Sacrificiile umane practicate de vikingi erau mult mai brutale decât ni le prezintă filmele

Autor 87321 vizualizări


Marile şi micile ecrane au avut mereu o pasiune pentru vikingi, personaje care fac în continuare furori pentru că ne permit ca pentru o scurtă perioadă de timp să ne cufundăm şi noi într-o lume războinică şi eroică, evadând din banalul cotidian.

Pentru că urmează mai degrabă fire narative simplificate şi se axează pe tipologii de personaje pentru a crea efecte emoţionale, este de aşteptat ca adevărul istoric să cadă pe plan secund. Un aspect interesant în reprezentările vikingilor şi traiului lor se referă la sacrificiile umane care în cinematografie deviază de la informaţiile pe care ni le oferă sursele vechi, lucru pe care îl punctează şi profesorul Harry Brown într-un articol din volumul Studies in Medievalism XXIII:Ethics and Medievalism.

În filmul “ Al 13-lea războinic”, inspirat parţial din scrierile diplomatului Ibn Fadlan din califatul abbasid care în secolul al 10-lea a călătorit în regiunea străbătută de râul Volga, avem o scenă în care o sclavă se sacrifică pentru a însoţi pe lumea de dincolo o căpetenie vikingă. Fata spune un fel de rugăciune şi îşi acceptă cu calm soarta, iar după ce este omorâtă este aşezată pe rugul funerar. Scena nu înfricoşează tocmai pentru că este transmisă această idee de linişte şi împăcare.

O scenă similară se desfăşoară în serialul “Vikings”, când Ragnar şi Lagertha decid că este necesar un sacrificiu pentru a îmbuna zeii şi a avea mai mulţi copii. Iniţial îl aleg ca victimă pe fostul sclav Athelstan, dar când ajung la templul din Uppsala acesta refuză. Preoţii insistă că sacrificiul trebuie să fie voluntar, sarcină preluată până la urmă de Leif, un membru din alaiul lui Athelstan. Astfel de scene conferă un aer de decenţă practicilor religioase, în realitate însă sacrificiile erau momente foarte brutale. În relatarea lui Ibn Fadlan sclava decide până la urmă că nu doreşte să se sacrifice. Vikingii nu acceptă aşa ceva aşa că o târăsc în camera mortuară unde o violează, după care doi dintre ei o ştrangulează iar un altul îi înfige de mai multe ori un cuţit în piept. Detaliile acestea oribile nu apar în filme.

De fapt, se pare că niciuna din surse nu menţionează ca sacrificiile s-ar fi produs voluntar. Nici măcar cele scandinave, căci în epopei acestea sunt de obicei duse la capăt cu forţa sau prin păcăleli. "Ynglinga saga" ne povesteşte de exemplu că regele Olaf din Suedia organiza rareori sacrificii, iar oamenii îl acuzau de foametea care făcea ravagii. Aşa că un grup armat a mărşăluit împotriva lui şi luându-l prin surprindere l-au ars de viu în propria casă, asigurându-se astfel că Odin a primit sacrificiul cuvenit.

De ce cinematografia insistă pe o altfel de imagine a sacrificiului? Probabil pentru a evita impresia de imoralitate care ar putea fi asociată eroilor care pentru a-şi păstra apartenenţa la această categorie nu pot fi asociaţi cu practici pe care publicul le-ar considera malefice. Pentru consecvenţa tipologiei, să zicem. Prin imaginea sacrificiului ca acţiune consensuală se rezolvă dilema morală şi se împacă sensibilităţile omului modern cu credinţele păgâne.

Cu toate acestea, imaginea trunchiată a păgânismului din cultura populară ne împiedică pe noi privitorii moderni să confruntăm şi asumăm critic practici care ni s-ar părea străine, în favoarea unui consumerism pus în acord cu valorile etice contemporane. O reprezentare mai fidelă surselor ar îngădui o reflectare mai profundă asupra viziunilor precreştine despre lume şi întelegerea conflictului dintre ele şi cele creştine prin prisma categoriilor existenţiale. 

""