Autor 3145 vizualizări


Marea Britanie a fost stăpâna de necontestat a apelor după înfrângerea flotei lui Napoleon Bonaparte. Germanii au încercat să conteste acest lucru în prima conflagrație mondială, dar forța tunurilor livrate de firma Krupp n-a fost suficientă pentru a sparge blocada impusă de Royal Navy. Măcelul european n-a decis însă cine este stăpânul lumii și trebuia să fie o nouă cursă a înarmării în ceea ce s-a numit perioada interbelică. 

A fost o perioadă de relativă liniște prin arsenale, dar comenzile au început să curgă din 1926 și nu mai era cale de întors spre pace. Trebuia o simplă scânteie și a venit la 1 septembrie 1939. Omenirea încă nu bănuia cu ce se ocupau politicienii atunci când nu promiteau minciuni în public despre fericire și prosperitate. Erau numai lapte și miere și promiteau soluții pentru eliminarea consecințelor Marii Crize Economice.

Marinele de război erau fundamentale în secolul al XX-lea pentru a obține prestigiu și pentru a controla rutele comerciale aducătoare de venit. Vânzările de armament sofisticat aduceau venituri frumoase firmelor specializate în producția de unelte ale morții. Chiar dacă diplomații tot discutau despre măsuri de dezarmare, politicienii hotărau să taie numai ceea ce era uzat moral și fizic pentru a face loc mașinilor noi și mai devastatoare. 

Cuirasatul, o navă protejată cu straturi groase din oțel și cu tunuri puternice, rămânea nava capitală, cea care putea să nimicească orice plutea pe valuri și conta cine are proiectilul cel mai mare și mai performant. Marea Britanie avea constructori buni, dar calibrul 406 mm a pus probleme tehnice deosebite și s-a luat decizia adoptării unei arme de 356 mm. Era periculoasă ca orice mașinărie militară și un proiectil a provocat avarii grave cuirasatului Bismarck, dar factorii de decizie din marină și politică au comis o eroare fundamentală și au îngropat prestigiul imperiului pentru totdeauna. 

Este interesant de observat că exista deja modelul de calibrul 381 mm ce se afirmase în prima conflagrație mondială și silise partea germană să nu iasă la o confruntare decisivă. Se putea moderniza gura de foc și calitatea proiectilului. Normal că se putea lucra la sistemele de ochire optice și la cele de calculare a traiectoriilor. 

SUA a pariat însă pe tunurile de calibrul 406 mm și proiectilele erau net superioare celor englezești. O țintă putea să fie atinsă de un obuz ce avea o masă de 1.225 kg și este evident că amiralii nici nu se gândeau să compare acest mijloc de distrugere cu cel de 721 kg. Este interesant că Londra avea muniție de 879 kg, dar a ales să parieze pe cea mai ușoară. 

Este greu de înțeles de ce s-a luat o astfel de decizie din moment ce chiar prima variantă de tun de calibrul 406 mm avea proiectile perforante cu o masă de 957,1 kg și măcar această caracteristică era cunoscută specialiștilor navali. Decizia construirii cuirasatelor din clasa King George V (foto susa fost una corectă pentru a domina apele europene, dar Londra înclina steagul în fața fostei colonii. Pierderile produse de forțele germane în rândurile Royal Navy au accelerat ascensiunea marinei militare americane la primul loc mondial fără să mai fie nevoie să se mai calculeze forța noilor nave ce se aflau în șantiere. Oceanul Atlantic era în posesia noului imperiu maritim.


Cursa pentru tridentul lui Neptun se ducea în trei, SUA, Japonia și Marea Britanie, dar Londra a pariat greșit și a deschis drumul Washington-ului spre stăpânirea mărilor. Se poate spune că imperiul asiatic a venit în competiție cu gurile de foc de calibrul 457 mm de pe cuirasatele Musashi și Yamato

Corect, dar acestea au intrat târziu în dotare, abia în anul 1942, și erau puține în raport cu nevoile flotei. Dacă se mișcau cetățile plutitoare pe lungile distanțe oceanice, înghițeau prea mult petrol și afectau cantitățile necesare celorlalte unități ale marinei și aviației. Celelalte zece nave definite drept cuirasate erau moderne numai în proporție de 20% și este greu de înțeles ce căutau niponii în lupta mondială cu o astfel de dotare. Au fost suficiente două confruntări artileristice (Guadalcanal și Leyte) pentru ca marina niponă de nave blindate să devină istorie și poate atunci amiralii au înțeles cu ce forțe metalurgice și chimice s-au confruntat. 

Cuirasatele uriașe n-au fost utile nici în lupta cu aviația prin faptul că aveau o artilerie antiaeriană puțin performantă. Capitolul proiectare a fost deficitar în arhipelagul nipon din cauză că nu exista concurența sălbatică dintre firme pentru obținerea contractelor de stat.

Un alt mic detaliu ar fi trebuit să dea de gândit proiectanților britanici: turelele nu asigurau o mobilitate a tunurilor pe țintă. USS North Carolina (foto jos) avea o viteză dublă de rotire a celor trei piese de artilerie dintr-o turelă și acestea puteau fi ridicate mai repede pentru a crește bătaia. Caracteristicile au fost menținute la toate navele americane cuirasate și erau esențiale pentru urmărirea unei ținte mobile din războiul naval. Nici măcar navele germane Bismarck și Tirpitz nu se descurcau mai bine în condițiile folosirii unor guri de foc mai ușoare. Nici tabăra niponă n-a reușit să proiecteze instalațiile de forță performante pentru manevrarea eficientă a turelelor și a tunurilor.


US Navy a devenit regina apelor pentru că adversarii n-au ales ceva puternic și ușor de produs în serie. Forța tunurilor grele a fost dublată de eficiența portavioanelor și concurența n-a mai avut vreo șansă până-n zilele noastre. Uniunea Sovietică a încercat să se prindă în competiție și a tocat o avere pe vapoare puține și net inferioare calitativ. 

Iosif Stalin a încercat să copieze cuirasatele americane cu tunuri de calibrul 406 mm și acestea au fost introduse în producția de serie înainte de atacul german din iunie 1941. Lovitura Panzerelor a fost devastatoare și niciodată nu s-a mai reușit revenirea din șoc. Liderul de la Kremlin a plănuit după 1945 lansarea unor vapoare dotate cu piese de calibrul 305 mm, dar nici acestea n-au mai fost finisate. Nu este de mirare că nu s-a dat ordinul pentru începerea unui nou război pentru realizarea revoluției mondiale. Acum s-a prins în horă China și nu este de mirare de ce toacă resursele subsolului cu o energie demnă de o cauză mai bună. Obiectivul utopic de revoluție mondială a rămas în creierul liderilor comuniști și așa o să fie în veacul vecinilor. Omul este condamnat să fie veșnic rob al maniilor induse de morți.

Londra n-a mai avut creiere vizionare la nivel planetar, ci energiile au fost absorbite pe problemele europene și declanșarea războiului în 1939 a însemnat sfârșitul vizibil al dinozaurului ce controlase resursele planetei în secolul al XIX-lea. Nici portavioanele n-au fost proiectate corect și competiția a fost pierdută și la acest capitol care implica resurse materiale peste puterile statului insular.