Relațiile româno-germane în 1933, între imperative politice și interese economice

Autor 1719 vizualizări


Schimbarea regimului politic în Germania în ianuarie 1933 a generat o reconfigurare a priorităților de politică externă și o nouă abordare în atingerea obiectivelor. Emergența necesității expansiunii în estul Europei a impus o politică germană viguroasă față de aceste state. Subordonarea politică prin mijloace economice a fost principala armă la dispoziția oficialilor germani pentru a obține dominația în spațiul estic, iar România a fost prima țară care s-a confruntat cu presiunile economice germane.

După instaurarea dictaturii naziste la 30 ianuarie 1933, direcțiile de politică externă ale Germaniei au vizat atingerea obiectivelor înscrise în Mein Kampf, care, în esență, constau în obținerea hegemoniei continentale și asigurarea Lebensraum –spațiului vital și construirea unei zone de control economic – Wirtschaftsraum.Totuși, noul regim politic german nu a inițiat, într-o fază incpientă, o ruptură totală cu orientarea anterioară de politică externă, ci a încercat să atingă obiective mai vechi ale imperialismului german, folosind o nouă ideologie și noi mecanisme.

 Canalizând eforturile pentru consolidarea regimului pe plan intern, Hitler a evitat, în primii ani ai conducerii sale, să promoveze o politică externă agresivă. O expansiune în estul Europei era vitală pentru dezvoltarea economică, politică și militară a Germaniei, iar această concepție a fost susținută și de colaboratorii apropiați ai lui, precum Alfred Rosenberg, șeful Oficiului de Politică Externă, nou înființat în cadrul NSDAP, ale cărui prerogative cuprindeau și chestiunile răsăritene și ale bazinului dunărean.

Mica Înțelegere, alianța discordiei cu Germania

Europa centrală și de est a fost una dintre zonele unde Germania a acționat mai puternic, iar România, prin localizarea în bazinul Dunării și resursele naturale, a trezit un interes deosebit Germaniei. Dorința de dominație economică era asociată cu necesitatea zdruncinării flancului estic al sistemului francez de alianțe, deci era nevoie de o activitate politică susținută. La 7 februarie 1933, von Neurath afirma că obiectivul central al Germaniei este ”slăbirea generală și, dacă este posibil, eventuala destrămare a Micii Înțelegeri”.

Reorganizarea Micii Înțelegeri la 16 februarie 1933, a generat o viguroasă campanie împotriva alianței în presa germană, dar și italiană, ungară și bulgară. Prin urmare, în încercarea de a încheia această campanie și de îmblânzi sentimentele oficialilor germani, Nicolae Petrescu-Comnen, a cerut o audiență la AA pentru a transmite, adaptat urechilor interlocutorilor, noile hotărâri din interiorul Micii Înțelegeri. După aproape o lună de la demersul lui Petrescu-Comnen, Titulescu l-a delegat pe Ștefan Tătărăscu, liderul Partidului Național-Socialist din România, să transmită un mesaj confidențial lui Hitler:apropierea României de Germania era de dorit și, în același timp, necesară, însă atâta timp cât relațiile dintre cele două state nu erau clare, atunci nu se putea realiza o distanțare a României de Franța. Reacția germană a discreditat intențiile României, fiind considerată o încercare de ”a slăbi reaua impresie făcută de politica oficială a României în problemele dezarmării și revizuirii”. Totuși, Hitler a acceptat o întrevedere cu Titulescu, însă ministrul român a dat un răspuns incert, iar întâlnirea nu a avut loc.

Acțiunile lui Titulescu se înscriu în tentativele diplomației românești, și, bineînțeles, ale Micii Înțelegeri, de împiedicare a realizării proiectului italian, din martie 1933, de semnare a unui pact între cele patru mari puteri, pact ce era văzut de statele mici ca un directorat politic. Poziția fermă a lui Titulescu față de atragerea Fraței în acest pact a fost bine formulată la Geneva, la 23 martie 1933:dacă Franța semnează pactul, atunci ea ”devine pentru noi exact ceea ce este azi Italia fascistă. Și atunci Mica Înțelegere este azvârlită direct în brațele lui Hitler. [...] însemnează transformarea instantanee a Micii Înțelegeri în Mitteleuropa visată de Germania înainte de război.” Prin acțiunea concertată a statelor din centrul și sud-estul european guvernul francez a fost determinat să adopte o linie temperată de politică externă și să reafirme angajamentul luat față de Mica Înțelegere și de Polonia.

Germania vrea garanții politice pentru  acorduri economice

Conștientizând nivelul mare de interes al României pentru piața germană și mizând pe acțiunea unor grupuri politice minore, dar interesate de schimbarea conduitei politice interne și externe a statului, liderii naziști au urmărit influențarea traiectoriei politice a României. În acest sens, ținta cea mai facilă a fost sectorul comercial, primul care a resimțit presiunea germană în 1933. Venind pe un trend descendent, relațiile comerciale au fost afectate în perioada februarie-martie prin adoptarea unor măsuri protecționiste la importul unor produse, afectând aproximativ 75% din produsele exportate în Germania în 1932. La interpelarea guvernului român, argumentul german a avansat necesitatea protejării agriculturii germane. Reacția română de a limita importurile din Germania a fost catalogată de Berlin ”de neînțeles și nejustificată”, iar România ar trebui să fie mai indulgentă cu Germania, ”cel mai mare cumpărător al produselor sale agrare”.

Preocupat de situația economică precară a Germaniei, von Bülow observa, într-un memorandum din 24 martie 1933, că măsurile protecționiste aplicate de Germania afectau și state de care Germania era interesată politic, precum Italia, Uniunea Sovietică, Austria, Ungaria etc. Într-un document privind indicațiile secretarului de stat la AA, acesta menționa că politica germană față de Mica Înțelegere se putea realiza prin distanțarea alianței de Franța ”printr-o politică economică menită să deschidă piața germană produselor acestor țări. Mai ales Iugoslavia și România [...] ar putea fi influențate hotărâtor pe această cale în direcția politicii lor externe.”

România a fost primul stat care a resimțit presiunile germane pe plan economic pentru a influența politica externă a statului. Într-o audiență la Hitler din 26 mai 1933, N. Petrescu-Comnen i-a prezentat situația critică a relațiilor comerciale, explicându-i că Germania va fi înlocuită în bazinul dunărean, treptat, de Franța, Italia, Anglia și Cehoslovacia. Hitler a înțeles că România era dispusă să vândă petrol numai statelor care îi cumpărau și ale produse, și, astfel, Comnen propune ca România să exporte în Germania 15.000 de vagoane de porumb și orz, 500 de vagoane cu ouă și cantități mari de benzină. Chestiunile de ordin politic, în special, problema revizionismului și a politicilor Micii Înțelegeri, au împiedicat ajungerea la o soluție mutual acceptată. Ca urmare a eșecului de restabilire a relațiilor cu Berlinul, Comnen concluziona că ”ideologia noului regim este că nu pot exista raporturi economice normale între țări care n-au legături politice strânse”. În convorbirile ce au urmat pe această temă, Germania a specificat clar că România ar fi trebuit să își adapteze producția agricolă nevoilor economice germane, ceea ce a trezit îngrijorări în rândul diplomaților români și nu a fost acceptat.

Iluziile unor victorii mici

Situația internațională și poziția Germaniei pe continent sunt afectate și de eșuarea în fapt a semnării pactului celor patru, semnarea convențiilor pentru definirea agresorului și amplificarea forțelor antirevizioniste și de tendința Uniunii Sovietice de normalizare a relațiilor cu vecinii săi. În acest context, diplomația română a încercat o impulsionare a schimburilor comerciale cu Germania:pentru a crea presiune, România a amenințat cu denunțarea convențiilor comerciale dintre cele două state, Comnen considerând că ”în acel moment de izolare Germania n-ar risca un război vamal cu România”. După o serie de convorbiri cu oficialii germani, s-a ajuns la adoptarea, la 15 iulie 1933, a unei legi germane pentru valorificarea recoltei, cu o vigoare de șase luni, ce facilita schimbul unor produse agrare românești și germane, prin compensații și fără taxe – propunere avansată de Comnen.

În vara lui 1933, situația s-a mai relaxat. I. G. Farbenindustrie a încheiat un acord cu statul român prin care se anagaja să cumpere produse agricole în valoare de 17 milioane de mărci, primind, în schimb, permise de import în valoare de 13, 6 milioane de mărci. După conversații cu von Bülow, Rosenberg și Schmitt, Comnen concluziona că s-a produs o modificare a comportamentului german, iar relansarea relațiilor economice nu mai era condiționată de modficarea politicii externe. Aceeași impresie era susținută și de Octavian Goga care, aflat în vizită la Berlin, avusese întrevederi cu Hitler și Goebbels. Totuși, toate tentativele de amplificare a cooperării economice româno-germane au eșuat până la sfârșitul anului, lovindu-se de diversele interese ale uneia sau alteia dintre părți.  

 

 

Referințe:

Chiper, Ioan, România și Germania nazistă, Ed. Elion, București, 2000.

""