Autor 2360 vizualizări


În penultima zi a lunii martie, Leonid Vladimirovici Şebarşin, fostul şef al secţiei de informaţii externe a KGB-ului şi director al acestei agenţii pentru o singură zi doar, a murit în apartamentul său din Moscova, aparent în urma unei sinucideri. Potrivit presei ruseşti, ultimele cuvinte scrise în jurnalul găsit la locul faptei erau:„Martie, 29 – 17.15, a cedat ochiul stâng. 19.00, am orbit complet.”Lângă cadavrul său era pistolul ce-i fusese dat la pensionarea din KGB. Şebarşin, vechiul meu adversar şi, apoi, un colaborator în relatarea bucăţii de istorie pe care am împărtăşit-o, avea 77 de ani.

Moartea lui marchează sfârşitul unei epoci, dispariţia unuia dintre cei mai atenţi, culţi şi eficienţi lideri ai temutului KGB. A fost un spion de geniu, unul din personajele principale în tumultuoasa competiţie de jumătate de secol dintre CIA şi KGB, şi un om care a crezut în visul sovietic până în ultima clipă.

Şebarşin mi-a fost cel mai apropiat adversar din aparatul de spionaj sovietic – pentru fanii lui John le Carré, el era pentru mine Karla. L-am cunoscut abia după ce ne-am pensionat, când organizaţiile noastre încă încercau să descifreze toate loviturile şi trădările pe care le-am suferit în acei ultimi ani disperaţi ai rivalităţii Războiului Rece.

Ne-am cunoscut pentru prima oară la Moscova, în 1997. Deşi Uniunea Sovietică nu mai exista deja de şase ani, pereţii biroului său erau acoperiţi cu imagini cu Stalin şi Felix Dzerjinski, temutul fondator al serviciilor secrete sovietice. Era clar că Şebarşin rămăsese fidel crezului său sovietic. După acea primă întâlnire, am vorbit mult şi des la telefon. De-a lungul acelor ani, am ajuns să ne vedem unul pe altul nu neapărat ca prieteni, dar poate ca dirijori rivali ai uneia dintre ultimele simfonii ale Războiului Rece.

Ne-am confruntat pentru prima oară în ultimii ani ai dezastruoasei aventuri sovietice în Afganistan, dar la acea vreme eu nu aveam idee cât de mult era el implicat în acea poveste. Aveam să ajung să-l cunosc, ca om şi ca adversar, când m-am întors la Langley în 1989 pentru a prelua conducerea Diviziei Sovieto-Est Europene a Direcţiei de Operaţiuni a CIA. În acelaşi an, Şebarşin a venit la conducerea serviciilor de informaţii externe ale KGB-ului (PGU). (...) În Afganistan, Şebarşin şi cu mine ne-am înfruntat în mod direct, fără să o ştim însă. Eu conduceam misiunea sub acoperire împotriva ocupaţiei sovietice, iar Şebarşin supraveghea eforturile KGB-ului. Deşi a existat un anume grad de disperare în acel conflict nemilos, au existat şi momente mai uşoare, după cum am aflat mult timp după aceea, când ne comparam notiţele.

Într-o seară târzie din august 1988, pentru a da un exemplu, am primit un telefon de la un agent pakistanez privind un avion sovietic care fusese doborât în provincia Paktia, la graniţa dintre Afganistan şi Pakistan. Aeronava era aproape intactă, a spus el, iar liderul miliţiei afgane care înconjurase locul accidentului dorea să-mi facă mie cadou avionul, asta dacă îi trimiteam 10 camioane şi 10 lansatoare de rachete. Am fost de acord. Abia după aceea agentul pakistanez mi-a spus că acelaşi grup de miliţie îl capturase şi pe pilot, un colonel cu părul alb, şi se întreba dacă aş fi interesat şi de acesta;dacă nu, miliţia avea să „se descurce” cu el. Eram într-adevăr interesat şi am fost de acord să adaug încă 2 camioane şi 2 lansatoare în schimbul colonelului. Tranzacţia era stabilită.

Aproape în acelaşi timp, după cum aveam să descoperim ulterior, Şebarşin a primit un raport urgent de la Moscova potrivit căruia un comandant de miliţie din Paktia anunţase Armata a 40-a sovietică din Kabul că avea să aranjeze eliberarea unui anume colonel cu păr alb a cărui aeronavă fusese doborâtă în apropiere. Potrivit propunerii acestuia, grupul său avea să-l elibereze pe colonel din mâinile unui grup de miliţie inamic. Ceea ce făcea ca afacerea să fie scumpă, declara el, dar oamenii săi puteau duce la îndeplinire misiunea. Şebarşin s-a uitat să vadă cum se numea colonelul respectiv, pe care trebuia să-l salveze, dar nu îl cunoştea. Nu avea nicio îndoială că nu exista decât un singur grup de miliţie care-l ţinea captiv pe colonel şi că acesta negocia acum cu ambele tabere. Cu toate acestea, Şebarşin a acceptat să facă schinbul.

Americanii s-au mişcat însă ceva mai repede. Camioanele şi lansatoarele au fost livrate, iar colonelul a fost adus în Pakistan. Pakistanezii au făcut colonelului o ofertă în numele americanilor:un apartament în Pheonix, o maşină Ford, un câine şi o viaţă bună. Colonelul a ales în schimb să aştepte onoarea de a fi primit înapoi ca un erou, ceea ce s-a şi întâmplat atunci când s-a întors în Uniunea Sovietică.

Toţi ne-am descurcat în cele din urmă. Eu mi-am primit avionul, colonelul a fost numit Erou al URSS, iar Şebarşin şi „organele competente” au primit laudele pentru aranjarea „salvării” colonelului.

Aproape un deceniu mai târziu, Şebarşin şi cu mine am aflat şi restul poveştii. Colonelul s-a dovedit a fi Aleksandr Rutskoi, cel care devenise vicepreşedintele lui Elţin şi liderul echipei care a mers în Crimeea în august 1991 pentru a-l elibera pe Gorbaciov din arest. Rutskoi avea apoi să conducă o lovitură de stat eşuată împotriva lui Elţin în 1993. (...)

Şebarşin şi-a terminat munca în Afganistan în februarie 1989. Câteva luni mai târziu a devenit şeful PGU exact în momentul în care Cortina de Fier începea să se prăbuşească. Când Vechea Gardă a organizat lovitura de stat din august 1991, condusă de şeful KGB Vladimir Kriucikov, atitudinea adoptată de Şebarşin i-a câştigat un renume în istoria modernă a Rusiei. Duminică, 18 august, complotiştii l-au arestat pe Gorbaciov. Până luni, Şebarşin decisese că întreaga afacere nu e decât o încercare nesăbuită de a da timpul înapoi. A urmat ordinele lui Kriucikov de a-şi folosi resursele de spionaj la Moscova şi a trimis unitatea paramilitară a PGU-ului la Clubul KGB din centrul capitalei. Dar i-a spus liderului acestei unităţi să nu urmeze ordinele nimănui în afară de el. Şebarşin decisese că lovitura de stat avea să eşueze şi că preţul pentru acest eşec va fi foarte mare.

Până miercuri, Şebarşin şi-a dat seama că-şi făcuse calculele corect. Dacă complotiştii ar fi acţionat ferm de la început, mi-a spus, ar fi urmat ordinele lui Kriucikov de a folosi unitatea paramilitară împotriva rezistenţei de la Casa Albă. Dar proasta executare a loviturii devenise evidentă până miercuri, iar Şebarşin a dat unităţii ordinul de a se retrage. Atunci, el şi alţi ofiţeri KGB deja nu le mai răspundeau la telefon complotiştilor. Şebarşin luase decizia bună – nu pentru că era, din punct de vedere moral sau filosofic, împotriva loviturii contra lui Gorbaciov, ci pentru că interpretase balanţa forţelor în mod corect. Până joi, toată povestea se terminase. Şebarşin s-a considerat norocos, mi-a zis mai târziu, dar apoi şi-a adus aminte de ceea ce numea el proverbul lui Pascal:să nu spui despre un om că e norocos atâta vreme cât e încă în viaţă;în cel mai bun caz, doar îi merge bine.

În dimineaţa aceea a primit un telefon prin care era chemat la Kremlin pentru a se întâlni cu Gorbaciov. Întâlnirea a fost scurtă. Gorbaciov l-a numit director al KGB-ului şi i-a ordonat să-şi adune adjuncţii pentru a investiga cine şi ce anume ştia. Şebarşin mi-a spus mai târziu că s-a simţit incomod atunci, că-şi reprimase cumva dispreţul profund pe care-l simţea pentru Gorbaciov atunci când s-a aflat în prezenţa lui, în loc să se gândească la faptul că el, fiul unui cizmar, tocmai fusese numit director al KGB-ului. Oamenii sunt slabi, obişnuia să spună. Totul ţine de vanitate. Singurul lucru pe care l-a făcut Şebarşin în ziua aceea la sediul KGB a fost să asigure controlul vechii închisori împotriva masei de oameni care se înghesuia în faţa ei, în Piaţa Dzerjinski. Până la sfârşitul nopţii, faţada clădirii era distrusă, iar statuia din bronz a lui Felix Dzerjinski dată jos. Până în după-amiaza următoare, Vadim Bakatin fusese numit director al KGB, iar lui Şebarşin i s-a spus că va fi în continuare vicepreşedintele instituţiei şi director al PGU. El însă şi-a dat demisia nici o lună mai târziu. Nu fuseseră făcute presiuni asupra sa pentru a demisiona;pur si simplu vanitatea avea limitele ei, mi-a spus.

Ulterior, Şebarşin mi-a spus într-o scrisoare că în timp ce-şi golea seiful personal în timpul loviturii de stat – după ce distrusese toate documentele incriminatorii – îşi curăţase pistolul din dotare, un Makarov semiautomat de 9 mm. A descris arma ca fiind „un obiect simplu, de încredere, care-ţi încape frumos în palmă.”

„Conţinutul de plumb al unui singur glonţ, scria el, era echivalentul vieţii unui om, al oricărei vieţi, fie ea demnă sau nu.”

Nu ştiu dacă Makarovul pe care mi l-a descris într-o manieră atât de amară a fost aceeaşi armă cu care şi-a pus capăt vieţii;înclin să cred că da.

""