Autor 10377 vizualizări


Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București în perioada 1916-1920, a fost unul dintre cei mai mari susținători ai cauzei românești, atât în timpul Primului Război Mondial, cât și la Conferința de Pace de la Paris. Memoriile lui Saint-Aulaire* oferă detalii mai puțin știute despre atmosfera din timpul evenimentelor politice de la Paris din prima jumătate a anului 1919. Ambasadorul francez, alături de Ionel Brătianu, a fost unul dintre puținii oameni politici care au sesizat timpuriu amenințarea imensă pe care o constituiau bolșevismul și răspândirea acestuia în Europa.

„După acest «război al dreptului», România, dintre toți aliații noștri, e cea care a suferit cel mai mult, a fost cel mai prost tratată, în formă, nu în fond. Consiliul Suprem nu putea, fără a renega principiul său esențial, principiul naționalităților, s-o împiedice să-l aplice realizându-și unitatea și dublându-și teritoriul. Evidenta dreptate a cauzei sale și presiunea opiniei europene, mișcată de imensitatea sacrificiilor sale, au biruit reaua-voință.


Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire

Acest război, zis și «războiul democrațiilor», a ajuns la o pace în esență aristocratică; elaborată și impusă celor mici de «Cei cinci mari», o «Pentarhie» cum fusese numită Sfânta Alianță care, fără să înalțe steagul democrației, a avut cel puțin meritul să garanteze pacea mai multă vreme. Nu s-a ținut deloc seama de angajamentul luat față de România, căreia, pentru a o atrage în război, i s-a promis că va fi tratată pe picior de egalitate cu ceilalți aliați. Eu primeam confidențele lui Brătianu, redevenit președinte al Consiliului în decembrie 1918, ale cărui previziuni sumbre asupra acțiunii Celor cinci mari erau depășite. «Câte nerozii! spunea el. N-aș fi crezut niciodată».

El numea Consiliul suprem «Sindicatul suprem al bolșevismului». Rămăsese uimit de ignoranța și de iluziile privitoare la Revoluția Rusă, pe care o compara cu acele săruri care nu se conservă decât într-un flacon negru și se descompun la lumină. Dar lumina inspiră teamă. Cât despre Pacea de la Versailles, nu se amăgea asupra duratei sale. El denunța viciul ei capital, contrastul între nimicnicia garanțiilor și severitatea condițiilor, prin această formulă pitorească: «Ghirlande wilsoniene în jurul unor clauze napoleoniene». Variantă a aprecierii rostite de Jacques Bainville asupra unui tratat «prea blând pentru ceea ce are dur în el». (…)

«Nici chiar un măgar nu cade de două ori în aceeași mlaștină»

Încurajat de atâta indulgență, Béla Kun înteți atrocitățile în interior și agresivitatea în exterior. În loc să dea, în numele interesului european, mandat României să distrugă regimul lui sângeros, Consiliul Suprem angajă noi tratative cu Béla Kun. El aruncă anatema asupra românilor care, fără să aștepte acest mandat, au atacat și au înfrânt armata lui Béla Kun. Și atunci, după ce eram cât pe ce să fiu revocat pentru că, împreună cu toți aliații, aprobam armistițiul româno-german după trădarea Rusiei, am fost amenințat să fiu revocat pentru că sprijineam rezistența României față de îndemnurile Consiliului Suprem, care voia să-i impună un armistițiu cu Béla Kun.

Brătianu, care, trântind ușa, tocmai părăsise Parisul și Conferința de Pace, îl sfătui pe Regele Ferdinand, cum l-am sfătuit și eu, să nu se lase intimidat de amenințările molatice ale Consiliului Suprem și, în ciuda veto-ului acestuia, să salveze România și civilizația în această parte a Europei. La 3 august, armata maghiară era complet distrusă. Béla Kun a fugit la Viena. Principalul său locotenent și călău-șef, Tibor Samuely, și alți revoluționari au fost măcelăriți de populație.

Armata Română ocupă Budapesta sub comanda generalului Moșoiu. Acolo se lovi de ostilitatea șefilor de Misiune italiană și engleză, coloneii Romanelli și Cunningham, primul căutând în Ungaria un aliat împotriva ambițiilor sârbești în Adriatica, al doilea, conform instrucțiunilor lui Lloyd George, purtându-se jignitor cu România, cea mai credincioasă aliată a Franței.

Trebuia pus capăt acestui dublu scandal: România, singura țară aliată care ocupa capitala principalului său dușman și le smulgea bolșevicilor o poziție-cheie, care deschidea toate statele vecine propagandei sale! Față de atâtea nesăbuințe și atâta extravaganță, Brătianu cita proverbul românesc: «Nici chiar un măgar nu cade de două ori în aceeași mlaștină».

Ușurința relativă cu care Armata Română, în ciuda acestei ostilități, extirpă cancelarul ruso-maghiar pe care marii aliați se străduiseră să-l distrugă, reprezenta încă o condamnare a politicii lor de pasivitate și de complicitate alternative față de Moscova”.

Acest articol a fost publicat în revista Historia Special nr. 27, disponibilă la toate chioșcurile de presă în perioada 28 iunie-30 august 2019 şi în format digital  pe paydemic.com. 

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum


*Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată: În România, 1916-1920, Editura Humanitas, București, 2016

""