Autor 8369 vizualizări


Mario Vargas Llosa este un scriitor neobosit, se ştie. Unul profesionist, cu un program bine stabilit, menit a-i facilita marea performanţă culturală. Iar efortul său susţinut a fost, în sfârşit, recompensat cu cel mai prestigios premiu literar mondial, Premiul Nobel pentru Literatură. Llosa nu şi-a dezminţit ataşamentul pentru valorile liberale nici în alegerea subiectului ultimului său roman, El sueno del celta(Visul celtului), care a apărut, la 3 noiembrie 2010, concomitent, în spaţiul hispanic. În centrul poveştii:personalitatea controversată a lui Roger Casement. Naţionalist irlandez, acuzat de trădare şi spânzurat de britanici în august 1916. 

 
RomanulVisul celtuluise încadrează în şirul romanelor cu subiecte istorice pe care Llosa le scrie atât de bine (a se vedeaRăzboiul sfârşitului lumii sau Sărbătoarea Ţapului), încât publicul poate avea impresia că autorul a fost cu-adevărat contemporanul evenimentelor descrise. Pentru a se documenta asupra subiectului ultimului său roman, Mario Vargas Llosa a călătorit în vestul Irlandei, în satul Banna Strand, în comitatul Kerry, acolo unde Roger Casement a fost arestat. Dar de unde a început totul? Mario Vargas Llosa povesteşte:„Nu-mi aduc aminte unde am citit pentru prima oară de existenţa acestui personaj, dar era prezent în biografia lui Joseph Conrad. La început, Casement mi-a stârnit curiozitatea, pentru că a fost în Amazonia, în partea peruană a Amazoniei. Am început să strâng informaţii despre el şi, încetul cu încetul, subiectul m-a prins. Casement a fost unul dintre primii europeni care şi-a dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul, denunţându-i abuzurile. În plus, Casement este o personalitate care-i intrigă în continuare pe irlandezi, având în vedere presupusa sa homosexualitate, nici acum nu ştii dacă adevărată sau inventată de serviciile secrete britanice pentru a-l discredita“.
 

Casement-diplomatul şi denunţarea sclaviei

 
Roger David Casement (în irlandeză, Ruairi Mac Easmainn) s-a născut la 1 septembrie 1864, într-o mică localitate lângă Dublin. Tatăl său era protestant, ofiţer într-unul dintre regimentele britanice care aveau garnizoana în Irlanda (The King’s Own Regiment of Light Dragoons), având origini ulsteriene. Mama lui Roger, Anne Jephson, avea origini mai obscure, însă era probabil irlandeză catolică, altfel nu se explică de ce, la vârsta de trei ani, l-a botezat catolic. La vârsta de treisprezece ani, Roger a rămas orfan fiind crescut în orăşelul Ballymena de rudele sale protestante din Ulster, iar de la 16 ani a fost angajat în serviciul administrativ al unei companii maritime din Liverpool. 
 
Roger Casement a intrat apoi în serviciul diplomatic britanic, ajungând consul al Marii Britanii în portul congolez Boma. În 1903 a fost mandatat de către guvernul britanic să ancheteze situaţia drepturilor omului din Statul Liber Congo, care avea un statut juridic unic, căci, în mod formal, nu era colonie belgiană, ci fusese oferit, în 1885, direct regelui Leopold al II-lea, care îi storcea bogatele resurse (în special, cauciuc). Raportul lui Casement asupra relelor tratamente la care era supusă populaţia neagră a dus, până la urmă, la înlăturarea statutului ambiguu şi la transformarea Congo-ului în colonie a Regatului Belgiei. A se remarca însă ipocrizia britanică:aceştia tocmai cuceriseră două state bure independente, recunoscute internaţional, în Africa de Sud, strângând populaţia civilă bură în adevărate lagăre de concentrare avant la lettre, în care 26.000 de civili buri aveau să moară din cauza malariei şi a condiţiilor groaznice. 

 
În anii  petrecuţi în serviciul diplomatic britanic, Casement a denunţat relele tratamente la care era supusă populaţia din Congo 
 
În 1906, Casement a fost numit consul în Brazilia, mai întâi la Para, apoi în Santos, sfârşindu-şi misiunea în Brazilia drept consul-general la Rio de Janeiro, capitala de atunci a ţării. Şi aici a făcut parte dintr-o comisie care a cercetat exploatarea sălbatică a populaţiilor indigene de către baronii locali ai cauciucului, Casement ajungând de două ori, în 1910 şi în 1911, în zonele îndepărtate locuite de indienii putumayo din Peru. Într-un raport adresat Centralei, el descria condiţiile groaznice, de sclavie, la care erau supuşi indienii, asemănătoare cu cele din Congo-ul belgian. Întors în Anglia, Casement a înfiinţat o societate/asociaţie împotriva sclaviei, denunţând flagelul la care erau supuşi indienii din Peru, Columbia şi Brazilia, iar în 1911, a fost înnobilat de regele George al V-lea pentru eforturile sale umaniste şi munca sa în serviciul diplomaţiei britanice. Doi ani mai târziu, s-a retras din serviciul activ, dedicându-şi energia tensiunilor din ce în ce mai pronunţate din Irlanda.
 

Casement-naţionalistul şi sprijinul german promis

 
Puţini oameni politici irlandezi au adoptat, la începutul Primului Război Mondial, o poziţie pro-germană clară, dorind o cooperare cu duşmanul Angliei. Unul dintre aceştia a fost Roger Casement, care a plecat în Germania în octombrie 1914, încercând să convingă autorităţile germane să furnizeze armeIrish Volunteers Force(viitoarea faimoasă IRA), pentru a declanşa rebeliunea împotriva ocupaţiei engleze. 
Astfel, la 27 decembrie 1914, Roger Casement a semnat cu Von Zimmermann, subsecretar în cadrul Ministerului german al Afacerilor Externe, un document prin care partea germană promitea echipament şi armament pentru o brigadă irlandeză formată din voluntari recrutaţi din rândul prizonierilor irlandezi. Numai 52 de inşi au răspuns însă favorabil, căci soldaţii irlandezi din armata britanică erau, la rândul lor, voluntari, se înrolaseră de bună-voie. Pe de altă parte, nici germanii nu s-au omorât cu firea şi au trimis republicanilor irlandezi doar o navă comercială sub pavilion norvegian, dar cu echipaj şi armament german (20.000 de carabine, 10 mitraliere, muniţie). Interceptată însă de Marina Britanică, nava a fost nevoită să se sabordeze fără să-şi descarce încărcătura. 
 

Rebeliunea Paştelui,  un fiasco total

 
Un submarin german l-a debarcat pe o plajă din vestul Irlandei pe Roger Casement, cel care convinsese partea germană să livreze armele pentru cauza naţionalistă. Fostul diplomat britanic era profund deziluzionat de proporţiile ajutorului german şi dorea să intre în legătură cu liderii conspiratori pentru a le transmite că operaţiunea trebuie anulată, în cazul în care se bazau doar pe armele germane debarcate, în 1913, în micul port Howth, aflat la 13 kilometri de Dublin. Cele 900 de puşti Mauser din 1871 şi cele 29.000 de cartuşe erau, evident, prea puţine pentru a declanşa o rebeliune de proporţii. 
Dar Casement nu ştia nici măcar data exactă a declanşării rebeliunii, căci fusese ţinut în necunoştinţă de cauză de către conducerea naţionalistă, care nu prea avea încredere în el. Înainte de debarcare, fostul diplomat şi-a ras barba pentru a fi mai greu de recunoscut dar, în ciuda măsurilor de precauţie, a fost, în scurtă vreme, arestat. Rebeliunea Paştelui, cum este cunoscută în istoriografia irlandeză acţiunea din anul 1916, a fost un fiasco total, rebelii irlandezi reuşind să înfrunte armata britanică timp de doar o săptămână, provocând distrugeri importante în Dublin. Eroismul romantic al voluntarilor baricadaţi în diferitele clădiri din Dublin, luptând împotriva unor forţe mult mai numeroase şi mai bine dotate, precum şi prezenţa în rândul liderilor naţionalişti a trei poeţi – Pearse, Mac Donagh şi Plunkett –, au contribuit la numirea acestei rebeliuni, de către o parte din opinia publică irlandeză, Revoluţia Poeţilor. Yeats îşi exprima durerea scriind în poemul „Paştele din 1916“ că:„Prea mult un sacrificiu/Poate transforma inima în piatră/Oare când va fi de-ajuns?“. Duritatea represiunii l-a făcut pe scriitorul irlandez George Bernard Shaw să publice, la 10 mai 1916, un articol în ziarul „Daily News“, avertizând autorităţile britanice că „executând prizonierii îi transformă în eroi. Părerea mea este că aceşti oameni ucişi cu sânge rece după ce au fost capturaţi sau s-au predat erau prizonieri de război. Un irlandez luptând cu arma în mână nu face nimic altceva decât ceea ce ar face un englez dacă, din nenorocire, ţara lui ar fi invadată şi cucerită de germani“. 
 

„Sunt mândru să mă numesc rebel“

 
Ultimul proces privind rebeliunea irlandeză l-a avut în centrul său pe Roger Casement. El a fost judecat de Înalta Curte de Justiţie, fiind acuzat de ­înaltă trădare – încercarea de a recruta soldaţi irlandezi căzuţi în prizonierat pe frontul de vest, pentru a forma o armată naţională, şi încercarea de a introduce arme germane în Irlanda. Casement a răspuns scurt acuzelor:„Dacă am greşit chemând irlandezii să mi se alăture în efortul de a lupta pentru Irlanda, atunci de irlandezi şi numai de ei pot fi judecat“. 
 
(Foto:Roger Casement  este condus la spânzurătoarea închisorii Pentonville, în august 1916)
 
 
De altfel, pe parcursul intervenţiei sale, Casement a subliniat faptul că se adresează nu instanţei, pe care nu o recunoaşte – procedură standard a republicanilor irlandezi –, ci poporului irlandez:„Dacă micile naţiuni trebuie să-şi amaneteze interesele în acest joc între giganţi, nu am sesizat niciun motiv pentru care irlandezii ar trebui să-şi verse sângele pentru o altă cauză decât a lor, iar dacă aceasta înseamnă că am trădat, nu mi-e ruşine să răspund cu viaţa mea. (...) Ni s-a spus şi ni s-a cerut să sperăm că, după acest război, Irlanda va obţine autonomia drept răsplată pentru sângele vărsat, dar de marile succese nu va beneficia Irlanda, ci altcineva. Ni s-a spus că dacă irlandezii merg cu miile să moară, nu pentru Irlanda, ci pentru Flandra, Belgia, pentru o bucată de deşert în Mesopotamia sau pentru câteva tranşee din stâncile Gallipoli, ei câştigă autonomia Irlandei. Dar atunci când îndrăznesc să moară pe pământul lor natal, dacă îndrăznesc să viseze că libertatea poate fi cucerită numai acasă, atunci ei sunt numiţi trădători ai ţării, iar visul şi sacrificiile lor sunt privite ca fantezii dezonorabile. Dacă a lupta împotriva unui astfel de statut înseamnă a trăda, atunci sunt mândru să mă numesc rebel şi mă voi agăţa de rebeliunea mea până la ultima picătură de sânge“. 
 

Ultima lui dorinţă n-a putut fi respectată

 
Casement a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi condamnat la moarte. Sentinţa a fost executată prin spânzurare, la 3 august 1916, iar corpul a fost îngropat în cimitirul din spatele închisorii Pentonville.
 
 
 
Rămăşiţele  lui Casement vor ajunge în Irlanda abia în 1965, iar la funeralii va participa însuşi preşedintele Eamon de Valera
 
Abia în 1965 rămăşiţele pământeşti ale lui Roger Casement au fost repatriate în Republica Irlanda, unde au avut parte de funeralii oficiale, rebelul fiind îngropat cu toate onorurile militare în cimitirul Glasney din Dublin. Şi aceasta, nu înainte ca jumătate de milion de irlandezi să fi trecut pe lângă coşciug. Însuşi preşedintele Irlandei, Eamon de Valera, a încălcat sfaturile medicilor şi, la venerabila vârstă de 85 de ani a luat parte, alături de alte 30.000 de irlandezi, la ceremonia de înhumare. Ultima dorinţă a lui Casement, aceea de a fi îngropat în comitatul Antrim de Nord, nu a putut fi însă îndeplinită, căci primul-ministru britanic din acea perioadă, Harold Wilson, a aprobat repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Casement cu condiţia expresă ca ele să nu fie înmormântate în Ulster.
 

Cele două jurnale şi acuzele de homosexualitate

Roger Casement a continuat să suscite un mare interes şi după moartea sa, mai ales în contextul luptelor din ce în ce mai violente care au avut loc în Irlanda în perioada 1918-1921 şi care au condus, în cele din urmă, la separarea Sudului catolic de Marea Britanie. În centrul controverselor:un jurnal pe care l-a ţinut Casement de-a lungul activităţii sale diplomatice. Jurnalul a declanşat polemici aprinse, căci pe piaţă au apărut atât jurnalul său obişnuit, în care diplomatul descria cu detalii munca sa în Amazonia sau în Congo (jurnalul aşa-zis oficial, jurnalul alb), dar şi un jurnal subversiv, în care Casement şi-ar fi descris viaţa intimă şi numeroasele (exagerat de numeroase) aventuri homosexuale.

Disputa dintre cele două tabere reia, de altfel, disputa dintre republicanii naţionalişti şi loialiştii protestanţi, chiar şi specialiştii în stabilirea autenticităţii documentelor împărţindu-se între cele două tabere ideologice ireconciliabile. Se ridică, astfel, numeroase semne de întrebare privind autenticitatea jurnalului negru, care ar fi doar o creaţie a britanicilor în vederea discreditării lui Casement, ştiută fiind atitudinea catolicilor irlandezi faţă de homosexualitate (care, în acea perioadă, nu era nici acceptabilă, nici acceptată). 
Dar de ce ar fi ţinut şi păstrat Casement un astfel de jurnal, cunoscut fiind că, în ultimii săi ani de viaţă, a fost implicat puternic în mişcarea ilegală republicană irlandeză? Ştim bine – şi irlandezii nu au fost o excepţie – că mişcările ilegale, subversive (chiar şi Al-Qaida) încearcă să producă/păstreze cât mai puţine documente sau urme, tocmai pentru a oferi duşmanului cât mai puţine elemente de identificare. În plus, chiar şi în America de Sud, Casement îşi făcuse numeroşi duşmani printre potentaţii locali. 
Angus Mitchell, un cercetător britanic căruia i-au fost predate hârtiile lui Casement pentru a le publica, a resuscitat vechea polemică, afirmând că jurnalul negru, în comparaţie cu cel oficial, este plin cu inadvertenţe şi enigme, părând a fi mai degrabă scris de altcineva. Concluzii trase plecând de la jurnalul alb şi de la alte documente pe care serviciile secrete britanice ar fi putut pune mâna, având în vedere faptul că Roger Casement a lucrat destui ani în slujba diplomaţiei britanice. 
 
O astfel de falsificare nu ar fi o premieră în istoria lumii. Punerea în circulaţie a copiilor jurnalului negru ar fi fost făcută de către Reginald Hall, directorul Serviciului de Informaţii al Marinei Britanice. Printre alte campanii defăimătoare de care s-ar fi făcut responsabil Hall, se număra şi falsificarea unei scrisori a lui Zinoviev, în 1924, publicată de ziarul „Daily Mail“, în care se descria planul comuniştilor britanici de a declanşa o revoluţie în Anglia. Scrisoarea a discreditat Partidul Laburist condus de Ramsay MacDonald, care a pierdut alegerile din 1924.
 
Scriitorul  peruan Mario Vargas Llosa îşi prezintă la Madrid, în Spania, la 3 noiembrie 2010, ultimul său roman, „El sueno del celta“
 
Până când vom avea plăcerea de a citi şi în limba română romanul lui Mario Vargas Llosa (n.r. – Visul celtului este în curs de traducere la Editura Humanitas şi va fi publicat în luna mai a acestui an), nu ne rămâne decât să ne imaginăm calitatea şi parfumul naraţiunii create de scriitorul peruan, căci personalitatea dinamică a lui Roger Casement îi vine acestuia ca o mănuşă. De altfel, atunci când a fost anunţat Nobelul pentru Literatură pe anul 2010, Academia Suedeză a anunţat că premiul merge la Llosa pentru „cartografierea structurilor puterii, pentru imaginile marcante ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individului“. Imagini pe care Roger Casement le întruchipează cu fidelitate.