Revoluţia franceză şi falsele credinţe contemporane

Autor 336 vizualizări


Istoria a fost scrisă în diferite feluri pentru ca autorii să beneficieze de avantajele oferite de regimurile politice ce doresc mereu o imagine fermecătoare, care să spele orice urmă de pată şi să atragă sprijinul maselor credule. Revoluţia franceză din 1789 a intrat în toate manualele şi a devenit un simbol al luptei pentru libertate, egalitate şi democraţie. Există un adevărat cult pentru ceea ce au făcut atunci francezii şi se repetă aceste idei în manuale şi în tratate ştiinţifice pe întreaga suprafaţă a globului pământesc. Nici comunismul n-a făcut excepţie de la regulă şi a proclamat originile mişcării în perioada tulbure de după 1789, în lupta maselor populare pentru drepturi împotriva nobilimii.  

 Cultul Revoluţiei franceze rămâne de neatins până în zilele noastre. Marele psiholog francez Gustave Le Bon, greu de suferit de mulţi intelectuali ce se definesc drept de stânga, a explicat în mod foarte clar gândirea celor ce se agitau atunci în Hexagon. Urau din suflet averea nobililor şi a preoţilor, dar au avut grijă să intre în posesia bunurilor după lichidarea foştilor proprietari. Apariţia mişcărilor de nuanţă socialistă, egalitaristă, a provocat o mare supărare pentru cei ce se dedulceau din bunurile stropite cu sânge. Revoluţionarii de odinioară nu mai suportau partea cu egalitatea şi ghilotina a intrat din nou în acţiune. Iacobinii au fost acceptaţi cât timp nu s-au legat de proprietatea privată. Teroarea a lovit în monarhişti, ţărani catolici, preoţi şi alte grupări revoluţionare, precum turbaţii şi girondinii. N-au fost probleme cu semnarea sentinţelor şi sângele a curs în valuri, masele populare privind cu plăcere spectacolul regizat de regim. Circa 17.000 de persoane au fost decapitate cu instrumentul specific revoluției și totalul victimelor a ajuns la 100.000. Adevǎrate rǎzboaie de mǎcelǎrire a celor ce nu se integrau ȋn noua lume egalitaristǎ au fost dictate de cei ce țineau pentru moment frȃiele puterii ȋn Paris. Vandeea a devenit un fel de deșert ȋn urma trecerii trupelor republicane și la Nantes au fost aruncați ȋn mare cei ce erau osȃndiți ȋn numele ideologiei progresiste.

 Tendinţa schimbării direcţiei loviturii împotriva celor ce aveau avere şi ar fi putut să reprezinte un centru de rezistenţă contra lui Robespierre a dus la coagularea opoziţiei şi la prăbuşirea unui regim totalitar. Lupta politică s-a rezolvat cu ghilotina în frunte. Robespierre, cel apreciat de mulți intelectuali dupǎ titlul exagerat de Incoruptibilul, a fost executat împreună cu un grup de 21 de persoane şi apoi a mai urmat un masacru cu 70 de victime. Au fost ȋn total 105 robespierriști trimiși la eșafod, dar rǎzbunǎrile pentru crimele sǎvȃrșite de iacobini au fost de ordinul miilor.

 Napoleon Bonaparte a fost adorat de toţi cei ce aveau avere şi a fost garantul proprietăţii noilor îmbogăţiţi. Nu-i displăceau puterea şi fastul. Aşa se explică de ce a putut să facă tot ce şi-a propus pe plan intern şi extern, floarea poporului francez fiind tocată din Portugalia până în Rusia îngheţată ȋn numele unor idealuri complet strǎine de interesele Franței.

 În concluzie, trebuie să observăm că numai de egalitate şi libertate n-a fost vorba prin Franţa după 1789, moartea fiind mai iubită de toţi cei ce ajungeau la putere. Revoluția francezǎ și Napoleon nu mai trebuie sǎ fie modele pentru generațiile viitoare.

Bibliografie minimală

Castelot, A., Napoleon Bonaparte, Editura Politicǎ, București, 1970.

Le Bon, Gustave, Psihologie politică, Antet, f.a.

Le Bon, Gustave, Revoluţia franceză şi psihologia revoluţiilor, Editura Anima, 1992.

Mathiez, Albert, Revoluţia franceză, Editura Politică, Bucureşti, 1976.

Soboul, Albert, Revoluția francezǎ, Editura Științificǎ, București. 1962.


""