„S-a stins lumina lumii”. Moartea lui Iancu de Hunedoara
La 11 august 1456, victorios în bătălia cu turcii de la Belgrad, dar doborât de ciumă, Iancu de Hunedoara se stinge în tabăra sa de la Zemun.
Personalitate complexă a secolului al XV-lea, cu o carieră militară de excepție dar în același timp și cu aptitudini politice remarcabile, despre care documentele cancelariilor europene oferă mărturii temeinice cu privire la aprecierea de care acesta se bucura nu numai în țara sa, ci și în Europa, care așa cum spunea Nicolae Iorga citat și de Andrei A. Rusu, a reușit să personifice în ființa lui superioară și prin calitățile sale neamul întreg , primind din partea contemporanilor mai multe supranume care arată respectul pe care apărătorul creștinătății îl avea în rândul acestora: ”Atlet al lui Hristos”, ”Cavalerul alb” sau ”Lumina lumii”, scrie Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției.
Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută (1407 ?), Iancu de Hunedoara fiind amintit pentru prima dată, în actul de donație emis de Sigismund de Luxemburg pe 18 octombrie 1409, ca fiu al unui cavaler de curte, pe nume Voicu și al Elisabetei Mărgineanu, provenind dintr-o familie de obârșie românească cu un statut social potrivit familiilor care erau în slujba regelui.
Deși nu a fost lipsit total de educație, nu excelat în acest domeniu. În schimb a excelat pe câmpul de luptă unde, spun cronicile, se simțea precum peștele în apă sau cerbul în pădure. Educația militară și cariera le-a început în preajma condotierului italian Filippo Scolari, după moartea căruia a intrat în serviciul despotului sârb Ștefan Lazarevici, a familiei Újlaki și le-a desăvârșit, după 1430, în serviciul regelui Sigismund de Luxemburg și al ducelui de Milano, Filippo Visconti, de acum nu ca simplu ostaș, ci conducând un detașament de 6-12 călăreți.
Anii 1436-1438 îl găsesc în Cehia unde împreună cu fratele său, Iancu cel Tânăr, luptă pentru recunoașterea lui Sigismund de Luxemburg și ca rege al Cehiei.
Foto: Muzeul Castelul Corvinilor
Anul 1438-1439 marchează începutul carierei politice, fiind numit de noul rege al Ugariei, Albert I de Habsburg, în funcția de ban al Severinului, pe care mai târziu a completat-o cu cea de voievod al Transilvaniei, comite al Timișului, comite al Secuilor, guvernator al Ungariei, comite al Solnocului, comite perpetuu al Bistriței, căpitan al ținuturilor de la răsărit de Tisa și căpitan general al Ungariei.
Cariera militară strălucită, marcată de înfrângeri, dar și de victorii răsunătoare, a început cu luptele de la Sântimbru, Sibiu și pe râul Ialomița 1442, a continuat cu ”Campania cea lungă” 1443-1444, Varna 1444, Câmpia Mierlei 1448 și a culminat cu victoria de la Belgrad din iulie 1456, unde armata creștină, condusă de Iancu de Hunedoara și călugărul Ioan de Capistrano, l-a învins pe temutul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului (1453) și a oprit înaintarea Imperiului Otoman spre centrul Europei. Din păcate aceasta a fost și ultima victorie a marelui om politic și conducător militar Iancu de Hunedoara. Ceea ce nu au putut face turcii și dușmanii politici a făcut molima ciumei, care l-a răpus pe 11 august 1456 în tabăra militară de la Zemun. Este înmormântat în Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Mihail” de la Alba Iulia, piatra sa de mormânt fiind păstrată până astăzi în acest lăcaș.
Bibliografie:
Adrian Andrei Rusu, Iancu de Hunedoara și românii din vremea sa, Cluj Napoca 1999.
Camil Mureșanu, Iancu de Hunedoara. Ed. a 2 a revăzută şi adăugită. Bucureşti, 1968.
Teke Zsuzsa: Hunyadi János, (http://www.mult-kor.hu/rubicon/cikk.php?id=957&page=10)
Csernus Sándor, A középkori francia nyelv történetírás és Magyarország (13-15. század), Doktori mestermunkák, Bp. 1999.
Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, I. București, 1915
