REVOLUȚIONARII „Uneori chiar am regretat că am plecat la revoluţie, mai bine stăteam acasă”

Autor 8082 vizualizări


În decembrie 1989, Ion Ştefanavea 37 de ani şi era şofer pe Salvare în oraşul Tulcea. În această calitate a plecat, alături de un coleg şi câţiva fesenişti tulceni, cu o ambulanţă cu ajutoare spre Bucureşti. Evenimentele trăite de el în Capitala revoluţionară sunt demne de un film de aventuri, dar noi ne oprim în cele ce urmează mai cu seamă asupra efectelor plecării la Revoluţie:deteriorarea relaţiilor cu cumnatul său, care studia în 1989 la „Ştefan Gheorghiu”.

„În timpul revoluţiei eram şofer la Ambulanţă, din 1973 de la 1 februarie eram acolo, deci ’89 m-a prins în serviciu. Şi am plecat cu maşina de la Tulcea, eu şi cu un coleg, Dumitru Ion... (...) Cum să spun eu, în Frontul Salvării, la Primărie la Tulcea s-a luat hotărârea să plece la Bucureşti un echipaj de salvare, să ducă materiale că se trage!, omoară!, ho! ho! ho!, ştiţi cum era, nu mai spun şi ăştia, televiziunea, şi azi vorbesc. Şi atunci cine să plece? Toţi care erau pe-aici ziceau ceva de genu’:«Nu vreau», ştiţi, erau toţi membri de partid, aveau pe cumnatu-su’, aveau nu ştiu ce avantaje, să nu fie văzuţi...

Şi n-a plecat unu’, n-au plecat doi, n-au plecat trei, şi eu eram la sat, la Revărsarea – nevastă-mea e de acolo, din Revărsarea –, nu ştiam ce e la Timişoara, cinstit, dar se simţea o atmosferă aşa, încărcată. Şi de-acolo am venit acasă, la Tulcea. Cumnatul meu, soţul surorii lu’ nevastă mea, era la «Ştefan Gheorghiu» pe vremea aia, acolo la Leu, era mare partizan, eee... Şi ca să vin de la sat după ce am tăiat porcul, am auzit gălăgia evenimentului, a început lumea prin sat, pe stradă, şi am plecat la Tulcea. (...) Şi am ajuns la Primărie şi acolo, hai şi «ce facem» şi «cine eşti» şi identificare de persoane, alţii erau deja înaintea mea, dar unii mai mult încurcau decât treabă. Şi atunci am început să ne cunoaştem, «păi tu eşti cutărică», «activitatea ta?», «ia-l pe ăsta», «ia-l pe ăsta», «hai şi tu, poţi, implică-te» şi ne-am format un echipaj de la Serviciul de Ambulanţă, fosta Salvare (...).

Şi, în maşină cu toţi, şi am plecat spre Bucureşti – maşina cu materiale, casolete, sânge pentru centrul de sânge al Capitalei. Dar de la Frontul Salvării Tulcea primise sarcina un individ, Caloianu, avea sarcina să transmită Frontului Salvării de la Bucureşti – care transmitea în timpul revoluţiei la televiziune evenimentele din ţară – o casetă în care era filmată activitatea Frontului Salvării de la Tulcea, cu membrii componenţi şi cu hotărâri la nivel local, cu destituiri de director, ordine publică, de poliţie, de armată. Şi am plecat şapte, şi în Bucureşti nu ne-am mai găsit om cu om. (...)

Cumnatul care era la «Ştefan Gheorghiu», după revoluţie... Deci asta era prin martie [1990], iau un bolnav din spital să-l duc la domiciliu, aici, pe strada spitalului, pe 11 iunie, sau 1848, cum îi spune acum. El venea din sens invers, de la poliţie încoace, cu maşina lui particulară şi cu un fost coleg de-al lui de la «Ştefan Gheorghiu», care, după revoluţie, a fost primar aici, în comuna Izvoarele, e de prin Topologu, nu mai reţin precis, şi se opreşte. Zice:«Salut, ce faci, măi?», «Păi, ce să fac, muncesc, duc bolnavul ăsta acasă». Era externat din spital cu nepoata bătrânului, să-l ajut să-l ducă în casă. «Şi ce-ai făcut, mă? Te-ai dus la Bucureşti să-l dai jos pe Ceauşescu? Eşti mare revoluţionar...», «Da – zic – şi ce s-a întâmplat?». Mi-am dat seama că se lua de mine. «Te-ai dus să te dai zmeu acolo... Lasă, bă, că vă întrebăm noi într-o zi ce-i şi ce aţi făcut voi...» Pentru că el a pierdut o poziţie socială pe care i-a creat-o politica, şcoala, studiile, la care spera el. Dar el, nefiind un individ chiar de bine cu stofă de a fi gospodar al unei unităţi sau de a avea calitatea de a fi primar, de a fi notar, nu ştiu ce atribuţii din-ălea de acolo din partid, guvern. Adică nu chiar cu inimă multă, un tip mai molâu aşa, care, împins de la spate a ajuns şi el pe la «Ştefan Gheorghiu», că nevastă-sa a spus:«Îl fac eu să ajungă pe acolo, secretar». Şi odată ce ai pierdut tot, a doua zi... Norocul lor de Iliescu, că le-a dat funcţii pe la ziarişti, i-a dat pe la Iaşi, i-a împrăştiat, i-a făcut, a doua zi, din activişti de partid ziarişti, le-a dat o facilitate atunci, ca să nu le întrerupă chipurile studiile, o echivalare de studii. Dar el a venit şi mi-a stors-o, cum s-ar spune mai pe româneşte. Era o duşmănie, nici în ziua de azi nu prea mai vorbeşte cu mine, nici el, nici nevastă-sa, sora lu’ nevastă-mea, cumnată-mea. Dacă am vorbit de două-trei ori de la revoluţie încoace... «S-a dus să-l dea...? De-aia s-au scumpit ziarele, uite ce-aţi făcut voi, de-aia nu au copiii caiete la şcoală...» Şi aşa mi-a fost scârbă câteodată şi de cei din jurul meu. Uneori chiar am regretat că am plecat la revoluţie, mai bine stăteam acasă”.

 

Interviul cu Ion Ştefan a fost realizat în noiembrie 2009 de către Dorina Călin şi a fost publicat în lucrarea Tânăr student caut revoluţionar, volumul I – „La început a fost frica” (coordonatori:Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011)

 

""