Rezistenţa germană împotriva lui Hitler: de la proteste la asasinate

Încă de la început, să rezişti împotriva lui Hitler era o situaţie problematică, deoarece modul aproape legal în care acesta a preluat puterea a făcut imperceptibil momentul când s-a trecut de la legitimitate la ilegalitate. Însă, această dificultate devine o dramă o dată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.Preotul luteran, Dietrich Bonhoeffer, explică grava dilemă a poporului german, astfel, ei „puteau fie să spere ca naţiunea lor să fie înfrântă, pentru ca civilizaţia creştină să supravieţuiască, fie să îşi dorească victoria, care ar însemna distrugerea civilizaţiei noastre”[1].

Deşi dificil de realizat într-un stat-poliţist, opoziţia faţă de nazism s-a realizat prin trei metode, respectiv prin protest deschis, sub formă de discursuri şi scrieri menite să influenţeze opinia publică;camuflat, prin exploatarea naturii policratice a regimului şi modificarea politicilor implementate. A treia formulă presupunea utilizarea instrumentelor conspiraţioniste, respectiv asasinarea şi lovitura de stat. Însă, este important de menţionat faptul că aceşti indivizi care se opuneau sistemului nu erau consideraţi patrioţi, ca în restul Europei, ci nişte trădători[2].

Protest deschis

Singurul protest la scară mare, comun şi deschis faţă de regimul hitlerist a fost realizat de către bisericile creştine. Führer-ul a încercat să distrugă unitatea acestora prin susţinerea avansului mişcărilor neo-păgâne[3]şi a reuşit într-o oarecare măsură, deoarece un număr de pro-nazişti din interiorul Bisericii Luterane au format grupul Deutsche Christen(Creştinii Germani). Această mişcare a determinat defectarea a peste 2 000 de pastori luterani, care au creat o Biserică a Mărturisirii (Bekennende Kirche), din care făcea parte Martin Niemöller, arestat în 1937 şi închis între 1938 şi 1945 în lagărele de concentrare de la Sachsenhausen şi Dachau.

În Iunie 1934, această biserică nou-creată şi-a organizat primul sinod la Barmen, de unde au reieşit cele şase Articole de Credinţă, dintre care al cincilea îşi propunea să aşeze pe alte baze relaţia dintre Stat şi Biserică, distorsionată de regimul naţional-socialist. Astfel, “respingem falsa doctrină prin care Statul, deasupra sarcinii sale speciale, ar trebui să devină singura şi totalitara ordine a vieţii umane, îndeplinind astfel şi misiunea Bisericii.[4]” De asemenea, sinodul se opune extinderii legii clauzei ariene la Biserica Luterană, care interzicea evreilor să participe la activităţi culturale.

Mai mult, al Doisprezecelea Sinod Confesional, ce are loc între 16 şi 17 Octombrie 1943 la Breslau, repudiază deschis politicile de exterminare de pe Frontul de Est. „Concepte precum exterminare, anihilare şi viaţa fără valoare nu sunt cunoscute în ordinea divină. Anihilarea persoanelor doar pentru că sunt bătrâni sau bolnavi mental sau pentru că aparţin unei alte rase este un instrument, care nu este dat autorităţii... Viaţa omului aparţine doar lui Dumnezeu. Este sacră pentru El, aşa cum este şi viaţa Poporului lui Israel”[5].

În urma Concordatului cu Sfântul Scaun, Biserica Catolică pierde din influenţă, atât cea spirituală, cât şi cea politică, prin distrugerea Partidului Catolic al Centrului, Zentrum. Ca atare, conducerea Bisericii Catolice protestează împotriva unor aspecte ale regimului nazist, în acelaşi timp, însă, cere suspunere faţă de hitlerism. În contra politicii oficiale a Bisericii, câţiva dintre romano-catolici se opuneau mai deschis statului. Un exemplu în acest sens este episcopul Münsterului, Graf Clemens August von Galen, care predica de la amvon împotriva practicilor de eutanasiere. Impactul lui von Galen a fost atât de mare, încât ministrul propagandei, Goebbels, cere abandonarea programului de eutanasiere[6].

Un alt protest, inspirat de von Galen, venea din cercurile academice, respectiv de la Universitatea din München, unde studenţii au creat mişcare Weiße Rose(Trandafirul Alb). Principalii activişti erau Hans şi Sophie Scholl, precum şi Christopher Probst, susţinuţi de un profesor de psihologie şi filosofie, Kurt Huber. După predica episcopul Münsterului, Weiße Rosea început să distribuie fluturaşi prin care condamnau regimul şi eşecul poporului german de a se reacţiona faţă de atrocităţile de pe Frontul de Est împotriva ruşilor şi evreilor. Însă, cei trei studenţi au fost arestaţi şi executaţi în 1943 de către Gestapo.

Protestul din interiorul regimului

În interiorul statului, chiar în cercurile apropiate lui Hitler, se înregistrează opoziţii spontane faţă de politicile impuse de acesta. Astfel, generalul Ludwig Beck, şeful Statului Major, refuză să organizeze ofensiva împotriva Cehoslovaciei şi ii transmite un memorandum Cancelarului, în care îşi exprimă temerile faţă de riscul major al angajării Germaniei într-un război de lungă durată cu Vestul. Hitler îl ignoră, crezând că, de fapt, este obstrucţionat de liderii Wehrmacht-ului[7]. Ca atare, Beck este marginalizat şi aproape exclus din leadership-ul armatei, ceea ce îl determină să demisioneze. De asemenea, şi ministrul de externe Konstantin von Neurath, care reprezenta vechiul regim, este îndepărtat din funcţie, pe motiv că este „prea puţin” nazist[8].

În Abwehr(organizaţia de contra spionaj) şi în Ministrul de Externe se regăsesc indivizi care se opun mai mult sau mai puţin deschis sistemului. Aceştia, însă, erau puşi în faţa unei situaţii foarte dificile, astfel, dacă îşi părăseau funcţiile guvernamentale ar fi însemnat imposibilitatea de a mai influenţa politicile guvernamentale. Dacă, dimpotrivă, rămâneau în serviciul statului, riscau sa fie uşor influenţabili, ba chiar coruptibili. Doi dintre funcţionarii Ministerului de Externe ilustrează această dilemă:Ulrich von Hassell– ambasador la Roma între 1932 – 1938-şi Ernst von Weizsäcker -ambasador în Norvegia în 1933, Elveţia în 1937 şi apoi Secretar de Stat în ministerul de externe a lui Joachim von Ribbentrop.

Hassell a fost îndepărtat în 1938, o dată cu radicalizarea regimului, iar acesta s-a alăturat opoziţiei clandestine împotriva lui Hitler, participând chiar în organizarea complotului de la 20 Iulie, pentru care a primit pedeapsa cu moartea[9].Iniţial a cooperat cu Weizsäcker pentru a i se opune Führer-ului, însă, la un moment dat, relaţia dintre cei doi a încetat, deoarece Hassell considera că secretarul de stat nu îşi mai doreşte în mod real îndepărtarea lui Hitler. Hassell scrie, dezamăgit, în jurnal, că „W. se pretează naziştilor sub obişnuita falsă mască”[10].

Conspiraţii şi asasinate

Wilhelm Canaris, conducătorul Abwehr-ului, şi adjunctul său, Hans Oster, au încercat iniţial să evite declanşarea războiului, iar o dată cu iniţierea acestuia, să îl oprească. Astfel, au trimis emisari în Marea Britanie în 1938 pentru a convinge Guvernul englez de realitatea intenţiilor agresive ale lui Hitler. Politicienii britanici reacţionează foarte precaut, fiind sceptici faţă de sinceritatea trimişilor lui Canaris. Astfel, planul acestuia de a-l aduce pe Hitler în faţa unei curţi de judecată, pentru a fi acuzat că ar fi pus în pericol securitatea Germaniei, eşuează. Insuccesul acestei lovituri de stat se datorează şi faptului că, britanicii au ajuns la un acord cu naziştii în privinţa Cehoslovaciei, la Conferinţa de la München[11].

În timpul războiului, după Conferinţa de la Casablanca din Ianuarie 1943, unde s-a decis capitularea necondiţionată a Germaniei, eforturile rezistenţei germane sunt reduse la zero. Astfel, cei ce i se opuneau lui Hitler ştiau ca Aliaţii nu îi vor considera parteneri de negocieri, chiar dacă reuşesc să îl elimine pe Cancelar. Cu toate acestea, mulţi dintre generalii apropiaţi Führerului considerau asasinarea drept singura cale pe care o putea urma. În Martie şi Noiembrie 1943 au loc două încercări de a-l înlătura pe Hitler, însă sunt dejucate[12].

Cel mai important dintre comploturile împotriva lui Hitler este cel de la 20 Iulie 1944, în care conform Die Zeit din 21 Iulie 1989, au fost implicaţi peste 200 de personaje importante ale regimului, dintre care 19 generali, 26 colonei şi locotenent-colonei, 7 diplomaţi, 2 ambasadori, 1 ministru, 3 secretari de stat şi conducătorul poliţiei. Operaţiunea Walkiria(Walküre) presupunea asasinarea lui Hitler, pentru a-i elibera pe soldaţi de jurământul de credinţă faţă de Cancelar, ca mai târziu, rezistenţa să preia conducerea statului german şi să dezarmeze SS-ul (Schutz Staffeln =Trupele de Protecţie).

Surprinzător, Hitler a rezistat exploziei declanşate de bomba lăsată de Claus von Stauffenberg la Wolfsschanze(Vizuina Lupului), cartierul general al Führer-ului de pe Frontul de Est. Evenimentul nu a făcut decât să îi întărească credinţa în invincibilitatea puterii şi persoanei sale, ceea ce l-a făcut să ordone moartea tuturor conspiratorilor. Lista oficială cuprinde un număr de 5 746 de invidizi asasinaţi în urma eşecului Operaţiunii Walküre.

Istoricul Richard J Evans concluzionează că asasinarea acestor oponenţi ai lui Hitler este, de fapt, istoria întregii rezistenţe germane[13].

Bibliografie

1) Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria Relaţiilor Internaţionale 1919 – 1947, volumul I, traducere de Anca Airinei, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006

2) Evans, Richard J, Rereading German History:From Unification to Reunification, Routledge, United Kingdom, 1997

3) Kershaw, Ian, Hitler:1936 – 1945 Nemesis, Published by the Penguin Group, Penguin Books, England, 2001

4) Simpson, William, Hitler and Germany, Cambridge University Press, Cambridge, United Kingdom 1991

NOTE

[1]William Simpson, Hitler and Germany, p. 132

[2]Ibidem

[3]Gerhard L Weinberg, , The Foreign Policy of Hitler’s Germany – Diplomatic Revolution in Europe 1933 – 1936, p. 56

[4]William Simpson, Hitler and Germany, p. 133

[5]Ibidem

[6]Ibidem, p. 134

[7]Ian Kershaw, Hitler:1936 – 1945 Nemesis, p. 97

[8]Jean-Baptiste Duroselle, Istoria Relaţiilor Internaţionale 1919 – 1947, volumul I, p. 159