Autor 11974 vizualizări


Înființat în 1921, Partidul Comunist din România nu părea să aibă o existență îndelungată. Scos timp de două decenii (1924-1944) în afara legii, prin ”legea Mărzescu”, existența sa interbelică și-a petrecut-o în ilegalitate. Cu aproximativ 1000 de membri în ilegalitate – cel mai mic număr de membri dintre toate partidele comuniste europene – el va cunoaște însă o formidabilă ascensiune, cum probabil, niciun alt partid comunist european nu a  mai cunoscut într-un timp atât de scurt. Curios paradox.

Desigur, după experiența celor aproximativ patru decenii a odiosului regim am putea spune că, nu. Totuși, așa cum am arătat, PCR număra în perioada interbelică o cifră ridicolă de 1, 000 de membri. Desigur, faptul că s-a aflat în ilegalitate a contribuit mult la numărul scăzut. Dar, uitându-ne peste cifre nici înainte de 1924 lucrurile nu stăteau mai bine. De la înfințare, din 1921 și până la ”legea Mârzescu” (1924), partidul număra între 2, 000 și 2, 500 de membri. Deloc o cifră impresionantă.

Comunismul nu a fost îmbrățișat în România interbelică din două mari motive. În primul rând, ideologia regimului a însemnat o piedică. Ținta predilectă a regimului o reprezenta proletariatul. Iar România era departe de a reprezenta o țară proletară. Dimpotrivă, realitatea socială era dominată de lumea satului. În mare parte scufundată în sărăcie, chiar și după mult așteptatele reforme ale lui Alexandru Averescu, între țăranul român și ideologia comunistă lipsea compatibilitatea. Cel puțin la început.  Pentru a-și putea implementa ideologia canceroasă, comunismul avea nevoie de zonele urbane, puternic dezvoltate, unde proletariatul putea dezvolta focare ideologice.

Românismul s-a dezvoltat fără dubii în lumea satului. Orașele din România Mare erau cosmopolite, ele încropeau comunități mari de minorități. Chiar și în centrele urbane din Vechiul Regat, unde românii erau majoritari, minoritatea reprezenta un procent foarte ridicat. Potrivit recensământului din 1930, 79, 9% dintre români locuiau în mediul rural.

O chemare mult mai accentuată spre stânga și implicit spre comunism au dezvoltat-o în mediul urban minoritățile, în special evreii. Dacă dreapta naționalistă, cu precădere legionarismul,   s-a dezvoltat în jurul lumii satului, etnicii minoritari s-au îndreptat spre stânga comunistă care, le oferea, cel puțin la nivel ideologic, egalitatea și drepturile pe care le urmăreau. Oricum, nu prea aveau de ales.

Un al doilea motiv datorită căruia România nu a fost un tărâm propice dezvoltării comunismului, l-a reprezentat însuși Partidul Comunism din România.  Atenție, ”din România” și nu român. Asta a fost denumirea sub care Partidul Comunist a funcționat între 1921 și 1945.

Partidul Comunist Român a fost încă de la începuturi o secție a Comiternului. El nu a reprezentat nimic altceva decât un satelit sovietic. A fost o organizație a Internaționalei a III-a, cu sediu la Moscova. Întreaga sa politică era orchestrată de la Kremlin, de către Stalin, violând astfel grav integritatea teritorială a României, pentru care s-a vărsat atâta sânge în Primul Război Mondial.  Pentru că, să nu uităm, în toată această perioadă, Basarabia făcea parte din România Mare iar URSS nu a recunoscut niciodată unirea ei cu patria mamă. Comuniștii români – sau  dinRomânia – au militat în permanență în favoarea interesului sovietic și nu au fost deloc străini nici de răscoala de la Tatar-Bunar. Faptul că sprijineau ruperea Basarabiei de România nu putea trezi decât adversitate într-o perioadă în care țara se lupta pentru combaterea revizionismului vecin.  Astfel, inevitabil, el este scos în afara legii, perioadă care a dat naștere ”ilegaliștilor” comuniști români, reprezentați de Gheorghe Gheorgiu-Dej.

Așadar, multiculturalismul urban, realitatea socială care era dominată de lumea satului, slaba industrializare și lipsa unui proletariat puternic dar, mai ales, politica total antiromânească și servilă Moscovei din partea Partidului Comunist Român, au făcut din România un teritoriu total ostil ideologiei marxiste. Și, totuși, au urmat peste patru decenii roșii abominante. Monstruoasă și frustrantă mostră de ironie a Istorie!

Faptul că Partidul Comunist reprezenta o organizație cu profil antiromânesc o mărturisesc și cifrele. În 1933, în plină ilegalitate, partidul avea ca membri:440 de maghiari, 375 de români, 300 de evrei, 140 de bulgari, 100 de ruși, 70 de așa intutulați ”moldoveni”, 70 de ucrainieni și 170 de alte origini. Nimic mai concludent. Poate, doar liderii care s-au perindat la conducerea Partidului Comunist. Cu excepția primului lider comunist, Gheorghe Cristescu, până în 1944, niciun alt lider nu a fost român. Elek Koblos și Ștefan Foriș maghiari, Vitali Holostenko ucrainean, Alexander Ștefanski polonez, Boris Ștefanov bulgar.

Și totuși, s-a întâmplat. Comunismul a înghițit România, contrar tuturor șanselor. Mai mult, pentru că paradoxul naște paradoxuri, comunismul român s-a transfromat de-a lungul timpului într-un comunism naționalist, a atins un cult al personalității sub Nicolae Ceaușescu, cum poate, doar în Albania lui Enver Hodja mai întânim și a sfârșit printr-un alt paradox. Unica revoluție atât de sângeroasă de sub Cortină.

Teoria instaurării regimului, într-o țară total incompatibilă ideologiei comuniste stârnește și azi puternice controverse. De la actul din 23 august 1944 când s-au întors armele, până la ”trădarea” Regelui Mihai I, sau ”trădarea” Occidentului care ne-a aruncat în ghearele sovietelor, toate și-au găsit adepți și argumente, mai mult sau mai puțin apropiate de cursul pe care istoria l-a trăit. În fond, adevărul este că, nici 23 august 1944 nu a adus comunismul, nici Regele Mihai nu a trădat și nici Occidentul nu are nicio vină pentru soarta tristă a României postbelice.

23 august nu a însemnat nicidecum o acțiune comunistă, ci un act necesar pe care regele împreună cu partidele istorice l-au jucat într-o situație în care România era pe marginea prăpastiei. Mai mult, se scufundase deja în ea.  Germania pierduse războiul, iar România trebuia să părăsească cât mai urgent corabia care deja lua apă. Interesul național o obliga. Actul a fost unul cât se poate de normal, și, subliniez,  nu a adus nicidecum năpasta comunistă peste țară. Iuliu Maniu, unul dintre cei mai importanți oameni care s-au implicat în lovitura de Palat din 23 august, nici măcar nu a dorit să discute cu liderii comuniști. Faptul că propaganda comunistă, timp de patru decenii a știrbit meritele ieșirii din război Regelui și liderilor opoziției denaturează în mod flagrant adevărul istoric. Mai grav, este că, ecoul ei încă mai acaparează generații chiar și azi.

Recunosc, am fost tentat mai mult să cred că Occidentul ne-a părăsit. Că ne-a lăsat pe vecie la cheremul sovietelor. Că la Yalta, s-a împărțit Europa. Nicidecum. Occidentul, mult prea slăbit, nu a avut cum să se opună sovietizării statelor mici. Cum ar fi putut să-i scoată pe ruși din teritoriile ocupate? Iar adevărul este că România era ultima problemă a Vestului. Un stat care a ajuns până la Stalingrad și Caucaz, fiind principalul aliat al Germaniei naziste pe frontul din Est, atârna la mila Marilor Puteri. Atâta timp cât Polonia și Cehoslovacia, țări pentru care Occidentul a intrat în al Doilea Război Mondial, au fost transferate regimului comunist direct din cel nazist, cum ar fi putut România să scape?!

Comunismul românesc a fost oportunist. El a profitat de conjunctura politică și geostrategică. S-a instaurat susținut de la Moscova, în urma unei puternice crize politice prin care România a trecut la finele celui de-al Doilea Război Mondial. România a plătit tribut poziției geografice ce o plasa la graniță cu Uniunea Sovietică, iar pentru Vest, acest factor, coroborat cu religia ortodoxă care o apropia și mai mult de Rusia, a fost decisiv. Poziționarea geografică, mereu alături de vecinul ei rus cu apetit expansionist, a fost şi ea un factor determinant care a transformat România, dintr-un tărâm total ostil ideologiei comuniste, într-un stat care nu doar că a îmbrățișat comunismul, ci l-a asociat și l-a dezvolat într-un mod unic în Est.

Până la urmă, peste toate teritoriile pe care Armata Roșie le-a cucerit a fost instaurat comunismul.  Cu sau fără întoarcerea armelor în 23 august 1944, Armata Roșie cu siguranță ar fi invadat România. 

Sursă:Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc (și nefericitele ei consecințe)

""