Autor 18363 vizualizări


În toamna lui 1969 eram la Paris cu o bursă de studii – în primii ani ceaușiști așa ceva redevenise posibil! – și, urmând sfatul bunului meu prieten Pierre Vidal-Naquet, mă înscrisesem ca auditor la cursurile lui Marcel Detienne de la Ecole Pratique des Hautes Etudes, secția VI-a. Într-o instituție în întregul ei non-conformistă, cum era atunci (încă) Ecole Pratique, secția VI-a era non-conformistă la superlativ, și aducea în câmpul academic un întreg fascicol de discipline novatoare, ca antropologia culturală sau psihologia istorică. Aflasem de la Pierre că, alături de Vernant și de el însuși, mai tânărul Detienne reprezenta vârful de lance al acestor noi grile de lectură în domeniul studiilor clasice.

Neveste și lăptuci

Nu-l cunoșteam personal pe Detienne, așa că am intrat cu sfială în sala de curs din Rue de Varenne, în inima elegantului arondisment 7 al Parisului, unde, constatând că prelegerea tocmai ce începuse, mi-am căutat cât mai discret un loc. Când m-am liniștit, am auzit următoarea frază:„Așa cum am văzut în prelegerea anterioară, amantele sunt de partea aromatelor, în vreme ce soțiile sunt de partea lăptucilor”.

Mai nimic din formația mea de până atunci nu mă pregătea să înțeleg această misterioasă aserțiune;sper totuși că nu am rămas la propriu cu gura căscată, dar în sinea mea așa eram, și cele două ore de curs din acea zi abia dacă mi-au ajuns să înțeleg sensul tainic al frazei lui Detienne. 

Mă grăbesc să adaug că Marcel Detienne s-a dovedit mereu un maestru al acestor sonorități strălucitoare, incitante și vag enigmatice, ca Pantera parfumată, Să rozi capul propriilor părinți sau Apollon cu cuțitul în mână. Cu toate astea, chiar dacă atare formulări, ca și atâtea altele din acele ceasuri de glorie a antropologiei structurale, sună mult mai afectat decât suntem obișnuiți, opoziția dintre lăptuci și mirodenii este tot atât de pertinentă cât și cea dintre neveste și ibovnice. O să vedem îndată de ce, pe urmele analizei pe care, cu infinit farmec, o propunea Marcel Detienne în cartea atunci în pregătire, Grădinile lui Adonis.

Adonii și Thesmoforii

Pivotul demersului pe care ni-l propune Detienne pornește de la contrastul dintre personajul mitologic Adonis, juvenilul amant al Afroditei, celebrat în serbări private care reunesc cupluri ilegitime, și miturile Demetrei, zeița ocrotitoare a culturilor cerealiere. Am amintit în articolul precedent că povestea lui Adonis era interpretată, în mod tradițional, ca simbolizând moartea și renașterea plantelor, în primul rând a celor comestibile, aşa com o propusese James Frazer. Or, demonstrația lui Detienne vădește incompatibilitatea dintre poveștile despre originea și avatarurile cerealelor care dau hrană oamenilor „mâncători de pâine” și ciclul miturilor despre Adonis și Afrodita, înscrise exclusiv în sfera aromatelor și a plantelor fără roade. Epitoma acestor plante sterile este, în limbajul mitului, prefacerea lui Adonis în anemonă, „floarea de vânt”, iar în limbajul ritului, grădinile lui Adonis, căruia i se consacră boabe de grîu puse la încolțit la soare, în vase mici, în care cresc repede tulpini care însă nu leagă niciodată rod.

Adonis și lăptucile

În contrast cu Adoniile, sărbătorile zeiței Demetra Thesmoforă sunt rezervate exclusiv soțiilor legitime ale cetățenilor atenieni, și celebrează de fapt și cumpătarea maritală în raporturile sexuale. Atenienele se pregătesc de festival postind, în primul rând sexual, și pentru asta le este prescris să mănânce foi de lăptucă. Or, o altă ipostază a aceleiași teme, cea a zădărniciei amorului adolescentin, se exprimă prin intermediul unui scenariu în centrul căruia se află de astă dată lăptucile. O variantă a poveștii lui Adonis susține că efebul nu acceptă să renunțe la vânătoarea de mistreț, primejduindu-și viața. Urmărit de fiară, care era de fapt însuși Ares metamorfozat, el e ascuns de Afrodita, care încearcă zadarnic să-l salveze. 

Poetul Callimachos povestește cum zeița și-ar fi ascuns în chip miraculos amantul într-o lăptucă. Nicandros din Colophon e ceva mai rațional, amintind de un soi de salată cultivată în Cipru, într-o brazdă unde odinioară Afrodita l-a ascuns pe Adonis, dar unde mistrețul din Calydon l-a adulmecat și ucis. Comediograful Eubulos povestește că Afrodita a așezat trupul efebului pe un pat de lăptuci, pe care le numește nekuion broma, hrană pentru morți. 

O alegorie pentru impotență

Alte texte susțin că salata provoacă impotență. Botaniști vestiți ai lumii antice, ca Dioscorides sau Oribasios, consideră lăptucile, plante „reci și umede”, ca fiind un bun leac contra exceselor de pulsiuni erotice. Cum scrie încă în epoca clasică un comediograf atic, citat de Athenaios, „De două ori URA pentru lăptucă! Fie ea blestemată! Dacă un bărbat, chiar mai tânăr de 60 de ani, mănâncă lăptuci și pe urmă invită la el o femeie, o să se perpelească degeabă de pe-o parte pe alta în pat cât e noaptea de lungă fără să poată face ce-și dorea…” Athenaios explică limpede:povestea lui Adonis ascuns în lăptuci este o alegorie pentru impotența provocată de excesul de salată. 

Phaon și parfumul

Un alt personaj din ciclul iubirilor Afroditei poartă numele de Phaon, ale cărui aventuri sunt transmise până la noi de trei autori antici, Aelian, Palaiphatos și Servius, care narează cam aceeași poveste. Phaon era un barcagiu bătrân și cam urât, dar foarte cumsecade. El o trece de pe mal în insula Lesbos pe Afrodita deghizată în femeie sărmană, și nu vrea să-i ia bani pentru asta. Afrodita îi răsplătește generozitatea dăruindu-i un alabastron – un mic vas din alabastru – plin cu un parfum care nu numai că îi redă tinerețea și farmecul, dar îl și face irezistibil. Până și zeița se îndrăgostește peste poate de Phaon, dar femeile din Lesbos își pierd mințile de dorință, astfel că Phaon este ucis fie din excesul de patimă al acestora, fie fiind surprins în flagrant delict de adulter. M-am întrebat de multe ori dacă Patrick Süskind știa povestea lui Phaon când a scris Parfumul. 

Ucis din prea multă iubire

Această legendă, destul de asemănătoare cu cea a lui Orfeu, devine o sursă de inspirație pentru comedia atică. Cel dintâi dramaturg pe care îl putem bănui că a evocat amorul Afroditei pentru Phaon este Cratinos:un fragment din opera acestuia pare să fie un monolog al Afroditei care încearcă zadarnic să-l apere pe Phaon de nestăvilitul asalt al femeilor asupra sanctuarului zeiței unde se refugiase bietul barcagiu. 

Salata legitimă

O altă piesă intitulată Phaon, datorată lui Platon Comicul, face însă să alterneze tema parfumului generator de patimi amoroase, în contrast cu lăptucile care le domolesc adesea până la anihilare. Afrodita, cuprinsă peste măsură de iubire pentru Phaon și vrând să-l păstreze doar pentru ea, îl ascunde într-o grădină printre lăptuci, și astfel pierde orice șansă de a-și ostoi patima. Înțelegem acum mai bine de ce soțiile care au mâncat salată nu sunt atrăgătoare pentru soții lor legiuiți.

""