Autor 6486 vizualizări


Există o modă în istoriografie de a reliefa, atunci când este adusă în prim plan perioada interbelică, mai ales aspectele legate de spectrul administrativ, politic, cultural, economic sau având ca țintă nivelul de dezvoltare al învățământului. Nu lipsesc, bineînțeles, nici problematicile ce țin de feminism, de activitatea asociațiilor sportive, de lupta împotriva unor flageluri care bântuiau societatea la acea vreme.

Mai puțin interesante par pentru cercetători aspectele legate de protecția și confortul cetățenilor simpli, acestea nefiind suficient de spectaculoase nici pentru publicul larg. Însă, un regulament de funcționare al trăsurilor într-un mic oraș transilvănean la mijlocul deceniului trei al secolului XX, se înscrie într-un program de protecție a cetățenilor, alături de alte aspecte precum protecția împotriva bolilor, a alcoolismului sau a incendiilor.

După Marea Unire de la 1918, în România a fost demarat și un program de unificare și coordonare a acțiunilor primăriilor urbane pentru o mai eficientă administrare a comunităților. În 1924 Prefectura Județului Hunedoara era înștiințată că, în urma ședinței Consiliului Orășenesc Orăștie ținută la 10 septembrie 1923, a fost aprobat un „Regulament pentru trăsurile publice”1, regulament care a fost îmbunătățit în următorii ani prin amendamente propuse de către Poliția de Stat, care prevedeau că „este cu desăvârșire interzis birjarilor sau conducătorilor de orice vehicole de transport, a invita publicul să se folosească de vehicolele lor, precum a face orice fel de reclamă sgomotoasă”. Specificarea din urmă era necesară „pentru  a pune odată capăt sgomotului urât mai cu seamă înaintea gării C.F.R. pe care l-au făcut birjarii, chemând ca concurenți cu glas cât mai tare publicul călător la trăsurile lor”2.

Un regulament pentru birjarii din 1923, dar și pentru taximetriștii de astăzi...

Revenind la regulamentul pentru birjari, articolele lui sunt delicioase. Citindu-le, ai impresia că se referă la taximetriștii din ziua de azi, la distanță de aproape un veac de birjarii originali. În afara faptului că „toți proprietarii de trăsuri publice sunt obligați să posede autorizații de circulație, eliberate de poliție pe timbru legal”, iar la articolul doi era specificat un fel de ITP, drept pentru care se vor „prezenta poliției spre examinare trăsurile, caii și accesoriile”, trăsurile birjarilor trebuiau să „îndeplinească condițiile de soliditate, estetică și curățenie, iar caii să fie sănătoși și să nu aibă vre-un viciu vătămător publicului”3


O birjă așteaptă în fața hotelului din Orăștie

Spre deosebire de patronii de taxiuri din ziua de azi, odinioară nu puteau fi proprietari de birje „cei condamnați pentru fapte infamante”. În plus, „pe ambele părți ale caprei și pe felinare” trebuiau montate tăblițele cu numere. Ca birjari (șoferi de taxi din ziua de azi), nu puteau fi angajați „în serviciu ca conducători / căprași / decât persoane care vor poseda un permis de liberă practică”. La articolul 8 se specifica că „proprietarii sunt obligați să trimită poliției în termen de 24 de ore pe toți conducătorii / căprași / angajați și să comunice numerile trăsurilor ce li s-au încredințat pentru conducere”.

În articolul 10 lucrurile par și mai stricte: „proprietarii trăsurilor sunt obligați a ține în bună stare caii, trăsurile și accesoriile, și să le prezinte spre examinare poliției la fiecare trei luni”. Însă articolul 13 din capitolul doi al regulamentului e draconic: „Nimeni nu poate fi conducător de trăsură dacă nu îndeplinește următoarele condițiuni: a) să aibe vârsta de cel puțin 18 ani împliniți: b) să nu fie bolnav de vreo boală molipsitoare sau epilepsie; c) să nu fie surd, chior sau chiung; d) să nu fie condamnat pentru fapte infamate; e) să nu fie înscriși pe lista bețivilor”4. Tot aici, la articolul 14, se specifică că birjarii trebuie să cunoască „regulamentul, străzile orașului, localurile publice și autoritățile, locuințele persoanelor oficiale și mersul trenurilor”. 

Apoi urmează prevederi ce par duse la extrem: „Conducătorilor nu le este permis: a) a conduce trăsura în stare de beție; b) să fumeze când au pasageri în trăsură: c) de a nu permite pazegerilor să mâne caii; d) de a rosti în public expresiuni triviale; e) de avea o atitudine  necuvincioasă față de pasageri: g) de a părăsi trăsura spre a intra în cârciumi, cafenele sau alte localuri; h) de a se preumbla pe stradă fără mușterii; i) este interzis să umble cu haine murdare”5. Poate că datorită faptului că erau draconice, respectivele prevederi sunt aproape în totalitate ignorate astăzi.

Birjari, informatorii poliției

Însă lucrurile nu se opresc aici. Ca să fi avut dreptul de a fi birjar la 1924, nu era suficient să știi / sau să nu știi să înjuri, ci era obligatoriu să fii informator: „Conducătorii sunt obligați să comunice poliței toate informațiunile ce li se vor cere, precum și pe acelea pe cari le vor culege dela pasagerii suspecți. Conducătorii mai sunt obligați să informeze poliția ori de câte ori vor transporta pasageri la o altă gară în afară de gara Orăștie”. Bineînțeles că existau și aspecte pozitive, deoarece birjarii trebuiau să dea concursul agenților forței publice „ori de câte ori le va fi cerut, fie pentru urmărirea rău-făcătorilor în caz de flagrant delict, fie pentru a ridica bolnavi, răniți, morți etc., căzuți în stradă sau de a conduce poliției pe delicvenții recalcitranți”. În plus, fiecare birjar era obligat, pe rând, să facă ore de serviciu „cu plată” în folosul și pentru buna desfășurare a comisariatului de poliție.


Parcul din Orăștie

Pe lângă faptul că „toți birjarii sunt obligați ca pe fiecare seară câte doi dintr-nșii să stea la locul de staționare”, „iar în timp de epidemii toată noaptea”, conducătorii de birje trebuiau: „1) să nu maltrateze animalele; 2) să nu umble cu caii răniți, bolnavi, șchiopi sau atinși de infirmități pe cari îi fac incapabili serviciului; 3) să aibă hamurile bine potrivite pe cai, spre a nu le produce rosături sau răni; 4) să acopere iarna caii cu pături în timpul șederii în stație și; 5) să nu primească mai multe persoane în trăsură decât cel mult cinci”6. Morții nu puteau fi transportați cu birjele decât cu permisiunea „d-lui medic al orașului”7.

Erau apoi reglementate „stațiunile de așteptare” din Orăștie: „în Centru: Piața Regina Maria, în fața Cafenelei Corso și Piața Gării”. Curățenia acestora trebuia făcută de birjari. Așa că dacă respectivii mâncau semințe de dovleac, cojile tot ei le măturau.

Nu era simplă viața de birjar public sau particular în Orăștie nici acum un secol, mai ales că trebuiau să respecte câteva reguli elementare de circulație prin oraș: „a) să țină totdeauna dreapta; b) să meargă în trapul mijlociu al cailor, iar la intersecția stradelor și la cotituri la pas; c) să nu se ia la întrecere cu trăsurile pe stradele orașului sau să pornească în grup din stațiune; d) să aprindă felinarele dela trăsuri imediat ce se înserează și nu au voe a le stinge înainte de a se lumina”8. Vi se par lucruri cunoscute?

„Orice birjar care se va găsi beat se va aresta de cel dintâiu agent al poliției”

Bineînțeles, urmează și capitolul referitor la penalități, mai multe decât cele prevăzute expres de Codul Penal atunci în vigoare, cea mai drastică fiind „luarea dreptului pentru totdeauna de a mai funcționa ca conducător”, iar „orice birjar care se va găsi beat se va aresta de cel dintâiu agent al poliției”. Inclusiv un fel de cod deontologic al birjarilor trebuia respectat, altfel „acei cari se angajează a lua pasageri la ore fixe și nu se țin de angajament, acei care refuză fără motive dovedite să vie la o anumită oră să ducă pasageri la gară sau cari se vor dovedi că distruge tariful oficial de prețuri fixate de comisiune, toți aceștea vor fi dați judecății spre ași primi penalitatea prevăzută de lege”9.


Piața Regina Maria

Cam acesta era în mare „Regulamentul pentru trăsurile publice” din Orăștie aprobat în 1923. El a fost completat ulterior prin alte acte, precum Hotărârea 2823/1924 a Consiliului Orășenesc10 adoptată la propunerile făcute de Poliția de Stat, prin care se specifica creșterea cuantumului amenzilor și chiar pedepse de trei zile cu închisoare pentru nerespectarea regulamentului. Primarul de la acea vreme al orașului, Alexandru Herlea, înaintează respectivele modificări prefecturii județului Hunedoara, la 21 februarie 192511.

NOTE:

1. Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Judeţului Hunedoara, Ds. Nr. 166/1925.
2. Ibidem, f. 1, faţă.
3. Ibidem, f. 3, faţă.
4. Ibidem, f. 3, verso.
5. Ibidem, f. 4, faţă.
6. Ibidem, f. 4, verso.
7. Ibidem.
8. Ibidem, f. 5, faţă.
9. Ibidem, f. 5, verso.
10. Ibidem, f. 1, faţă.
11. Ibidem, f. 2, faţă.


""