REVOLUȚIONARII „Bărbată-miu, nicio clipă n-a fost cuprins de spiritul revoluţionar, patriotic”

Autor 3930 vizualizări


În decembrie 1989, A.P.avea 24 de ani şi lucra în contabilitate, în cadrul unei întreprinderi care avea birourile pe strada Doamnei colţ cu Calea Victoriei, cu vedere spre Piaţa Palatului. La 20 de ani de la Revoluţie şi cu avantajul de a se fi aflat, la propriu, în mijlocul acţiunii, intervievata realizează o radiografie sinceră, convingătoare (şi aproape ironică) a evenimentelor din acele zile, precum şi a evenimentelor din propria familie:ea, convinsă de necesitatea de a ieşi în stradă, soţul, niciun moment cuprins de „spiritul revoluţionar”.

„Dar apropo de momentul oamenilor care apăreau în pieţe şi la Universitate strigau şi erau împuşcaţi nevinovaţi, la un moment dat aveau megafoane anumite persoane, se urcau pe maşinile mici cu megafonul şi începeau să-şi spună speech-ul. Unii erau pregătiţi, da, adică puteai să înţelegi motivaţia speech-ului lor, alţii erau nişte imbecili, pur şi simplu şi aberau. Erau efectiv nişte prostii. Nu ştiu dacă cumva, dacă cumva, Din..., cu D îl chema pe unu’... Dincă... poate Dincă, nu-l mai ţin minte, nu mai ştiu.

Ţin minte că la un moment dat a luat megafonul s-a urcat – îi ştiam figura de la televizor –  pe o maşină şi eu eram exact la graniţa între mulţime... cum să spun, nici foarte aproape de maşină, deci primele, să zic zece rânduri de la maşină, nici în gloata din spate. Undeva la graniţa dintre aceste două mulţimi. Şi ăsta a început să strige «Jos...», era «Jos tiranu’!», «Jos securiştii!», «Jos», aşa, diferite lozinci din-astea, pe care ăştia le strigau şi masa imediat, timp de 5 minute, urla în demenţă ce striga ăla din megafon. Deci asta se întâmpla. E, la un moment dat, ăsta ia megafonu’ şi începe şi strigă:«Jos cu perestroika!, Jos cu perestroika!», în megafonul ăla. Tipii din faţă, deci mulţimea din faţă, fiind aproape de megafon au început şi ei să strige, că au înţeles ce se spunea prin megafon, «Jos cu perestroika!». Dar ăştia din spate, masa, puhoiu’ de fapt, zecile şi zeci de rânduri din spate nu mai înţelegeau, auzeau ei aşa grosso modo, dar nu exact, n-au priceput. Băi, şi puhoiu’ din spate striga:«Jos cu Petre Stoica!». Băi, şi noi eram exact la graniţa între..., în care eu îi auzeam şi pe cei din faţă şi pe tipul cu megafonu’ care striga «Jos cu perestroika!» şi m-am uitat în spate, până hăt, după Universitate, spre Colţea era puhoiu’, puhoiu’ care ţipa în demenţă «Jos cu Petre Stoica!». Adică nenorocitu’ ăsta, deci dacă unu’ din mulţime ar fi strigat «El e Petre Stoica!», băi, îl linşau. Pentru că ăştia, deci în momentul ăla de furie..., că asta se întâmpla! (...)

                Soţul meu nu m-a lăsat să merg în noaptea aia la Televiziune, când ăştia au început să facă apel:«Veniţi! Televiziunea asaltată», «Veniţi!», nu ştiu ce... Eu, în perioada aia, stăteam în Berceni, la Big Berceni. Cu soţul meu şi cu Bianca. Fata avea atunci vreo 3 ani. Sor-mea stătea la Pieptănari, chiar la Pieptănari. Când a început aşa-zisul asalt al Televiziunii, imediat am pus mâna pe telefon, s-o sun pe sor-mea, gata, ne îmbrăcăm, nu exista mijloc de transport să mă ia pe mine din Berceni, dar zic, «Nu-i nimic, vin pe jos, nu contează, vin şi te iau de la Pieptănari, ne-ntâlnim cam într-o oră», estimasem eu, până mă îmbrac, până ajung. Nu existau mobìle, nu exista nimic, îţi dai seama... «Şi ne-ntâlnim la Pieptănari şi mergem spre Televiziune». Adică nu mai era de joacă. Na, se mobilizase masele, «Veniţi!».

                Bărbată-miu, nicio clipă n-a fost cuprins de..., de spiritul revoluţionar, patriotic. Dar nicio fracţiune de secundă! El se uita tot timpul la televizor ca la un serial, nu ştiu, ca la o telenovelă. Adică el nu a fost străpuns, străbătut, stră-ceva, nu! Ăsta zice:«Unde te duci? Cu cine ai vorbit?», «Păi, zic, am vorbit cu Luci... neapărat mergem, păi, uite, e fierbere, e nevoie, trebuie... nu ştiu cu piepturile goale, nu ştiu!». Ăsta zice:«Stai acasă, nu te duci nicăieri», liniştit, calm... [răspunsul ei:]«Tu, că eşti un ticălos, că tu, nu ştiu ce, n-ai simţ... că ce, că ţara are nevoie şi...», aberaţii, aşa! Ăsta, liniştit:«Nu te duci nicăieri! Nu te îmbrăca, că n-ai să pleci». Eu, îţi dai seama, m-am uitat cu megadispreţ către el. Şi mă îmbrac, mă duc, mă îmbrac şi, când să dau să ies pe uşă, uşa încuiată. Încuiase uşa. Eu iar am început să ţip isteric şi nu ştiu ce, că el, laşul, trădează şi nu ştiu ce, nu e cuprins, nu e străbătut... şi ăsta simplu îmi spune:«Auzi, îţi dau acuma o bucată... O să dormi până dimineaţă şi ştii ce liniştiţi o să fim cu toţii în casă!... (râde veselă)... o să fim aşa de liniştiţi!» Mamă, îţi dai seama, era clar, nu puteam să trec de el, de uşă, decât pe un megascandal pe care nu eram totuşi dispusă să-l fac. Să iau şi bătaie... O sun pe sor-mea:«Toată acţiunea noastră revoluţionară a fost înăbuşită în faşă.» (râde iar).Şi i-am zis «Măi, eu nu pot..., nenorocitul, înţelegi? Nu înţelege momentul», şi aşa, şi gata. Ne-a înăbuşit din faşă toată tentativa... (...)

Am avut şi acolo [n.a. – la serviciu] un moment de stupoare pentru că erau mulţi care îi ştiam că sunt, cum să spun, hai nu să zic linguşitori cu sistemul, dar protectori şi mai alunecoşi, iar alţi colegi erau mai liberali, mai îndrăzneau să facă comentarii, un banc, sau da...? Deci până în momentul revoluţiei erau două, să zic, două categorii, asta aşa grosso modo, de oameni. Cei cărora nu prea aveai încredere să le spui un banc şi cei cu care puteai şuşoti la colţ, de sistem, de absolut orice. Mă, ce crezi, deci după revoluţie, cei mai înverşunaţi şi cei mai înflăcăraţi şi cei mai aşa, mi s-au părut, cine? Cei cu care nu aveai curajul să comunici.

 

                Exact pe dos...

                Da! Exact! Asta a fost ca reacţie, cum să spun, de moment, a zilelor acelora. Că lucrurile pe urmă şi-au intrat în matcă şi fiecare şi-a revenit la felul de a fi. Dar ca reacţie spontană şi atunci când lucrurile au degenerat, păi, cine urla mai frenetic pe săli şi pe scări, să fugă în stradă şi  «Jos nenorocitu’ şi bestia!» (râde), şi aşa? Ăia care te priveau aşa, oarecum straniu, dacă... câte glume nu făceam cu Ceauşescu, cu Leana şi cu nu ştiu ce bancuri. Şi am zis, băi, deci ce-i cu ăştia, ce se întâmplă?! Adică nu mai aveam eu curajul să strig şi eu alături de ei pe scări, când alergam spre piaţă... adică, «Băi, ăsta e ăla care nu ştiu ce!», adică să strig şi eu la fel de frenetic ca el, sau... Într-un fel, fusese o rocadă de roluri, adică el acum era ăla care avea curajul şi striga în gura mare. Şi eu acuma eram mai rezervată:«Băi, aş striga din toţi rărunchii, dar de ce ţipă ăsta?!», şi bineînţeles am coborât şi eu alături de aşa...”

 

Interviul cu doamna A.P. a fost realizat în octombrie 2009 de către Patricia Patraş şi a fost publicat în lucrarea Tânăr student caut revoluţionar, volumul I – „La început a fost frica” (coordonatori:Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011)

 

               

""