin capacitate și moralitate și-au dobândit un nume nepătat și o reputație în specialitatea lor”. În noiembrie 1905, în cadrul Expoziției Coloniale de la Londra, vinurile Rhein de la Azuga erau recompensate cu medalia de aur. O nouă și prestigioasă recunoaștere.

Lupta pentru titlul de „prima șampanie românească” 

Consolidarea burgheziei din spațiul urban și apetența tot mai crescută pentru șampanie a societății românești au condus încă din ultimele decenii la încercările unor podgoreni de a produce propria șampanie. În mod evident, lipsa capitalului, a unor specialiști, a contactelor cu străinătatea și implicit a legăturilor cu unii dintre furnizorii din domeniu, precum și infrastructura rutieră și feroviară deficitară s-au dovedit piedici colosale pentru viabilitatea oricărei inițiative în acest sens.

Ca să poți să produci șampanie în România începutului veacului al XX-lea aveai nevoie de bani, utilaje, specialiști din Franța sau din Germania, ambalaje, mijloace de transport, depozit adecvat pentru stocare, reclamă în ziare, cunoașterea unei limbi străine – pentru că mulți dintre cei aflați pe lanțul de distribuție, producție de utilaje și componente diverse erau străini. În plus, orice întreprinzător avea nevoie și de un nume care să dețină în spatele său o familie cu un capital de încredere și o soliditate financiară.

 La 1900, încurajați de efervescența din jurul industriei de băuturi alcoolice, de potențialul de creștere a domeniului, Wilhelm și Heinrich Rhein s-au implicat în ridicarea unei Fabrici de Bere la Azuga, în care familia regală avea să fie acționarul cu cele mai multe acțiuni. Tot în aceeași perioadă, frații Rhein pun și bazele primei mari fabrici de șampanie din România Vechiului Regat. În primul rând, a fost realizată o pivniță (funcțională și azi, aici depozitându-se și acum șampania Rhein), care era o adevărată minune a tehnicii inginerești a vremii. Ridicată din piatră și cărămidă, pivnița principală avea o lungime de 85 de metri și o lățime de 17 metri, iar sistemul de ventilație era realizat prin intermediul a 10 canale și a 27 de ventilatoare zidite în boltă.


„Recepția vinului liniștit pentru producția de spumant“, la PIvnițele Rhein

Pivnița în sine era o proiecție a afacerii, întrucât a fost gândită să fie un spațiu de depozitare cu o capacitate care să permită producerea și stocarea întregii cantități de șampanie care putea fi consumată în Vechiul Regat. Al doilea pas însemnat a fost acela de a aduce utilaje, de a contracta producători de sticle, de staniol, de dopuri și mecanisme pentru încapsularea acestora, apoi tipografii care să tipărească etichete, ateliere care să producă lăzi și cutii pentru transportul șampaniei. Niciun detaliu nu a fost neglijat în acest sens. Frații Rhein au călătorit în Germania și în Franța, unde s-au informat asupra procesului de producție, au încheiat contracte de livrare de sticle, staniol, dopuri, utilaje cu firme în special din Germania, de asemenea, au recrutat și un „maestru pentru fabrica de șampanie”, în persoana lui Gotfried Eber, care a lucrat aici până în 1905, fiind înlocuit, cel mai probabil în același an, cu Wilhelm Mott, viitorul concurent din perioada interbelică. Acest demers legat de materiile prime și de personalul calificat din străinătate arăta preocuparea pentru calitate a fraților Rhein, care doreau ca produsul lor să fie egalul celor din Occident.

În octombrie 1902, în Pivnițele Rhein au fost depozitate 40.000 de sticle, primul tiraj industrial de șampanie produs în România. Şampania era denumită „Rhein Sec” și avea să intre pe piață începând cu luna octombrie a anului 1905. Metoda de obținere a șampaniei era cea numită „champenoise”, care presupunea, printre altele, o lungă perioadă de stocare, iar pe durata timpului petrecut în pivnițe, sticlele erau supuse unor operațiuni periodice etc.

Acest text este un fragment din articolul „Şampania regilor. României. Istoria celei mai populare șampanii româneşti din prima jumătate a secolului XX”, publicat în numărul 37 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 23 decembrie 2021 - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum