Revoluţia Trandafirilor, noul certificat de naştere al Georgiei

În noiembrie 2003, Revoluția Trandafirilor deschidea lanțul ”revoluțiilor colorate” din spațiul fostei Uniuni Sovietice. Spirite tinere și entuziaste aveau să reușească să schimbe istoria Georgiei, să scoată țara din umbra nocivă a Rusiei unde fusese ținută de peste un deceniu. La sfârșitul toamnei lui 2003, Georgia și-a rescris certificatul de naștere și a început să învețe să discute cu parteneri occidentali și să meargă după normele geopolitice în căutarea propriilor interese naționale.

Regimul Șevardnadze, autoritarism personalizat

Cu o carieră politică vastă, de aproximativ 30 de ani, Şevardnadze a fost ales preşedinte al Georgiei în 1992, iar în timpul mandatului său Georgia s-a menţinut unul dintre cele mai instabile şi slabe state din zona Caucazului de Sud. Regimul promovat de Șevardnadze poate fi poziţionat undeva între „autoritarism” şi „post-totalitarism”, fundamentat pe principiul pluralismului economic, dar şi pe cel al conducerii politice oligarhice. Politologul georgian Ghia Nodia îl defineşte o „autocraţie liberală” sau o „oligarhie liberală”.

Totuşi, în timpul lui Şevardnadze, Georgia a fost una dintre cele mai libere state din spaţiul post-sovietic. Regimul său a permis asigurarea unor libertăţi, precum libertatea presei, pluripartidismul, libertatea de asociere – toate acestea îl favorizau atât pe plan intern, cât şi extern. Sectorul civil, în special, a beneficiat de finanţări străine masive (mai ales americane) care au contribuit nu numai la susţinerea unui număr semnificativ al salariaţilor, dar şi la construirea unei culturi a activismului.

Guvernul a respectat libertăţile politice, însă opoziţia  avea o plajă restrânsă de susţinători, iar puterea a rămas în cercul strâmt al elitelor politice devotate preşedenţiei. După 2001, Şevardnadze a început promovarea conceptului de „democraţie dirijată” – o trăsătură comună cu noile tendinţe politice ce se dezvoltă şi la Kremlin în această perioadă. Favoritsmul, nepotismul, corupţia au pătruns în toate sferele vieţii sociale şi politice din Georgia. Populația suferea de pe urma şomajului în creştere, a temerii provocate de livrările nesigure de energie, infrastructura deteriorată etc. Investiţiile străine şi dezvoltarea sectorului privat au început să scadă, în timp ce politicieni îmbogăţiţi prin surse obscure se bucurau de privilegii. În timp ce pe plan extern preşedintele se bucura de un grad de simpatie destul de ridicat, populaţia îl considera răspunzător pentru situaţia dezastruasă a pierderii controlului asupra Osetiei de Sud şi a Abhaziei în primii săi ani de conducere. Pe plan politic intern, unii dintre oamenii cei mai apropiaţi preşedintelui s-au distanţat de acesta şi s-au coagulat în opoziţie:Zhvania, preşedintele Parlamentului, s-a dezis de președinte în 2001, Saakaşvili, ministrul de Justiţie, în 2002, iar Nino Burjanadze, înlocuitorul lui Zhvania în Parlament, în 2003.

Mesianicul Saakașvili

Între figurile Revoluției Trandafirilor, Saakașvili a fost portretizat ca un salvator providențial. Politician charismatic, şcolit în SUA şi Europa, în aceeaşi măsură pro-occidental şi rusofob, Saakașvili a reușit să câștige capital de imagine și încrederea cetățenilor.

Folosindu-se de o strategie a radicalizării situaţiei politice şi a lărgirii spectrului politic, Saakașvili reuşeşte să câştige simpatia publicului. Se remarcă, într-o primă fază, prin discursul împotriva corupţiei din cadrul Parlamentului, după care înfiinţează partidul Mişcarea Naţională prin care reuşeşte să se facă auzit în rândul segmentelor de populaţie din regiunile care fuseseră până atunci ţinute departe de politica naţională. Se defineşte, astfel, ca cel mai radical luptător împotriva regimului, necruţător în lupta împotriva corupţiei şi a dezbinării naţionale. Cele mai importante puncte promovate pe agenda naţională a Georgiei au fost promovarea de reforme democratice şi aderarea la NATO și UE.

O lovitură de stat powered by USA

Societatea civilă nu a acceptat cutumele şi practicile oligarhiei conducătoare, previziunile economice sumbre şi nici corupţia larg răspândită. Evenimentele încep să se precipite odată cu organizarea alegerilor parlamentare, programate pentru 2 noiembrie 2003. Alegerile au fost marcate de voturi falsificate în masă, voturi multiple, deschiderea târzie a sondajelor de opinie, buletine de vot care nu au fost livrate în punctele de vot şi liste de votanţi ce conţineau nume ale unor persoane decedate, dar nu includeau mii de votanţi încă în viaţă. După închiderea urnelor, exit poll-urile conduse de organizaţii nonguvernamentale şi de media – printre care s-a făcut remarcată televiziunea Rustavi 2, principalul canal media de sprijinire a opoziţiei în timpul revoluţiei – contrazic rezultatele furnizate de autorităţi, care poziţionează partidul lui Şevardnadze, Pentru o Nouă Georgie, pe primul loc, urmat de Mişcarea Naţională a lui Saakaşvili, Partidul Muncitoresc, Uniunea Democraţilor, Uniunea Renaşterii şi, în final, Partidul Drepturi Noi. Conform Wall Street Journal, aceste ONG-uri sponsorizate de Vest au ”creat o clasă de tineri intelectuali vorbitori de engleză, însetați de reforme pro-occidetale” care au pus bazele pentru o revoluție fără vărsare de sânge.

Cea mai frumoasă revoluție

Protestele au început, timid, în ziua imediat următoare – 3 noiembrie, dar autorităţile le-au ignorat revendicările. Nici fuziunea dintre Mişcarea Naţională şi Uniunea Democraţilor nu a schimbat atitudinea lui Şevardnadze faţă de evenimente. Situaţia s-a schimbat dramatic când, după două zile, au fost anunţate rezultatele din regiunea autonomă Adjara care au clasat partidul Uniunea Renaşterii pe locul doi. Regiunea Adjara era condusă de Aslan Abașidze, un dictator filorus care era tolerat de regimul Şevardnadze. Partidul Uniunea Renaşterii era cel care controla regiunea Adjara.

Saakaşvili şi Burjanadze au cerut ca votul să fie anulat, date fiind discrepanţele dintre rezultate şi exit poll-uri, iar protestele din Piaţa Libertăţii din Tbilisi s-au înteţit. Şi revendicările acestora s-au radicalizat, democraţii lui Burjanadze cerând reluarea votului, iar Mişcarea Naţională demisia preşedintelui, cerinţă ce a fost îmbăţişată curând de toţi protestatarii.

Autorităţile au răspuns prin apel la destabilizarea statului de către manifestanţi, iar preşedintele a refuzat să demisioneze ca urmare a cererii „câtorva sute de copii”, considerând că el era singurul în măsură să garanteze stabilitatea. În 9 noiembrie, cei trei lideri ai partidelor de opoziţie – Saakaşvili, Burjanadze şi Zhvania – s-au întâlnit cu Şevardnadze, însă fără rezultate, preşedintele argumentând că „dacă ar fi cel puţin un milion de oameni, atunci ar fi diferit”, chestiunea demisiei ar fi luată în considerare.

Saakaşvili face un apel pentru nesupunere civilă pentru a paraliza autorităţile, iar opoziţia începe să obţină din ce în ce mai multă atenţie din partea publicului şi numărul protestatarilor crește. Un moment intens al revoluţiei a avut loc pe 17 noiembrie, când s-au răspândit zvonuri că Abaşidze trimite oameni din Adjara pentru a-l susţine pe preşedinte. În aceeaşi zi, 50.000 de oameni s-au adunat în Piaţa Libertăţii şi au format un lanţ uman în jurul Cancelariei de Stat. Zvonurile despre trimiterea de oameni din Adjara ameninţa starea paşnică în care se desfăşuraseră protestele. Pe 20 noiembrie guvernul anunţă rezultatele finale ale alegerilor, ce erau în mod vădit falsificate,   şi anunţă formarea unui nou Parlament. În aceeaşi zi, sute de mii de manifestanţi adunaţi în piaţă scandează pentru ca partidele de opoziţie să nu accepte formarea Parlamentului.

Pe 22 noiembrie, protestatarii reuşesc să intre în clădirea Parlamentului în timpul discursului lui Şevardnadze de inaugurare a noului for legislativ. Președintele georgian este evacuat din clădire de gărzi şi se refugiază la Krtsanisi, proclamând stare de urgenţă în Georgia. Însă, trupele nu au folosit forţa, întrucât Nino Burjanadze se autoproclamă preşedinte interimar.

Rusia de partea Revoluției:Igor Ivanov îl convinge pe Șevardnadze să plece

Rusia a jucat un rol important în soluţionarea crizei interne georgiene. Pe 22 noiembrie, ministrul de Externe Igor Ivanov a mers la Tbilisi pentru a discuta cu Şevardnadze şi cu liderii opoziţiei, discuţie ce s-a încheiat cu demisia preşedintelui Şevardnadze. Rolul Rusiei a fost numai acela de mediator, aşa cum însuşi Saakaşvili observa:„Nu mă aşteptam la asta din partea lui. Pur şi simplu a sosit şi a întors situaţia, făcându-şi apariţia la o întâlnire a opoziţiei şi exprimându-şi sprijinul pentru noi”. În acest moment, comportamentul lui Ivanov a corespuns intereselor georgiene mai mult decât celor ale Rusiei, din moment ce era bine cunoscut faptul că Saakaşvili nu era un candidat filorus.

Revoluţia Trandafirilor a primit şi sprijinul Occidentului, în special american. De pildă, Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a subvenţionat, în perioada 2002-2003, numeroase programe vizând dezvoltarea democraţiei în Georgia, suma reprezentând cea mai mare sponsorizare virată în spaţiul post-sovietic, exceptând Rusia şi Ucraina. Dar sprijinul a venit şi de la nivel înalt, pe cale diplomatică. Preşedintele Bush i-a scris în numeroase rânduri lui Şevardnadze privind alegerile libere şi corecte, iar în iunie 2003, fostul Secretar de Stat James Baker a făcut o vizită în Georgia, cerând autorităţilor să accepte adoptarea unui plan în zece puncte în vederea organizării de alegeri nefraudate. Mai mult, ambasadorul american la Tbilisi a fost suspectat a fi fost „creierul” revoluţiei, pe baza faptului că tot el era ambasador la Belgrad în momentul revoluţiei care l-a înlăturat pe Miloşevic.

Marile speranțe post-revoluționare

Fiind nevoie de noi alegeri prezidenţiale şi parlamentare, Saakaşvili îşi prezintă candidatura după numai două zile de la înlăturarea lui Şevardnadze şi este ales preşedinte pe 4 ianuarie 2004. În martie, consolidarea democraţiei în Georgia continuă prin câştigarea majorităţii voturilor de către partidul Mişcarea Naţională. Zhvania este numit în nou creata poziţie de prim-ministru şi Burjanadze revine la preşedenţia parlamentului.

Susţinătorii Revoluţiei Trandafirilor s-au luptat pentru o societate democratică, pentru perfecţionarea drepturilor omului şi respectarea acestora, sporirea condiţiilor de trai şi reducerea corupţiei. Intenția nu a fost, de fapt, înlăturarea de la putere a lui Șevardnadze. Principalii factori în atingerea obiectivului revoluţiei au fost mişcarea studenţească Kmara, care a jucat un rol important în combaterea apatiei politice larg răspândite, conducând numeroase acţiuni de activism politic, partidele de opoziţie, dintre care cel mai important este Mişcarea Naţională a lui Mikheil Saakaşvili, şi, nu în cele din urmă, postul de televiziune Rustavi 2, principalul mediator dintre membrii opoziţiei şi public. Triumful revoluţiei este cu atât mai satisfăcător cu cât ideii de „revoluţie” i-a fost sustrasă caracteristica violentă, a vărsării de sânge, fiind şi prima schimbare de putere din istoria regiunii care s-a petrecut astfel. Acum a fost reînviată speranţa în democratizarea regiunii, reprezentând punctul de pornire pentru ceea ce Saakaşvili numea „noul val al democratizării”.

Surse:

Giorgi Kandelaki, “Georgia’s Rose Revolution:a Participant’s Perspective”, Special Report, United States Institute of Peace, Washington DC, iulie 2006.

Lincoln Mitchell, „Georgia’s Rose Revolution”, în  Current History, octombrie 2004, pp. 342-348.