Autor 3735 vizualizări


Paradoxal, aflăm cât suntem de bogaţi numai în momentul în care mai vindem câte ceva. Avem cu toţii convingerea sărăciei lucii a naţiunii, până în momentul în care se semnează o privatizare. Atunci, ne dăm seama dintr-o dată, ca şi cum nu am fi trăit până acum în aceeaşi ţară, că avem fie petrol, fie gaze, fie cea mai mare mină de cupru din Europa.

Şi încep discuţiile. De ce le-am vândut, cu cât, cui şi cu ce folos. Mai ales aici, în ceea ce priveşte folosul, stăm cel mai prost. O privire aruncată înapoi în istorie ne lămureşte cât de meşteri am fost noi în a trage foloase de pe urma darurilor acestei ţări. Statisticile internaţionale menţionează că România este primul stat din lume care a început producţia de petrol. Tot în România a funcţionat şi prima rafinărie. Iar Bucureştiul a fost primul oraş iluminat cu gaz lampant.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, România s-a situat în topul producătorilor mondiali de ţiţei. Importanţa geostrategică a acestor zăcăminte s-a văzut pe deplin în Primul şi în Al Doilea Război Mondial.

Dar, cu toată această resursă fabuloasă, România nu a reuşit, nici în epoca sa cea mai dinamică din punct de vedere al creşterii economice, să rupă barierele subdezvoltării. Câmpurile de sonde şi câmpurile arate cu boii de ţărani care păreau că trăiesc cu două sute de ani în urmă aparţineau unor lumi diferite. Bogăţia petrolului nu s-a revărsat şi nu s-a transformat într-un motor care să ducă România pe un alt palier economic. La scară mondială, petrolul descoperit în Texas a făcut din America o superputere. La nivelul unor ţări mai mici, miracolul petrolier s-a întâmplat în Norvegia, un stat european sărac altă dată, şi în Golf, acolo unde aurul a înlocuit dunele de nisip.

Noi ne-am văzut de ale noastre. Petrolul care altădată ţâşnea singur din pământ e din ce în ce mai puţin. Gazele, la fel. Se vorbeşte de rezerve care ar mai ţine 10-15 ani. Pădurile le-am tăiat.

Singure, resursele naturale nu scot o naţiune din sărăcie

Aurul e vândut, cuprul la fel. Avem în spate o sută de ani de experienţă industrială, e drept, aproape jumătate sub comunişti. Am luat-o de la capăt şi dovedim, din nou, că nu reuşim deloc să ne ridicăm la suprafaţă. De ce? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Singure, resursele naturale nu sunt suficiente. Mai trebuie şi resursele umane, şi cele antreprenoriale, şi cele politice.

Dramatic este că resursele umane au scăzut în ultimii douăzeci de ani mai repede decât resursele minerale. Din 22 de milioane, am rămas 19 în ţară. Niciodată în istorie, emigraţia românilor nu a atins asemenea proporţii. Pierderea de forţă de muncă, de inteligenţă şi de dinamism este incalculabilă. Iar fenomenul nu s-a oprit. Cu cât România va continua să se zbată în subdezvoltare, cu atât vor fi şi mai mulţi care vor dori să plece. Inversarea lucrurilor nu se poate face decât, prin schimbarea radicală a perspectivelor economice ale ţării. Dar cine să o facă? Stăm foarte prost şi cu resursele antreprenoriale, şi cu resursele politice. Ca să înţelegem, trebuie să ne privim în oglinda istoriei. Citiţi „Historia!” Nici nu ştiţi ce câştigaţi!