Autor 25619 vizualizări


Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la arbitrajul de la Viena

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înțeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând:Brașovul! O mică ușurare:Brașovul rămânea la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru…

În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis ușa alergând prin mulțimea de ziariști, de diplomați și ofițeri care umpleau sălile strigând:„un pahar cu apă, un pahar cu apă…“

 

(Mihail Manoilescu, Memorii — iulie-august 1940 — Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 212)

 

Dezbaterile Consiliului de Coroană în privința arbitrajului în problema Transilvaniei — poziția lui Iuliu Maniu, lider al Partidului Național Țărănesc (30 august 1940)

Ședința se deschide la ora 24:

Majestatea Sa Regele:Domnilor, aseară ați fost chemați ca să luați o hotărâre ale cărei consecințe eram toți conștienți că vor putea fi foarte grave.

Astăzi, v-am chemat din nou, ca să luațicunoștințăde urmările hotărârii de ieri.

În aceste momente, dacă rostesc aceste cuvinte este spre a arăta în fața țării întregi, care știu că simte și știe ce este în sufletul meu în aceste clipe, că oricare ar fi durerile momentului de față, oricare ar fi jertfele care se cer, totuși permanența națiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor conștienți. […]

D-l Iuliu Maniu:Sire, sunt nespus de recunoscător că ați binevoit a-mi da ocaziunea ca, în această înaltă consfătuire, să pot ridica cuvântul de protest al Ardealului și Banatului. Este o zi tristă, dureroasă șieste foarte greu să ne stăpânim nervii și să nu-i lăsăm copleșiți de durerea care ne cuprinde.

Protestez în numele Ardealului și al Banatului în contra oricărei încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul și Crișana de la corpul statului nostru și protestez că oricare părticică să fie înstrăinată.

Găsesc observațiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi și foarte la loc, când a spus pe de o parte că Ardealul s-a alăturat din libera sa voințăși când a mai adăugat că în ceea ce privește Ardealul n-are dreptul să dispună nimeni afară de poporul românesc din Ardeal. […]

Asupra Ardealului n-are drept să dispună decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric românească. 58, 4 procente dintre locuitori sînt români, iar celelalte minorități sunt împărțite în mănunchiuri mici de oameni […].

Pentru aceasta, ținând seama că punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca să nu se întâmple nimic în ceea ce privește Ardealul, fără să fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc că astăzi se hotărăște asupra soartei Ardealului, fără ca poporul din Ardeal să fie întrebat.

Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare hotărârea de acolo izvorăște și din voința noastră. Or, ceea ce trebuie cu orișice prețînconjurat este că orice hotărâre s-ar aduce, să nu aibe aparența că izvorăște și din voința poporului și a statului românesc.

 

(Ion Mamina, Consilii de Coroană, Ed. Enciclopedică, București, 1997, p. 262–264)

 

 


preluat din Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001

""