Autor 6168 vizualizări


Acţiunile Rusiei pe plan internaţional din ultimele luni a trezit în interiorul multor observatori frica reluării unei politici imperialiste. Dincolo de demonstraţia de forţă făcută cu anexarea Crimeea, Federaţia depune eforturi importante pentru mascarea slăbiciunilor din interiorul său. O zonă în special – cea a Caucazului – a reprezentat un adevărat focar de rebeliune şi puternice sentimente anti-ruse de-alungul istoriei.  Această zonă poate fi definită de singur cuvânt – impas.

Un impas provocat de o sumedenie de factori:pe de o parte diversitatea culturală și etnică unică pentru un spațiu atât de restrâns – în regiunile dintre Marea Caspică și Marea Neagră putem găsi peste 50 de grupări etnice diferite. Pe de altă parte regăsim interesele geostrategice pe care le prezintă regiunea, zonă de legătură între cele două mări și bogată în resurse, ce au transformat-o de-alungul istoriei într-un teatru de conflict al diverselor puteri din zonă. Adăugând problemele religioase la această mixtură ne putem clarifica asupra naturii problematice a zonei – ea rămâne  cel mai vulnerabil punct al Federației Ruse.

Importanţa geostrategică şi abundenţa resurselor

Zona îsi ia numele de la înaltul lanț muntos ce străbate porțiunea terestră dintre Marea Neagră și Marea Caspică, având puține zone de trecere est-vest – acestea au reprezentat timp de secole puncte vitale de legătură între Europa și Orientul Mijlociu. În nordul munților se află o zonă de câmpii întinse, numită Caucazul de Nord sau Ciscaucazia ce se întinde până la gurile de vărsare ale Donului și Volgăi. La sud se află Transcaucazia, o zonă interesectată de o altă serie de lanțuri muntoase mai mici.

Cel mai important rol pe care îl joacă lanțul muntos al Caucazilor în prezent este de delimitare(cel puțin formală) a frontierelor Federației cu fostele republici sovietice ce și-au dobândit independența după colapsul Uniunii Sovietice. Astfel, nordul Caucazilor se află sub controlul Federației Ruse, iar la sud se regăsesc teritoriile Georgiei, Azerbaidjanului și Armeniei. La momentul scrierii acestui articol Abhazia și Osetia de Sud, teritorii din sudul lanțului muntos ce aparțin de jure Georgiei se află sub ocupație militară rusească ca urmare a conflictului din 2008 și au o situație incertă.

Zona abundă de resurse naturale de orice fel-de la cereale la tutun sau plante textile. Câmpuri de petrol se găsesc în concentrații mari în sudul lanțului muntos, în special în jurul capitalei Azerbaidjanului Baku, dar şi în nord, în jurul oraşului Grozny. În acelaşi timp,  nordul are resurse vaste de gaze naturale și este traversat de o conductă importantă de petrol ce ajunge la Novorossiysk, cu ieșire la Marea Neagră. Importanța comercială pe care o au zonele ce aparțin de Federație sunt unul dintre motivele primare pentru care aceasta nu tolerează sub nici o formă o eventuală pierdere a controlului în regiune.

Nordul Caucazului – zona de care ne vom ocupa în mare parte – este formată din cinci republici aflate sub autoritatea Federație. Dinspre Marea Caspică spre Marea Neagră, acestea sunt Daghestan, Cecenia, Inguşeția, Osetia de Nord, Kabardino-Balkaria și Karachevo-Cherkessia. Din punct de vedere al religiei în afară de Osetia de Nord toate aceste regiuni sunt predominant musulmane.

După cum vom vedea, cel puţin o dată cu instaurarea dominaţiei ruse, punctul principal de rezistenţă în zonă a fost aproape de fiecare dată Cecenia;din această regiune luptele s-au revărsat în republicile musulmane limitrofe;poate şi din cauza geografiei favorabile apărării acestei zone, ai cărei locuituri au fost cunoscuţi pentru câteva secole drept războinici ai munţilor.

O regiune aflată în conflict perpetuu

Zona Caucazului s-a aflat întotdeauna la intersecția intereselor comerciale și teritoriale a unor multiple mari forțe sau alianțe. Iată cum explică istoricul și fostul ofițer american Robert W. Schaefer (specialist în studii ruse, est-europene și centra-asiatice)explică istoria zonei:”Mereu a existat o putere nordică care dorea să-și extindă influența către sud, fie că vorbim despre mongoli, huni sau ruși. Puterile dinspre sud-vest, fie că vorbim de romani, bizantini, otomani sau NATO și-au dorit extinderea spațiului de influență spre nord-est. În fine, din sud fie că vorbim de Persia, Dinastia Safavidă sau în prezent Iraq sau Iran, mereu s-a dorit extinderea către nord-vest.”

Trăind prin o serie de conflicte romano-persane pentru controlul zonei și invazii ale populațiilor migratoare – precum cea a hunilor din secolul IV – Caucazul era deschis expansiunii influenței musulmane în secolul VII. În jurul anului 650 primul califat musulman a început expansiunea în regiune, aruncând-o în mijlocul războaielor religioase bizantino-musulmane până la invazia mongolă din secolul XIII.

Populațiile native ale regiunii, precum kazarii, cecenii, ingușeții și daghestanii au luptat împotriva expansiunii musulmane, însă Islamul a acaparat treptat regiunea și a devenit religia principală în nordul Caucazului, sudul fiind mai predispus la influențele creştine bizantino-armene.

Expansiunea mongolă de după 1200 nu a ocolit regiunea Caucazului, însă aceasta s-a transformat într-un punct de conflict între Hoarda de Aur și Ilhanat – rămăşiţele separării Imperiului Mongol;Hoarda deţinea controlul la nord de lanţul muntos, iar Ilhanatul controla Transcaucazia. Dizolvarea treptată a acestor două state moștenitoare ale imperiului lui Genghis Han a dus la formarea în zonă a unor unități statale de mică dimensiune. Ele nu au putut opune rezistență expansionismului Imperiului Otoman sau Persiei, care s-au luptat pentru controlul în regiune în secolele XV-XVI. Aceste conflicte au împărţit Caucazul pe linia est-vest, perşii având control asupra estului, iar otomanii îşi impuseseră controlul în vestul zonei încă din secolul XIII.

Începutul intereselor ruseşti și ghazavatul lui Mansour

Interesul rusesc în regiune poate fi trasat înapoi până la Ivan cel Groaznic;după cucerirea Astrahanului în 1599, el a începuit construirea de fortificații militare în Daghestan, realizând și o alianță cu regatul creștin al Caheției(situat pe teritoriul Georgiei de astâzi) pentru combaterea influenței musulmane în zonă.

Prima invazie rusească în nordul Caucazului a avut loc în 1604, atunci când țarul Boris Gudonov a încercat preluarea controlului rutelor comerciale din nordul Caucazului către Persia;tentativa a fost respinsă în ciuda faptului că acesta a fost susţinut de cazacii creştini din zonele alăturate.

Petru cel Mare a invadat Daghestanul în cursul războiului cu perșii din 1722-1723, preluând controlul coridorului din vestul Mării Caspice. Încercând să ocupe toată regiunea, acesta a fost întâmpinat de forțe combinate de războinici de munte daghestano-cecene;țarul a renunțat la acest obiectiv și a folosit coridorul caspic pentru a-și continua războiul cu perșii.

Victoria rușilor din războiul ruso-turc din 1768-1774 a însemnat sfârșitul dominației otomane în Caucaz, ei fiind nevoiți să abandoneze ultima posesiune din regiune – Kabardia (astăzi republica Kabardino-Balkaria). Combinat cu recunoașterea Georgiei ca protectorat rusesc în 1783 această perioadă a marcat instaurarea supremației ruse asupra Caucazilor, dar în același timp a reprezentat şi startul mişcărilor de rezistenţă în regiune.

Ca răspuns, în 1784, imamul cecen Mansour, deranjat de încercuirea zonei din nordul Caucazului de către ruşi, porneşte un ghazvat(război sfânt) împotriva acestora. Făcând parte din ordinul spiritual tradiţionalist Nashqbandi, el milita şi pentru o strictă adoptare a legii religioase musulmane(Sharia);în această mişcare se găsesc practic începuturile radicalizării religioase a regiunilor Caucazului de Nord. După o victorie pe râul Sunja, încercările cecenilor de incursiune în Rusia s-au soldat cu eşecuri în lanţ. Mansour a fost capturat de ruşi în 1792 şi ţinut captiv până la moartea sa;el a rămas un personaj popular şi mitificat în imaginarul cecen, reprezentând simbolul luptei religioase împotriva ortodoxismului rusesc.

Măcelarul Yermolov şi rezistenţa musulmană

Începutul secolului XIX vede Rusia tot mai preocupată de stabilirea unui control în Caucaz. Astfel, în 1801 este anexată Georgia, iar după Tratatul de la Gulistan cu Persia(1813) aceeaşi soartă au avut-o Azerbaidjanul, Daghestanul şi o serie de teritorii din estul Georgiei de azi.

Sfârşitul războaielor napoleoniene îl face pe ţarul Alexandru I să-şi îndrepte atenţia către Caucaz, pe care îl dorea transformat într-o bază de plecare pentru viitoare campanii de expansiune împotriva otomanilor sau perşilor. În acest scop el îl trimite pe generalul Alexei Yermolov pentru a pacifica regiunea Ciscaucazului şi a o aduce sub control rusesc deplin.

Acţiunile lui Yermolov sunt controversate şi îndelung dezbătute de istorici;o teorie este aceea că ele au transformat conflictul ruso-nord caucazian dintr-o sferă pur religioasă într-o ură etnică, îndreptată în special împotriva autorităţilor ruse pe care generalul le repretenta. Mai important, se speculează că împotriva trupelor sale insurecţia cecenă s-a coalizat într-un spirit naţional/religios uniform. Despre el însuşi se spune că îi privea pe locuitorii acelor zone drept rasă inferioară, lucru ce stătea la baza explicaţiilor oferite ţarului pentru comportamentul brutal al armatei ruse.

Cert este că acesta a ordonat construirea fortului Grozny (“înspăimântător”), ce a fost folosit apoi drept bază pentru expediţii în Cecenia şi Inguşeţia, de multe ori soldate cu distrugerea totală a localităţilor din aceste zone. Execuţiile în masă, vinderea în robie a femeilor şi politica de colonizare în regiune a cazacilor a determinat începutul unei mişcări de rezistenţe cecene în 1821, reprimată sângeros de către trupele lui Yermolov;după această acţiune generalul a fost îndepărtat din regiune.

Încercarea de pacificare a regiunii a fost reluată în 1829 de ţarul Nicolae I;acum s-a trecut şi la încercări de dislocare religioasă a Islamului din regiune. Răspunsul nord-caucazienilor a fost organizarea unui imamat în teritoriile predominant musulmane, condus de figuri emblematice precum Ghazi Mollah sau de imamul Shamil, provenite de această dată din Daghestan. Rezistenţa în regiune a durat 30 de ani şi a luat forma unui război de gherilă crunt, dar eficient, musulmanii respingând rând pe rând incursiunile ruseşti;însă lungirea conflictului le-a restrâns perspectivele de recrutare odată cu decesele bărbaţilor apţi de luptă în confruntări. Armata de 250.000 de soldaţi condusă de generalul Bayratinski în 1859 a înfrânt într-un sfârşit rezistenţa Imamatului Caucazului, ce a fost anexat total de către Imperiul Ţarist.
Era comunistă – autonomie cecenă şi deportări în masă

Revoluţia bolşevică a fost văzută drept o oportunitate pentru musulmanii caucazieni de a recâştiga controlul asupra zonei. Declaraţia lui Lenin către ruşii musulmani din decembrie 1917, ce le promitea acestora toleranţă religioasă şi drept la o viaţă naţională proprie, a fost privită drept un semnal de suport din partea bolşevicilor. Astfel, în iulie 1918 a fost proclamată Republica Sovietică Nord-Caucaziană, formată din teritoriile Ceceniei şi Daghestanului.

Durata ei de viaţă a fost scurtă;forţele anti-bolşevice au ocupat-o aproape imediat, iar liderul Uzun-Haji a decis să sprijine forţele bolşevice în cadrul războiului civil. Republica a fost dizolvată formal în decembrie 1918;până la sfârşitul revoluţiei însă în zonă avea să continue o rebeliune naţionalistă cecenă.

La promisiunile lui Stalin, pe atunci Comisarul Naţionalităţilor în structura de conducere a lui Lenin, de oferire a unei amnistiţii şi a îndeplinirii promisiunilor lui Lenin în schimbul sprijinirii guvernului sovietic, rebeliunea a încetat în 1921. Anul următor Cecenia a devenit o republică autonomă în cadrul URSS, urmând ca în 1936 acesteia să-i fie alipită şi Inguşeţia.

Aceasta a fost însă doar partea plină a paharului pentru ceceni. Acelaşi om care le-a garantat promisiunile lui Lenin a trecut în anii ’30 la o politică de represiune a musulmanilor, ce a culminat în 1937 cu o execuţia în masă a peste 14.000 de ceceni şi inguşeţi.

Urmările celui de-al doilea război mondial au fost tragice pentru locuitorii nord-caucazieni. Pe 23 februarie 1944 Stalin a decretat deportările cecenilor şi inguşeţilor(cca. 400.000 în acel moment) către Siberia şi Asia Centrală pentru o presupusă „colaborare în masă” cu inamicul în timpul invaziei germane. Dovezile ce susţin această acuzaţie sunt limitate – forţele celui de-al Treilea Reich au ajuns în apropierea câmpurilor petroliere de lângă Groznâi, dar au fost respinşi înainte de a intra în Cecenia. Cel mai probabil motivul a fost folosit drept temei pentru debarasarea de populaţii ce puteau reprezenta un focar de rebeliune în URSS.

Hruşciov a permis reîntoarcerea cecenilor şi inguşeţilor în 1957 şi a refăcut Republica Sovietică Socialistă Autonomă Ceceno-Inguşetă. Însă aproximativ jumătate din cei deportaţi în urmă cu 13 ani muriseră deja, iar cei încă în viaţă au avut probleme cu retrocedarea fostelor proprietăţi, preluate în acel moment de ruşi strămutaţi în regiune de către Stalin. Printre cei ce au trăit era deportărilor s-a aflat şi Jokhar Dudaev, cel care va conduce Cecenia la începutul anilor ’90 în tentativele sale de căpătare a independenţei.

Anii 1990 – prezent:războaiele cecene şi acţiunile teroriste

Dizolvarea Uniunii Sovietice a deschis uşa diferitelor naţionalităţi pentru secesiunea de sub autoritatea rusă. Cecenii nu au făcut excepţie;pe 27 noiembrie 1990 Sovietul Suprem al RSSA Ceceno-Inguşetă a adoptat o declaraţie de suveranitate statală. Conducătorul comunist al acesteia, Doku Zavgaev, a fost înlăturat în septembrie 1991, în timp ce se afla la Moscova pentru a semna tratatul de înfiinţare al Uniunii Statelor Suverane, fiind înlocuit cu liderul naţionalist Jokhar Dudaev, iar în octombrie Republica Cecenă şi-a declarat independenţa.

Federaţia Rusă, la conducerea căreia trecuse Boris Yeltsin, a reacţionat prin declararea stării de urgenţă în regiunea ceceno-inguşetă;parlamentul cecen i-a acordat imediat puteri excepţionale lui Dudaev, care drept răspuns la intenţiile agresive ale Federaţiei a instaurat legea marţială.

Confruntarea a fost evitată pentru trei ani, însă aceştia au spulberat orice speranţă de coexistenţă paşnică între Moscova şi Grozny. Regimul lui Dudaev s-a transformat într-unul  autoritar datorită disensiunilor cu parlamentul, pe care l-a şi dizolvat cu ajutorul armatei în 1993. Naţionaliştii ceceni au început să realizeze luări de ostatici şi alte incidente pe teritoriul Rusiei în scopul forţării recunoaşterii independenţei.

Conflictul dintre Dudaev şi detractorii săi s-a transformat într-un război civil pe parcursul anului 1994, iar aceasta a fost considerată oportunitatea Rusiei de a interveni. Armata rusă a sprijinit facţiunea anti-Dudaev, începând intervenţia militară în regiune pe 11 decembrie 1994. Victoria rapidă la care se aşteptau autorităţile de la Moscova nu a avut însă loc;până în 1996 ele nu au reuşit să înfrângă decisiv forţele naţionaliste cecene. Eliminarea lui Dudaev în aprilie 1996 a fost mai degrabă o consolare;o lună mai târziu Federaţia a fost nevoită să negocieze un armistiţiu cu rebelii ceceni.

Tensiunile au continuat între rebeli şi Federaţie;iar evenimentele din 1999 au determinat o a doua intervenţie rusă în regiune. Două blocuri de apartamente ruseşti au fost detonate de rebeli ceceni în Moscova, omorând circa 300 de oameni, în timp ce o organizaţie paramilatară islamică condusă de arabul Mujahid al Hattab şi cecenul Shamil Basayev a organizat o invazie a Daghestanului.

Reacţia Moscovei a fost una promptă şi a asigurat faima internaţională pentru necunoscutul pe atunci Vladimir Putin, care din postura de proaspăt prim-ministru a coordonat intervenţia militară a Federaţiei. În mai 2000 a fost reinstituită autoritatea federală în Cecenia pentru prima dată după căderea Uniunii Sovietice. Războiul a continuat însă sub forma acţiunilor insurgente ale separatiştilor musulmani;în perioada 2000-2009 au avut loc numeroase acţiuni insurgente ale rebelilor, cele mai importante fiind luările de ostatici de la teatrul Dubrovka(2002) şi de la o şcoală din Beslan (2004), numai acestea două fiind soldate cu aproape 500 de victime.

În ciuda faptului că Federaţia Rusă a declarat conflictul închis în 2009, istoria ne învaţă că zonele ce şi-au născut identitatea în conflict îşi pot găsi cu greu liniştea într-o pacificare totală. Dacă ar fi să reamintin doar de incidentul relativ recent de la maratonul de la Boston – pus în scenă de activişti musulmani de origine cecenă – putem observa cum această zonă a Caucazului de Nord rămâne principala slăbiciune a Rusiei. Iar în cazul unui conflict militar deschis, ce nu mai pare chiar un scenariu de film după evenimentele recente, întrebarea modului asupra căreia această zonă eterogenă va reacţiona rămâne o enigmă.

 

Bibliografie:

1. Robert W. Schaefer – The Insurgency in Chechnya and the North Caucasus:From Gazavat to Jihad

2. Luigi Villari – Fire and Sword in the Caucasus

3. http://www.usc.edu/dept/LAS/ir/cews/database/Chechnya/chechnya.pdf

4. http://www.pbs.org/wnet/wideangle/episodes/greetings-from-grozny/explore-chechnyas-turbulent-past/1997-war-with-russia-ii/3322/

5. http://www.thejakartapost.com/news/2009/10/08/when-lenin-and-sharia-met.html