Rusia în Marele Război

Autor 8967 vizualizări


În 1917, în preajma abdicării ţarului, Rusia se afla într-o situaţie gravă din punct de vedere militar. Având mari pierderi de oameni și materiale, Imperiul Rus a rămas și fără o bună parte a teritoriului său european, pierdut mai ales în favoarea Germaniei. Intrarea în război, forţată de francezi, nu i-a avantajat pe ruși absolut deloc. Existau grave probleme de ordin social, economic și militar, iar spiritul revoluţionar, aprins în 1905, mocnea în rândul societăţii ruse. Totul pe fondul scăderii popularităţii ţarului și a înfrângerilor militare.

Efortul militar al Rusiei a fost enorm: între iulie 1914 și octombrie 1917, 15 milioane de ruși au participat pe Frontul de Est – de la Marea Baltică la Dunăre – și pe cel din Caucaz. 5 milioane au căzut prizonieri, 2 milioane au murit în acești trei ani. 1,4 milioane erau sub arme în iulie 1914, 7,17 până la sfârșitul anului. În 1915 au fost încorporaţi 5,64 milioane, în 1916 – 3,09, iar în 1917 – 2,7, toţi luaţi din industrie, agricultură, învăţământ, afectând grav aceste domenii. O mare problemă era dată de faptul că Rusia putea încorpora milioane de soldaţi, dar nu îi putea hrăni, înarma și asigura diferite servicii, celor din linia întâi lipsindu-le cele necesare traiului în campanie, de la hrană la haine, chiar arme și muniţii. Slaba calitate a comandanţilor ruși, provenind din mari familii nobiliare, lipsa unor comunicaţii și informaţii adecvate despre inamic, animozităţile sau chiar ura dintre comandanţi au dus la mari înfrângeri și la scăderea moralului în rândul trupei.

Frontul de Est

 În toamna anului 1914, germanii i-au înfrânt pe ruși la Tannenberg, în Prusia Orientală, apoi la Lacurile Mazuriene, împingând trupele rusești, superioare numeric, peste graniţă. Pentru raţiuni strategice, dar și pentru a lua din presiunea asupra aliatului austro-ungar, germanii au atacat apoi înspre Varșovia, trupe proaspete fiind aduse pentru această acţiune de pe Frontul de Vest. Alte trupe germane au avansat destul de rapid prin Ţările Baltice, ocupând portul Liepaja, în Letonia, iar apoi orașul Kaunas, de aici putând ameninţa direct capitala Sankt Petersburg. Succesul rusesc se materializase însă încă de la începutul războiului împotriva Austro-Ungariei, în Galiţia și Bucovina. Orașul Liov fusese ocupat chiar din prima lună, fiind urmat de alte victorii. Rușii au produs pierderi grele armatelor cezaro-crăiești – în martie 1915, au cucerit puternica fortificaţie Przemysl și au luat peste 200.000 de prizonieri austro-ungari. În mai 1915, aliaţii au declanșat ofensiva în zona Gorlice-Tarnow, unde artileria grea germană a făcut ravagii în rândul trupelor ruse. Comandaţi de generalul Mackensen, germanii au spulberat Armata a 3-a Rusă, cauzând inamicului aproape un milion de pierderi – morţi și răniţi, luând peste 250.000 de prizonieri. Dacă, totuși, în ciuda înfrângerilor, anul 1914 putea să ofere un anumit optimism pe plan militar, anul 1915 s-a dovedit cumplit pentru armata rusă. Germania a continuat asaltul asupra Frontului de Est, ocupând Polonia, Lituania, părţi din Bielorusia. Trupele ruse au ajuns la 25 de kilometri de Riga, autorităţile din Sankt Petersburg începând să traseze planuri de evacuare a arhivelor de stat, a tezaurului, a bunurilor de valoare culturală.


În același timp, armatele austro-ungare au recucerit Liovul și Przemysl, având un asemenea avânt, încât generalul Ivanov, comandantul sectorului de sud-vest, a ordonat evacuarea Kievului, ordin revocat însă. În 1916, intuind dezastrul spre care se îndreaptă armata rusă, aliaţii au început să trimită ajutoare serioase, constând în armament, muniţie, tehnică de luptă variată, însoţite de consilieri și observatori occidentali. Frontul de Vest, încremenit în lupta de tranșee, nu mai permitea acţiuni de anvergură ale trupelor aliate, pentru a forţa Germania să mute trupe de pe Frontul de Est. La conferinţa inter-aliată de la Chantilly, din decembrie 1915, s-a hotărât ca aliaţii să înceapă simultan două ofensive contra Puterilor Centrale, în iunie 1916, rușii obţinând și păstrarea frontului de la Salonic. La 18 martie 1916, rușii au început o ofensivă în Belarus, cu 300.000 de oameni și peste 1000 de piese de artilerie. Bătălia s-a dat și mai la nord, înspre Riga și lacul Naroch, unde armata rusă a fost înfrântă. Noul comandant al sectorului de sud-vest, generalul Brusilov, a planificat și pregătit cât mai temeinic ofensiva care îi poartă numele - Ofensiva Brusilov -, știind că avea o mare șansă de a întoarce soarta războiului. Într-un secret total, după ce a schimbat câţiva comandanţi, a obţinut noi informaţii despre inamic, a ordonat aplicarea unor noi tactici și s-a ocupat de o instrucţie adecvată și o nouă reașezare a trupelor în front, a ordonat atacul înspre vest, în zona Galiţiei, obţinând o mare victorie, una dintre cele mai mari ale războiului. Atacul urma a fi dat pe un front de sub 500 de kilometri, înspre Luţk și Kowel, exact de ziua comandantului al A4 Austro-Ungare, Jozef Ferdinand, care petrecea la Trencin, în actuala Slovacie.

La 4 iunie 1916 a început asaltul – artileria rusă a lovit din plin, replica austro-ungară a fost slabă, mai ales că unităţi întregi de cehi și ruteni au trecut de partea rușilor, alte unităţi au luat-o la fugă, iar altele au căzut în prizonierat. După câteva zile de lupte, din cei 110.000 de soldaţi ai A4 Austro-Ungare, mai rămăseseră pe front 18.000. În ciuda succesului, unii comandanţi ruși nu au executat ordinele de a avansa, iar inamicii, mai ales germanii, au adus întăriri. În 27 iulie, un nou atac rusesc a spulberat rămășiţele A1 și A4 Austro-Ungare, dar flancul nordic al atacului rus nu a efectuat manevra cerută și ofensiva s-a oprit. Dacă în iunie, 650.000 de soldaţi ruși atacaseră o forţă aliată austro-ungară, germană și otomană de aproape 500.000 de soldaţi, până la sfârșitul ofensivei, în septembrie, ambele tabere trimiseseră mai multe valuri de întăriri, pentru a suplini pierderile foarte mari. Luptele au provocat aproape 500.000 de morţi și răniţi în tabăra rusă, și peste 50.000 de prizonieri. De cealaltă parte însă, pierderile erau cumplite: austro-ungarii aveau înspre o jumătate de milion de pierderi - morţi și răniţi - și circa 400.000 de prizonieri – jumătate din armata austro-ungară din est fiind pierdută în această campanie!; germanii aveau peste 300.000 de pierderi totale, iar otomanii, puţin peste 10.000. Din păcate pentru ruși, uzura echipamentului și a oamenilor nu i-a permis lui Brusilov să atace peste linia Carpaţilor înspre Câmpia Ungară și poate chiar mai departe.

România și Rusia, aliaţi

1916 va vedea și România intrând voioasă într-un război pe care îl credea câștigat atât de ușor alături de aliaţi. La fel ca în cazul Rusiei, România a fost forţată să intre în război de Franţa, puternic presată pe Frontul de Vest. Încă de la început, comandanţii ruși s-au arătat sceptici cu privire la ajutorul pe care trebuiau să-l acorde României, unii dintre ei opinând pe faţă că noul aliat va cauza Rusiei doar probleme logistice și strategice. Pesimiștii au avut câștig de cauză, România fiind rapid înfrântă și ocupată în bună măsură de trupele Puterilor Centrale, în decembrie 1916. Rusia a fost nevoită să mute înspre noul front carpatic și dunărean o serie de trupe, care nu au avut însă un mare aport în luptele date în Dobrogea și în jurul Bucureștiului. Pe linia Carpaţilor s-au înregistrat lupte serioase, micile ofensive lansate de trupele ruse aducând avantaje temporare aliaţilor, dar fără a influenţa în mod decisiv alte fronturi. Înfrângerea României adusese trupe inamice la gurile Dunării, de unde se puteau lansa atacuri asupra Odessei, oraș vital pentru Rusia. Totodată, teritoriul Moldovei, apărat deocamdată cu arma în mână de către români, era o mică pată pe o hartă strategică dominată de avansul inamic. În cazul în care România cădea, situaţia ar fi devenit într-adevăr disperată pentru ruși în sud-vest și, pe cale de consecinţă, și în alte sectoare ale frontului. În ciuda acestei situaţii grave, aliaţii occidentali au cerut expres Rusiei să înceapă o nouă ofensivă în primăvara anului 1917, an în care pierderile imperiale erau de 15,4 % din teritoriul Rusiei europene, 23,3% din populaţia aceluiași teritoriu, o treime din fabrici. Soldaţii, demoralizaţi și sătui de război, se dedau la jafuri, distrugeri și violuri, deportând germani, ţigani, lituanieni, evrei, polonezi din zona frontului, fiind acuzaţi de pactizare cu inamicul, sute de mii de refugiaţi umpleau drumurile și localităţile din spatele frontului, iar peste toate, a apărut revoluţia.

Frontul din Caucaz și din Persia

Cel mai activ și mai interesant front rusesc, foarte puţin cunoscut publicului larg, a fost cel contra otomanilor, linia acestuia mergând de la Marea Neagră, prin Caucaz, până la mijlocul Persiei, Iranul de azi. Luptele din Caucaz au început în toamna anului 1914, otomanii fiind zdrobiţi în lupta de la Sarikamiș, rușii trecând graniţa otomană, fără a avansa însă mult. La 10 ianuarie 1916, 200.000 de ruși au atacat estul Anatoliei, rupând defensiva otomană și asediind orașul Erzurum, sediul Armatei a 3-a Otomane, care a căzut la 16 februarie. Avansul rus a continuat și pe malul nordic anatolian, unde portul strategic Trabzon a căzut la 16 aprilie. Până la sfârșitul verii, rușii ameninţau direct orașul Sivas și drumul spre Ankara. Urmărind asiduu cucerirea Constantinopolului, în vechea tradiţie imperială rusă, încă din august 1916, amiralul Kolceak făcea pregătiri pentru o debarcare în Bosfor – două divizii complete, pornind de la Sevastopol și Odessa, trebuiau să efectueze manevra între iunie și august 1917, perioada cea mai propice din punct de vedere al condiţiilor climatice. Se profita și de faptul că nu existau trupe în zona capitalei, doar două divizii otomane, net inferioare numeric celor rusești. Trupele lui Kolceak erau numite „Tsargradskii”, tocmai pentru a li se sublinia rolul. Chiar în condiţiile abdicării ţarului, unii comandanţi ruși doreau aplicarea acestui plan, care a trebuit să fie abandonat din motive obiective. Încă de la începutul războiului, rușii aveau 120.000 de soldaţi în nordul Persiei, de unde ameninţau Imperiul otoman, având succese în 1916 și mai ales în 1917, contribuind la căderea Bagdadului sub britanici în martie 1917. Trupele ruse de aici, majoritatea cavalerie – cazaci de Kuban și Terek, cavalerie gruzină și siberiană, Divizia Caucaziană de cazaci, - comandate de generalul Baratov, își fixase ofensiva spre Mosul, unde era cantonată rămășiţa armatei otomane din Mesopotamia.


 Rușii s-au oprit însă brusc la un moment dat, frontul caucazian devenind calm în anul 1917. Abia în primăvara anului 1918, Baratov a pornit o mică ofensivă în zona Kara-Tepe, în nord-estul Mesopotamiei, dar de anvergură și efecte reduse. Era clar că rușii vor să avanseze în Persia, pentru a ajunge înspre mările calde din sud, pentru a se apropia de Afganistan și mai ales de India. Londra, de cealaltă parte, era de acord cu ocuparea de către ruși a Constantinopolului, cu condiţia ca Rusia să rămână în război și Persia să rămână ori neutră, ori de partea aliaţilor, având în vedere că numeroși agenţi germani și otomani își desfășurau activitatea în cercurile înalte ale puterii de la Teheran. Din vara anului 1914, rușii înarmau gherile creștine (armeni) și kurde în zona lacului Urmia, unde otomanii au luat orașul Tabriz în ianuarie 1915, dar apoi a fost recucerit de ruși. Ordinele primite de generalul Baratov erau clare: urma a ocupa Teheranul, pentru a zădărnici orice tentativă a tânărului Șah Ahmad, de doar 17 ani, de a face o alianţă cu germanii. Șahul a înţeles și din discuţiile avute cu britanicii că, în cazul în care nu va trece la acţiune împotriva germanilor, rușii vor primi mână liberă în Persia și vor continua războiul alături de britanici. În 15 noiembrie 1915, Șahul a renunţat la orice acţiune armată, în plină criză politică internă, astfel încât rușii, pornind din baza de la Qazvin, au ocupat rapid Qom, Hadaman, Kermanshah, Ispahan, baza opoziţiei filogermane, căzând pe 20 martie 1916. În tot acest timp, britanicii aveau mari probleme în Irak, unde avansul lor fusese oprit de otomani în noiembrie 1915, lângă ruinele vechii capitale Ctesiphon, au suferit apoi un lung și greu asediu la Kut-al-Amara, din decembrie 1915, timp de cinci luni. Două armate britanice trimise pentru despresurare au eșuat în a-și atinge obiectivul, iar rușii lui Baratov, aflaţi la circa 250 de kilometri distanţă, nu s-au mișcat din loc, invocând diverse pretexte. Abia în aprilie, după trei luni de scuze, rușii s-au mișcat înspre Bagdad, ajungând la cinci zile de marș de acesta, prea târziu însă – demoralizaţi, suferind de inaniţie și cu muniţia terminată, britanicii se predaseră otomanilor.

O nouă dovadă a imperialismului egoist al rușilor ieșise la iveală. Comandamentul rus i-a ordonat din nou lui Baratov să atace spre Mosul, pentru a da asistenţă aliatului britanic, în mai 1916, dar generalul a refuzat din nou, invocând căldura cu care cazacii săi nu erau obișnuiţi, malaria și holera care făcuseră multe victime. Refuzul său se datora însă, se pare, și informaţiilor că ofiţerii germani care ajunseseră la Gallipoli fuseseră, după retragerea britanică din peninsulă, mutaţi la Bagdad, cu un puternic arsenal de mitraliere. Oricum, Baratov zădărnicise planurile panislamiștilor otomani și persani de a începe un jihad din Anatolia până în India. Trupele ruse de pe aceste fronturi sudice s-au retras treptat înspre nord, participând ulterior la războiul civil din Rusia, în ambele tabere. Astfel se prezenta Rusia la începutul anului 1917, un an hotărâtor în istoria sa și a întregii lumi.


""