Autor 3648 vizualizări


Principele Nicolae Şuţu, fiul ultimului domn fanariot din Ţările Române, s-a remarcat drept una dintre figurile cheie din Moldova în perioada cuprinsă între tratatul de pace la Adrianopol (1829) şi unirea de la 1859. Inteligent, cult, rafinat, cu un ascuţit simţ al observaţiei, dar şi tendenţios şi discret până la omisiuni dintre cele mai grave, Nicolae Şuţu a lăsat în urma sa volume întregi de manuscrise, între care nişte memorii deosebit de utile pentru istoria modernă a României. Studiul lor relevă probleme perene ale societăţii româneşti, actuale şi astăzi.

Principele Nicolae Şuţu s-a născut în 1798, la Constantinopol, fiind fiul fanariotului Alexandru Şuţu, dintr-o strălucită familie grecească ai cărei membri se aflau de sute de ani în slujba sultanilor ca interpreţi, responsabili cu politica externă şi hospodari ai Ţărilor Române. De mic a fost impresionat de cruzimea şi dispreţul cu care turcii îi tratau pe grecii din Fanar, în ciuda utilităţii acestora, astfel încât a păstrat toată viaţă un puternic resentiment faţă de otomani. Mai mult, apreciind că salvarea ortodocşilor din imperiul otoman, fie ei greci sau români, nu putea veni decât din partea imperiului ţarist, s-a manifestat permanent drept un filorus convins, deşi nu se amăgea cu privire la intenţiile anexioniste ruse.

În copilărie, principele s-a bucurat de o educaţie aleasă, pe care s-a străduit să o valorifice în timpul ultimei domnii a tatălui său, în Ţara Românească, între 1818 şi 1821. Moartea tatălui său şi izbucnirea revoluţiei greceşti de la 1821 a făcut ca Nicolae Şuţu să nu mai poată aspira cu şanse reale la unul dintre tronurile Ţărilor Române. Cu toate acestea, după un scurt exil la Braşov, în Transilvania, a decis totuşi să se stabilească în Moldova, unde se căsătorise cu Ecaterina Cantacuzino, moştenitoarea unor întinse domenii, spre deosebire de o parte a fraţilor săi, care s-au înrolat în serviciul tânărului statului grec.

După 1829, educaţia sa aleasă, puterea sa de muncă, dar şi simpatiile pentru noua putere protectoare rusă l-au propulsat în vârful ierarhiei administrative şi politice, Nicolae Şuţu ajungând destul de repede să deţină prestigiosul titlu de mare logofăt. A avut un rol important în numirea domnilor Mihail Sturdza (1834-1849) şi Grigore Alexandru Ghica (1849-1853;1854-1856) şi a fost una dintre eminenţele cenuşii din spatele domniilor acestora, îngrijindu-se pentru o lungă perioadă de corespondenţa oficială şi privată a acestora sau deţinând diverse funcţii ministeriale. De asemenea, a contribuit activ la adoptarea legislaţiei neceare pentru modernizarea Moldovei şi a fost primul mare economist român, opera sa cea mai importantă fiind „Notiţii statistice asupra Moldaviei”(1852).

S-a manifestat întotdeauna drept un om politic cu viziuni moderate, mai degrabă conservatoare, fiind un adept al progresului lent, dar temeinic, şi având oroare faţă de revoluţii şi, în special, de liberalii radicali din Ţara Românească, „roşii” cum mai erau numiţi, conduşi de I.C. Brătianu şi D.A. Sturdza, pe care îi eticheta ca „demagogi”.

După unirea de la 1859, pe care a susţinut-o, deşi cu o oarecare reticenţă, a ieşit treptat de pe prima scenă a politicii româneşti, atât ca urmare a noilor forţe ale eşichierului politic şi ale vârstei sale înaintate, cât şi a faptului că protectoratul rusesc fusese abolit prin tratatul de pace de la Paris din 1856. Cu toate acestea, a fost pentru un timp membru al Adunării parlamentare şi membru al Comisiei Centrale de la Focşani, unde domnitorul Cuza dorea să valorifice experienţa sa ca legislator. La scurtă vreme după ieşirea din viaţa politică, principele Nicolae Şuţu decedează în 1871.

Inteligent, rafinat, cult, abil ca om politic, păstrând acea pricepere bizantină în ceea ce priveşte conducerea statelor şi viaţa de curte, Nicolae Şuţu a fost de asemenea un bun patriot şi un fin observator, care şi-a îndreptat nu rar atenţia spre a identifica tarele societăţii româneşti contemporane lui, cu intenţia de a le schimba. Cu toate acestea, fragmente extinse din memoriile sale (publicate postum în franceză, în 1899, la Vienne), comparate cu realităţile de astăzi, dovedesc că multe dintre metehne sunt perene, având cauze mult mai profunde decât sistemul politic existent la un moment dat.

În cele ce urmează, prezentăm câteva dintre aceste fragmente, invitându-vă să reflectaţi asupra drumului parcurs de societatea românească de la 1829 până astăzi. Să fie el unul circular sau nici măcar atât, să fi bătut pasul pe loc în tot acest timp? Dacă nu aţi şti, aţi putea bănui că ele sunt scrise în secolul al XIX-lea şi nu sunt desprinse din ziarele zilelor noastre?

Organizarea statului şi condiţiile economice

„Legile şi regulamentele acestea, lansate fără metodă şi fără continuitate nu contribuiau deloc la întărirea mecanismului politic, nici la sprijinirea intereselor sociale. Veniturile publice se reduceau paralel cu sporirea impozitelor şi puţina încredere pe care această stare de lucruri o inspira în afară îndepărta capitalurile străine care ar fi putut, creând antreprize de utilitate generală, să contribuie din plin la progresul nostru.

Într-adevăr, nimic nu-i mai trist decât să compari actele pretenţioase care au mâncat timpul legislatorilor noştri şi al guvernanţilor noştri cu absenţa celor dintâi elemente pentru asigurarea bunăstării naţionale. Industria noastră lâncezeşte în tiparele vechii rutine, comunicaţiile sunt anevoioase, scumpe, întrerupte adesea deodată prin starea proastă a drumurilor;cheltuielile de producţie sunt enorme, în absenţa agenţilor naturali şi mecanici, precum şi din cauza dobânzilor exorbitante, a neglijenţei celei mai crase în tot ce priveşte ordinea, salubritatea, siguranţa în provincie. Într-un cuvânt, cele mai simple noţiuni asupra primelor nevoi ale civilizaţiei sunt abandonate pentru visele unei imaginaţii necontrolate şi a unor maimuţăreli copilăreşti.”(p. 314)

Valorile politice

„Cum am înţeles noi în general aceste libertăţi şi cum le-am folosit? Această investigare va fi de ajuns pentru a explica răul în care ne aflăm. Libertăţii, ca şi autonomiei, i-am dat un înţeles nelimitat;am crezut că ne e totul îngăduit, am scuturat orice frâu şi independenţa opiniilor noastre a însemnat denigrarea şi înjosirea autorităţii, batjocorirea şi defăimarea a tot ce ni s-a părut superior într-un fel oarecare. Ignorând adevăratul înţeles al patriotismului, cu cât ne-am pus mai de-a curmezişul, cu atât ne-am crezut mai patrioţi."(p. 319)

Participarea la viaţa politică

„Poporul asistă la desfăşurarea evenimentelor cu cea mai desăvârşită indiferenţă şi n-are nicio opinie. Mărginindu-se la cercul strâmt al preocupărilor individuale, nu-şi formulează aspiraţiile, chiar atunci când îi sunt lovite interesele, n-are păreri despre desfăşurarea lucrurilor şi puterea guvernanţilor. Dacă suferă, atribuie cu resemnare suferinţa destinului şi nu participă la o manifestare politică decât dacă e împins fie de guvern, fie de un partid de acţiune.”(p. 362)

„Se înşală complet cel care ar vrea să asemuiască ceea ce manifestarea opiniei unui popor civilizat are impunător şi inviolabil cu votul smuls unei populaţii care nu-şi dădea seamala ce încercare era supusă şi care n-a ştiut decât să asculte cu ochii închişi de autoritate, oricare ar fi fost ea.

La noi masele n-au altă opinie decât cea care li se vâră în cap de către agenţii puterii;o primesc orbeşte, pentru că niciodată nu le-a fost dat să judece, şi asta pe bună dreptate.”(p. 334-335)

Comportamentul conducătorilor politici şi consecinţele sale nefaste

„Respectul legalităţii – primul element de ordine – e străin obiceiurilor, educaţiei şi moravurilor hospodarilor noştri;ei au călcat instituţiile noastre în picioare ca să-şi facă interesele, au considerat legile noastre literă moartă, substituindu-le un arbitrariu fără limită, supunând voinţei lor dreptul, justiţia, regulamentele, convenienţele şi interesele publice. De aici corupţia socială, predominarea interesului individual asupra celui individual, dezodinea financiară, perpetuarea abuzurilor, dispreţul legii, absenţa oricărui progres şi recrudescenţa răului general imun la orice tentativă de îmbunătăţire parţială;el nu va fi înlăturat decât printr-un tratament sistematic şi radical.”(p. 259-260)    

Relaţiile cu alte puteri

„Sub hospodarii moldoveni, consulii puterilor europene şi-au arogat puteri incompatibile cu principiile general acceptate de dreptul ginţilor, ca şi de dreptul public.”(p. 259)

Educaţia

„Instrucțiunea publică, încredințată în general unor capete tinere, exaltate, formează noua generație după chipul lor și ațâță zilnic spiritul de nimicire în niște suflete care se pătrund cu atât mai ușor de el, cu cât ies din școli în mare măsură doar cu îngâmfarea ignoranței.”(p. 315)

 

Bibliografie selectivă

Filitti, Georgeta (ed.), Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei:1798-1871, Bucureşti, Humanitas, 2013.