Autor 2618 vizualizări


Ideea de a consulta populaţia pentru o singură decizie politică nu e populară în toate ţările. Englezii, spre exemplu, au fost întotdeauna reticenţi faţă de ideea de referendum, pe care fostul premier laburist Clement Attlee îl considera a fi „instrument al despoţilor şi dictatorilor”, scrie istoricul britanic Nigel Jones pentru HistoryToday.

Referendumul în forma sa modernă poate fi considerat o moştenire a familiei Bonaparte. În Franţa, primul referendum a avut loc în iulie 1793, în mijlocul revoluţiei:toţi bărbaţii adulţi au trebuit să voteze pentru ratificarea Constituţiei elaborate de Comitetul Salvării Publice. Pe hârtie, noua constituţie era – precum avea să fie constituţia stalinistă din 1936 – cât se poate de democratică, proclamând chiar dreptul poporului de a se revolta împotriva tiraniei. ¾ din electorat s-a abţinut de la vot, şi din cei aproape 2 milioane de alegători, 99.41%au susţinut constituţia (1), în timp ce doar 11.000 au votat împotriva adoptării acesteia. Un an mai târziu, lovitura de stat care avea să-l înlocuiască pe Robespierre de la putere şi-a legitimat acţiunea apelând din nou la voinţa populară printr-un referendum. Rezultatele au fost din nou extrem de favorabile:95% din cei care au votat au aprobat Directoratul.

Francezii aveau să meargă la vot din nou în 1800, dar de data aceasta chemaţi de Napoleon Bonaparte. Acesta dorea acum înlăturarea conducerii pe care ultimul referendum o aprobase şi urmărea să devină Prim Consul al Franţei. Fratele lui, Lucien, care ocupa funcţia de ministru de interne, s-a ocupat de organizarea referendumului şi tot el a anunţat rezultatele:99.9% din francezii care au mers la vot au aprobat asumarea puterii dictatoriale de către Napoleon (cu menţiunea că 77% din cei cu drept de vot nu s-au prezentat la urne). Doar 1.556 au răspuns cu Non. Doi ani mai târziu, Napoleon se întorcea din nou către popor:la referendumul din 1802, 99% au votat pentru ca Napoleon să devină consul pe viaţă. În 1804, acelaşi procent de alegători vota în favoarea proclamării Imperiului. Ultimul referendum napoleonian a avut loc în aprilie 1815 şi a avut ca scop demonstrarea sprijinului popular de care fostul împărat se bucura în rândul francezilor. Două luni mai târziu, a venit însă şi verdictul final împotriva Napoleon:bătălia de la Waterloo.  

Louis Napoleon Bonaparte, nepotul de frate al Împăratului, avea să-i semene foarte mult din unele puncte de vedere. Şi el s-a bazat pe referendumuri pentru a-şi atrage sprijinul popular în privinţa deciziilor politice. Louis Napoleon a fost ales preşedinte – în baza unor alegeri electorale – în 1848, dar spre sfârşitul mandatului a încercat să-i convingă pe parlamentari să-i permită să mai candideze o dată. Aceştia au refuzat, astfel că Bonaparte a trebuit să rezolve altfel problema:printr-o lovitură de stat.

Aceasta a avut loc pe 2 decembrie 1852, în ziua aniversării încoronării lui Napoleon I ca Împărat în 1804 şi a victoriei de la Austerlitz din 1805. Puciul a fost organizat ca la carte:soldaţii au ocupat punctele strategice, opozanţii politici au fost arestaţi, presa a fost trecută sub tăcere, criticii regimului – precum Victor Hugo – au fost exilaţi, iar Adunarea Naţională a fost dizolvată. 24.000 de oameni au fost arestaţi, iar câteva sute au fot deportaţi în colonii. Marx avea să compare lovitura de stat a lui Louis Napoleon cu cea organizată de unchiul său, scriind însă că „istoria se repetă:prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă”.

După lovitura de stat, Louis Napoleon a organizat un referendum pentru validarea acţiunii. Rezultatele nu aveau cum să fie altele decât cele aşteptate având în vedere că presa opoziţiei fusese suspendată, iar meetingurile publice interzise. 7.5 milioane de francezi au votat în favoarea lui Bonaparte, iar 650.000 împotrivă.

Un an mai târziu, o nouă Adunare Naţională – supusă lui Bonaparte – vota pentru proclamarea celui de-al doilea imperiu. O decizie atât de importantă avea nevoie, bineînţeles, de aprobarea poporului, astfel că un nou referendum a fost organizat:7.8 milioane de voturi în favoarea Imperiului, 250.000 împotrivă. În ziua-cheie a familiei Bonaparte, 2 decembrie, Louis Napoleon a fost proclamat Împărat sub numele de Napoleon al III-lea (el se bucură astfel de distincţia de a fi fost primul preşedinte oficial al Franţei, dar şi ultimul său monarh). Regimul n-a avut o viaţă prea lungă, dar a rezistat totuşi mai mult decât primul imperiu. Avea să se prăbuşească aproape două decenii mai târziu, după dezastruoasa înfrângere suferită de francezi în faţa Prusiei.

În secolul al XX-lea, un dictator mult mai periculos decât cei doi Bonaparte la un loc a folosit şi el foarte mult referendumul. Însă spre deosebire de cei doi împăraţi francezi, Hitler apela la referendum doar atunci când era foarte sigur de rezultate. A contat foarte mult faptul că tehnicile de manipulare şi influenţare a opiniei publice se dezvoltaseră foarte mult în ultimele decenii, iar sub controlul lui Goebbels, radioul, cinematografia şi presa s-au asigurat că mesajele lui Hitler ajungeau în fiecare cămin. În august 1934, Hitler profită de moartea preşedintelui Hindenburg şi organizează un referendum privind contopirea funcţiilor de preşedinte şi cancelar într-una singură, cea de Führer. Pe 19 august, germanii au mers la vot şi în ciuda violenţei ce caracterizase cele 18 luni de regim nazist, „doar” 89.9 din cei care s-au prezentat la vot au acceptat ca Hitler să devină şeful statului, şeful guvernului, şeful partidului nazist şi comandantul suprem al armatei.

Ulterior, au fost organizate referendumuri privind alipirea regiunii Saar (1935) şi a Renaniei (1936). Următoarea pe listă trebuia să fie Austria. Hitler s-a folosit de mişcarea nazistă austriacă pentru a submina regimul conservator al lui Dollfuss, iar în iulie 1934 s-a încercat o lovitură de stat la Viena. Puciul a eşuat (iar Dollfuss avea să fie ucis), astfel că Hitler a trebuit să mai aştepte până la unificarea celor două state germane. Presiunile asupra guvernului austriac au continuat, iar în februarie 1938 succesorul lui Dollfuss, Kurt von Schuschnigg, a fost chemat la Berghof şi practic obligat să accepte ultimatumul lui Hitler privind primirea naziştilor în guvern, a ofiţerilor germani în funcţii de conducere ale armatei austriece şi eliberarea teroriştilor nazişti din închisori.

Când s-a întors în Austria, Schuschnigg s-a hotărât însă să organizeze un referendum. Problema a fost pusă în următorul fel:dacă Austria trebuie să rămână o ţară liberă, independentă şi creştină sau nu. Hitler a fost furios când a aflat de iniţiativa lui Schuschnigg şi a cerut ca referendumul să fie anulat. Mai mult decât atât, a trimis trupe germane peste graniţa austriacă şi a cerut demisia lui Schuschnigg. A urmat Anschluss-ul, unirea Austriei cu Germania. Schuschnigg a fost arestat şi avea să petreacă anii războiului în lagărele de concentrare naziste.

Un alt personaj din istoria recentă a Europei era de asemenea un fan al referendumurilor, însă de data aceasta e vorba de cineva cu un renume mult mai bun decât al lui Hitler:generalul De Gaulle. Când acesta s-a întors la conducerea Franţei, în 1958, a fost elaborată o nouă constituţie pentru o nouă republică – cea de-a cincea de la revoluţia din 1789. Cadrul noii constituţii presupunea un preşedinte cu multe prerogative (cum altfel ar fi putut conduce De Gaulle Franţa?!) şi un corp legislativ slab, inversând astfel modelul anterior. De asemenea, era stipulat faptul că pot fi organizate referendumuri privind orice problemă considerată importantă (de către preşedinte). Primul referendum a fost organizat chiar pentru aprobarea constituţiei.  

Maşinăria de propagandă a fost pusă în mişcare pentru a asigura rezultatele dorite. Toată Franţa a fost împânzită cu postere pe care scria, simplu, OUI, şi toţi alegătorii au primit acasă textul constituţiei împreună cu textul unui apel al generalului care îi îndemna să voteze cu „Da”. Cu aproape 80% din voturi, De Gaulle şi-a preluat mandatul, iar constituţia intrată atunci în vigoare conduce Franţa şi în zilele noastre.

De Gaulle avea să se folosească de referendumuri ori de câte ori dorea să-şi asigure sprijinul populaţiei. Însă tot acest instrument avea să-i aducă şi sfârşitul:în aprilie 1969, preşedintele a cerut organizarea unui referendum asupra unei chestiuni lipsite de importanţă şi a anunţat că va demisiona dacă poporul nu votează în favoarea sa. Nu se aştepta probabil ca francezii să-l „trădeze”. Rezultatele nu i-au fost favorabile, iar De Gaulle s-a ţinut de cuvânt şi şi-a dat demisia.

În Europa secolului XXI, referendumurile nu mai au aceeaşi valoare. Dacă rezultatele nu sunt cele dorite, nu e o tragedie:se cosmetizează puţin textul legii cu pricina, apoi populaţia e chemată din nou la vot. S-a întâmplat în 1992, când Danemarca a respins Tratatul de Maastricht. Un an mai târziu, după ce textul tratatului a fost puţin schimbat, un nou referendum vota în favoarea sa. La fel s-a întâmplat în 2005 în Olanda şi Franţa în cazul Tratatului de la Lisabona. Pentru că, aproape întotdeauna, un referendum nu este organizat pentru bunăstarea populaţiei, pentru ca alegătorii să se pronunţe în privinţa unei chetiuni anume, ci pentru ca aceştia doar să vină la urne pentru a confirma o decizie deja luată de centrul politic.

 

(1) Vorbim aici de cifrele oficiale, fără a pune problema şi măsurii în care toate aceste rezultate au fost şi falsificate.