Autor 3467 vizualizări


Roșul este culoarea care atrage atenția, culoarea sentimentului dus la extrem. Roșul este peste tot, căci, mai presus de restul culorilor, el este aici parcă dintotdeauna – ziua a șaptea a fost marcată în calendar cu roșu. Roșul e și pe cer, Planeta Roșie. Roșul e special – să nu uităm de roșcovanii care reprezintă 2% din populație, să nu uităm de îndrăgitul Moş Crăciun care poartă mereu un costum roșu. Dincolo însă de toate celelalte înţelesuri, roșul rămâne culoarea dragostei și asta este cel mai important.  

Roșu este dovada existenței omului. Simplu. Anii de când oamenii au început să își marcheze existența îi numărăm în roșu. Turmele de bizoni preistorici de pe pereții peșterii Altamira din Spania (foto sus) sau mâinile conturate pe zidurile peșterii Pech Merle din Franța – doar câteva dintre primele însemne ale omului, vechi de peste 15.000 de ani, toate realizate cu ocru roșu. Ce să mai spunem de misterioasa Doamnă Roșie din Paviland – o parte de schelet uman, vechi de peste 33.000 de ani, acoperit în același ocru roșu.  

Așadar, roșul a fost aici de la început. Și a rămas aici. Toate culturile Antichității l-au pus la loc de cinste, ca simbol al bogăției, al victoriei și al regalității. Faraonii l-au luat cu ei în viața de dincolo, la fel și civilizația de pe Valea Indusului sau anticii mayași. În temple, în morminte – roșul sacru era găsit peste tot.  

Roșu războinic

În perioada Imperiului Roman, roșul era culoarea războiului – sângele, victoria. Armata, de la ultimul soldat la primul conducător, era înveșmântată în roșu. E de înțeles, căci zeul războiului era Marte. Generalii armatei romane purtau mantii roșii, iar victoriile le sărbătoreau în aceeași culoare. Și tot din sfera victoriilor: prima echipă sportivă care a purtat un echipament roșu a fost într-o cursă de care, în timpul Imperiului Roman târziu. Roșul era o culoare iubită în Antichitate – găsim fresce pictate în roşu puternic şi în aşezările romanilor, şi ale grecilor. La Pompeii sau în palatele din Creta, picturile murale încă păstrează culoarea puternică extrasă din mineralul numit cinabru, adus tocmai din minele orașului spaniol Almaden. Îl putem deja lega cu ușurință de simbolistica sângelui, căci în acele mine trudeau sclavii și prizonierii, toxicitatea semnându-le sentința la moarte.  

Competiţie a carelor romane pe stadionul Circus Maximus

Cu cât înaintăm în timp, roșul devine un liant între profan și sacru, iar creștinismul este primul care și-l însușește astfel. Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Apus îl pun la loc de cinste, ca simbol al sângelui lui Hristos și al sacrificiului martirilor. Și tot același simbol și l-a păstrat și pentru vitraliile Catedralei Saint Denis: roșul-martir, amplificat de soare. Protector al creștinismului și părinte al Europei, Carol cel Mare folosește roșul drept culoarea puterii – la decorarea palatului, dar și culoare a pantofilor la încoronare, precum Papa. De aici înainte, roșul rămâne culoarea nobilă, regală, de sărbătoare; o culoare cu greutate. Stacojiu, roșu-aprins – așa se distingea clasa înstărită în timpul Evului Mediu.  

Roșu imperial, roșu chinezesc

Roșul și China – am zice că e deja un pleonasm. Orașul Interzis, lampioanele și miile de Chinatown din întreaga lume, toate cu același numitor comun: roșu. Căci roșul a reprezentat pentru China, încă din Antichitate, o adevărată filosofie. Celor cinci elemente ale vieții – metal, fier, apă, pământ și foc – le corespundea câte o culoare. Bineînțeles, focului îi era atribuit roșul. Culoare nobilă, asociată de chinezi cu viața, roșul a fost ales de majoritatea marilor dinastii chineze, așa cum era obiceiul. Așadar, în timpul dinastiilor Zhou, Han, Jin, Song și Ming, roșul era prezent la toate ceremoniile, de la simplele obiceiuri de Curte până la nunți și încoronări.  

Sute de ani, China a deținut monopolul asupra producției de mătase, chinezii devenind la fel de buni și în producerea diferiților pigmenți pentru textile. Aşa se face că, din secolul al VI-lea, când dinastia Tang a descoperit un nou pigment, China a început să-și vândă mătăsurile roșii Imperiului Bizantin, pornind de acolo în toată Europa. Noul roșu era roșul puternic, roșul chinezesc, roșul rezistent – chinezii reușiseră să descopere rețeta preparării fără a folosi toxicul cinabru.  

Roșu aztec, roșu venețian 

Când conchistadorii s-au întors victorioși din Lumea Nouă, au adus cu ei o insectă: coșenila. O descoperiseră la azteci, odată cu textilele puternic colorate în roșu, un pigment rezistent, spre deosebire de ce aveau în Europa. Aztecii culegeau acești gândaci de pe cactuși, îi omorau, îi lăsau la uscat și îi sfărâmau – iată, așadar, rețeta originală a preparării carminului. Roșul chinezilor, prea scump pentru buzunarele aproape goale ale artiștilor, a fost înlocuit imediat cu noua pudră... ecologică. Prețul scăzut cerea totuși carminului mai multă atenție: roșul picturilor, expus la soare, își pierdea din intensitate.  

Senator veneţian de secol XV

Acest nou pigment a fost folosit cu precădere de către artiștii renascentiști francezi şi olandezi, căci italienii aveau deja propria metodă de a economisi bani, nu și calitate. Veneția renascentistă devenise o adevărată fabrică de produs roșu: crimsonul se obținea tot dintr-o insectă, care se hrănea cu frunze de stejar. Cu un strop de arsenic, culoarea devenea mult mai strălucitoare, mai rezistentă și mai... otrăvitoare. A rămas în istorie drept „roșu venețian”.  Tiţian, Rembrandt, Vermeer, toți renascentiștii erau oamenii roșului. Reprezentarea divinității, în cele mai multe cazuri Fecioara Maria, nunți, nobili, sărbători – toate purtau pecetea roșului.  

Roșu revoluționar 

Înainte de a asocia roșul cu orice mișcare politică, trebuie spus că este culoarea cel mai des folosită pentru steaguri și prezentă pe aproape toate uniformele. Începem, așadar, cu steagul Revoluției Franceze – roșu. Mulți iacobini au purtat în acea perioadă bonete frigiene, cu vârful îndoit înainte, roșii, bineînțeles. Nu a durat mult până când roșul revoluționar s-a transformat în roșul violent: în perioada Regimului Terorii, o perioadă marcată de numeroase masacre, femei purtând căciuli, bonete, berete roșii sărbătoreau fiecare ghilotinare – ghilotinele erau vopsite în roșu. Nu degeaba erau revoluționarele poreclite Les furies de guillotine. În secolul al XIX-lea, roșul a devenit culoarea unei noi mișcări politice: socialismul. Era culoarea muncitorilor, culoarea poporului – culoarea Revoluției de la 1848 și a Comunei din Paris în 1870.  

Roşul, ca sacrificiu şi curaj într-o reprezentare a episodului din Vechiul Testament: Iudita şi capul lui Olofern

La mai bine de un secol distanță de Revoluția Franceză, roșul a devenit culoarea dictaturii. În secolul XX, deși în plină glorie, roșul decădea în istorie. Culoarea este asimilată acum cu revoluția bolșevică din 1917 sau cu revoluția chineză din 1949. Vin la putere svastica și secera cu ciocanul – ambele simboluri pe fundal roșu.  

Roșu senzual 

Linia simbolică pe care și-a păstrat-o roșul până în prezent este aceea a puterii, a luxului, căreia i s-a mai adăugat un strop de feminitate şi de senzualitate. Rochii roșii, buze roșii. Pantofii roșii – sau, mai degrabă, talpa roșie de pantof Louboutin, un simbol al luxului și al elitei. Să ne amintim, fără prea multe cuvinte, de rochiile lui Marilyn Monroe, Vivien Leigh, Audrey Hepburn sau chiar Jessica Rabbit.  

Acest text este un fragment din articolul "Roșu. Prima dintre culori", apărut în numărul 227 al revistei Historia, disponibil în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie 2021 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum