Rituri ciudate şi reprimarea lor

Titus Livius nu menționează decât o singură dată numele zeului, Bacchus, și anume atunci când Hispala Faecenia evocă propria experiență a ceremoniilor de inițiere cu formula Bacchis initiari, „a fi inițiat în [cultul lui] Bacchus”. Într-adevăr, interzicerea Bacchanalelor era problematică, atât sub aspect politic, cât și sub aspect religios:Dionysos era un zeu respectat, chiar temut, mult dincolo de limitele elenității, și nici nu avea cum să fie interzis ca atare câtă vreme avea temple și sărbători în cele mai importante cetăți grecești, de la Atena la Siracusa. De aceea, trebuie să înțelegem interdicția consemnată de inscripția de la Tiriolo ca pe o măsură extremă, îndreptată împotriva riturilor de ințiere în misteriile dionysiace, care erau doar o parte a cultului închinat lui Dionysos. Acestea riscau să provoace turburări de masă, așa că interzicerea lor e prea puțin o chestiune de puritate a credințelor ancestrale, și în mult mai înalt grad o măsură de profilaxie socială.

Marea Maică a zeilor de la Pessinus

Într-o logică modernă, un asemenea tip de interdicție parțială nu are sens:un cult închinat unei prezențe numinale anume ori e recunoscut, ori nu e. Pentru tradiția romană însă, această acceptare ezitantă și selectivă e cât se poate de uzuală. Cel mai cunoscut exemplu, dar nu singurul, este cel al cultului Cybelei în interpretare latină. Cybele sau Cybebe, Marea Mamă a Zeilor, de origine anatoliană, fusese adoptată de greci încă din secolul VI î.Hr. Era o divinitate a fecundităţii şi a forţei vitale, a naturii sălbatice îmblânzite, care avea centrul în sanctuarul de la Pessinus, în Asia Mică, pe malurile fluviului Sangarios. La sfârşitul războiului cu Hannibal, o serie de fenomene ieşite din comun,  prodigia, au dus la consultarea cărţilor sibiline. Acestea au prezis victoria totală a Romei numai în urma aducerii în cetate a „Mamei Ideene de la Pessinus” – adică a meteoritului negru din templul Cybelei, care o întrupa pe marea Maică a Zeilor.

Attalos I, regele Pergamului, a refuzat iniţial să cedeze Romei cel mai important obiect sacru al regatului, dar tradiţia literară (Ov. Fast. 4. 265-272) menţionează un cutremur, în timpul căruia zeiţa ar fi cerut să fie dusă la Roma. La 4 aprilie 204 î.Hr., piatra celestă ajunge la Ostia, unde este întâmpinată de o mare masă de locuitori ai cetății, în frunte cu nepotul lui Publius Scipio Africanus (cel care fusese de curând biruitorul lui Hannibal), pe nume Publius Scipio Nasica. Cum corabia ce transporta idolul s-a împotmolit, o matroană suspectată de adulter din pricina eleganței ei vestimentare și a limbii prea ascuțite a cerut public zeiţei ca, dacă este nevinovată, să o ajute să despotmolească ea singură nava, ceea ce s-a şi întâmplat;astfel, reputaţia matroanei a fost restabilită, iar zeiţa şi-a făcut triumfal intrarea în cetate, fiind aclamată de mulțime. Piatra neagră a fost aşezată mai întâi în templul Victoriei, pe Palatin, apoi în templul special închinat Cybelei, inaugurat în 191 î.Hr.

Cybele fără Attis

Dar cultul lui Attis, paredrul Cybelei în cultul originar, ale cărui rituri erau săvârșite de eunucii zeiţei – numiţi în grecește galloi– este sistematic ocultat la Roma. Niciun cetățean roman nu are voie să participe la ceremoniile închinate lui, cu deosebire fiindcă inițierile în acest cult presupuneau auto-castrarea închinătorilor de sex masculin, în public. Eunucii veniți cu idolul de la Pessinus, și urmați apoi, generație după generație, de alți castrativeniți de peste mare, sunt ținuți într-un soi de carantină în anexele sanctuarului, de unde nu au voie să iasă decât o singură dată pe an, când străbat Roma într-un vacarm de cimbale și strigăte rituale, pe care romanii respectuoși de tradiție le detestă.

Cybele și Attis

Miturile referitoare la Cybele explică practicile auto-mutilante ale cultului printr-o narațiune complicată și încărcată de erotism:zeița ar fi fost zămislită de stânca Agdos, suscitând, la vârsta fecioriei, patima lui Zeus, care va încerca zadarnic să o seducă. Exasperat, el fecundează stânca, care dă naștere hermafroditului Agdistis;chinuit şi de pulsiuni masculine şi de cele feminine, acest personaj echivoc ameninţa ordinea cosmică. Zeii l-au trimis atunci pe Dionysos, care i-a legat lui Agdistis adormit părţile genitale de picioare astfel încât, atunci când s-a trezit, acesta s-a automutilat, iar la contactul sângelui său cu pământul a apărut pomul de rodii. Fiica regelui Sangarios a cules o rodie, pe care a pus-o la sân, rămânând astfel însărcinată. La naşterea băiatului – Attis –, regele l-a abandonat în sălbăticie, copilul crescând printre capre. Revenit ca efeb în ținuturile natale, Attis provoacă o violentă pasiune atât Cybelei, cât şi lui Agdistis. Attis decide însă să se însoare cu fiica lui Midas, regele din Pessinus. Acesta a închis porţile oraşului în timpul nunţii, dar Cybele a spart zidurile cetăţii cu capul (de aceea, zeița e reprezentată purtând o coroană de turnuri), iar Agdistis a răspândit între nuntaşi un delir colectiv, care a făcut-o pe mireasă să-şi taie sânii, iar pe Attis să se emasculeze. Sângele său a fecundat pământul, din care au răsărit viorelele (flori care, ca și pinii, sunt închinate Cybelei și au o funcție rituală importantă la sărbătorile dedicate zeiţei).

Această însângerată poveste și riturile de care dă ea seamă au înspăimântat elitele romane, mai ales fiindcă puteau genera manifestări exaltate de masă, astfel că, deși au importat din Asia cultul exotic al Cybelei, romanii au refuzat să meargă până la capăt și să accepte și ceremoniile violente ale lui Attis. Mă grăbesc să adaug că, în timp, ele s-au răspândit totuși în întregul imperiu – ca și inițierile dionisiace dealtfel.

Sindromul obsidional

Acestea aparțin aceluiași moment istoric, în care panica în fața amenințării lui Hannibal ante portas, la porțile Cetății, declanșase o adevărată epidemie de superstiții și practici oculte, în vreme ce contactul tot mai frecvent al romanilor cu spațiul est-mediteraneean oferea tot mai multe modele de comportament ritual considerat cu atât mai eficace, cu cât se îndepărta mai mult de rutina riturilor tradiționale. Tucidide observase de altfel o reacție similară a grecilor în genere și a atenienilor în special în contextul generator de profunde temeri al asediului cetății – ceea ce, între timp, am învățat să numim sindrom obsidional.

Represiunea

În adunarea poporului, un discurs al consulului Postumius cheamă la luptă contra ceremoniilor subversive. Delatorii mobilizați în masă au provocat adevărate razii în toate cartierele Romei, de la cele sărace la cele de lux. La porțile cetății, gărzi înarmate împiedicau exodul a mii de romani înspăimântați;s-au înregistrat numeroase sinucideri, și mulți dintre cei 7.000 de arestați de ambe sexe, acuzați de conspirație contra Republicii, au fost decapitați, femeile fiind predate familiilor proprii, datoare să le execute. Deîndată, valul de represiune s-a extins în întreaga Italie, stârnind nu numai panică, ci și, în perspectivă, sentimente violent anti-romane. Mai bine de un secol după aceste evenimente, în 73 î.Hr., răscoala lui Spartacus le amintește, cel puțin în subtext, câtă vreme aflăm de la Plutarh (Crassus8.3) că, alături de căpetenia tracă, se afla soția lui, vestită ca prorociță inspirată de Dionysos.