Autor 16318 vizualizări


Pentru reprezentanţii românilor din Transilvania şi Ungaria, atitudinea liderilor maghiari lăsa să se înţeleagă că soarta naţiunii române nu va fi decisă printrun simplu acord cu Budapesta sau întro conferinţă internaţională. Principiul autodeterminării, aşa cum fusese el formulat de Wilson, cu precizarea garanţiilor mutuale pentru „independenţa politică şi integritatea teritorială” a tuturor naţiunilor, a fost inclus în programul politic al Partidului Naţional Român. Autonomia nu mai era o opţiune; dezideratul principal al românilor era desprinderea totală de Viena şi Budapesta.

La 12 octombrie, la Oradea, reprezentanţii PNR au aprobat documentul intitulat „Declaraţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria”, o veritabilă proclamaţie de independenţă prin prisma proclamării dreptului de autodeterminare al naţiunii române „pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber de soarta sa”.

Comitetul executiv al PNR l-a însărcinat pe Vasile Goldiş cu traducerea documentului în limba maghiară, iar pe Alexandru- Vaida-Voevod cu expunerea acestuia într-una din şedinţele apropiate ale parlamentului ungar. Intervenţia acestuia la 18 octombrie a creat vâlvă în parlamentul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a avut ocazia să polemizeze cu conservatorii naţionalişti maghiari grupaţi în jurul ex-premierului Istvan Tisza, dar şi cu noua aripă antantistă condusă de Karolyi în alianţă cu socialiştii. Unul dintre cei care a reacţionat dur la discursul reprezentantului român a fost nimeni altul decât Bela Kun, care a caracterizat luarea de cuvânt drept „cuvântare antinaţională”.

Ulterior, nou-formatul Consiliu Naţional Ungar s-a întâlnit la sfârşitul lunii octombrie 1918 cu reprezentanţii românilor. Convorbirile au avut loc chiar în locuinţa lui Karolyi, iar din delegaţia română au făcut parte, printre alţii, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş. Dar partea maghiară nu a acceptat nici măcar ideea unei largi autonomii pentru Transilvania.

În paralel, guvernul ungar a încercat să-l determine pe Iuliu Maniu să primească un portofoliu ministerial, dar sondările autorităţilor maghiare au rămas fără rezultat. Iar Iuliu Maniu, întors de pe front, şi-a reluat activitatea politică la Viena, unde a acţionat în calitate de reprezentant al naţiunii române. Misiunea primită din partea PNR era de a forma o armată din regimentele româneşti staţionate în garnizoanele Viena şi Praga.

Cu sprijinul generalului Ioan Boieriu şi ai altor ofiţeri din armata austro-ungară, Maniu a înfiinţat Consiliul soldaţilor români din Viena, compus din circa 100 de ofiţeri care îşi subordonează Regimentul 64-Orăştie, cu peste 5.000 de soldaţi (având aprobarea comandantului armatei imperiale). Activitatea lui Iuliu Maniu de la Viena era menită să asigure şi în plan militar emanciparea românilor din Transilvania şi Ungaria; pe de altă parte, Maniu considera esenţială coordonarea cu autorităţile de la Iaşi.

La 30 octombrie, pe fondul izbucnirii unor evenimente revoluţionare la Budapesta, se constituie Consiliul Naţional Român, format din şase reprezentanţi ai PNR (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihalyi, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi şase reprezentanţi ai secţiei române a Partidului Social Democrat Ungar). CNR a devenit unicul organ politic al românilor din Transilvania şi Ungaria.

La începutul lunii noiembrie Consiliul se mută la Arad, iar la 6 noiembrie adresează un manifest naţiunii române, în care erau formulate afirmarea ideii de autodeterminare şi organizarea gărzilor naţionale. Legitimitatea CNR a fost întregită prin adeziunea celor două Biserici româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, iniţiativa aparţinând, aproape simultan, episcopului ortodox de Caransebeş, dr. Miron Cristea (viitorul patriarh) şi episcopului greco-catolic de Gherla, dr. Iuliu Hossu, viitor cardinal.

CNR a înaintat, la 9 noiembrie 1918, o notă diplomatică ultimativă Consiliului condus de Karolyi, prin care solicita predarea „întregii puteri de guvernare asupra teritoriilor locuite de românii din Ungaria şi Transilvania şi să ordone trecerea sub autoritatea noastră a tuturor instituţiilor şi organelor de stat, politice, administrative, judecătoreşti, şcolare, religioase, financiare şi militare ce se găsesc în acest teritoriu”, cu precizarea că „în acelaşi timp se va desfiinţa pe acest teritoriu orice altă autoritate”.

În nota semnată de Ştefan Cicio-Pop, preşedintele CNR, se preciza că se aşteaptă un răspuns până la 12 noiembrie. Documentul a fost apreciat ca fiind un ultimatum în şedinţa CNU din 10 noiembrie. O respingere a acestuia „riscă o răscoală românească ce ar putea avea drept urmare ocuparea ţării de către trupele Antantei, poate de cele ale României”.

Drept urmare, s-a propus începerea negocierilor cu românii, aprobată de majoritatea CNU. Cel care a făcut propunerea a fost Oskar Jaski, care deţinea în guvernul Karolyi funcţia de ministru fără portofoliu, primind însărcinarea de a înfiinţa un nou minister al cărui obiectiv de activitate urma să fie „pregătirea dreptului de autodeterminare al naţiunilor ce trăiesc în Ungaria”, de fapt un minister al naţionalităţilor.

La 10 noiembrie 1918, CNR a adresat Puterilor Antantei un „manifest”, ca răspuns la manifestul împăratului Austriei, prin care declara că, separate de Austro-Ungaria, părţile româneşti ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului, Bihorului „formează acum cu România un stat unic, liber, independent. Noi declarăm irevocabilă dorinţa locuitorilor acestor regiuni de a deveni şi de a rămâne cetăţeni ai României Mari”.

Documentul a fost înaintat la Paris puterilor aliate şi denotă hotărârea şi determinarea reprezentanţilor românilor de a obţine separarea deplină de Ungaria. Negocierile propriu-zise au avut loc la Arad, în zilele de 13 şi 14 noiembrie 1918, şi s-au desfăşurat după reguli diplomatice între parteneri egali, respectiv Consiliul Naţional Român şi Consiliul Naţional Ungar. Ele au fost tratate cu mult interes de presa şi opinia publică de la Budapesta. Exista speranţa că o înţelegere cu românii va menţine integritatea Ungariei şi faţă de cehoslovaci şi va da un impuls ideii federale. Pe de altă parte, existau şi ameninţări care atrăgeau atenţia că Transilvania poate deveni teatru de război între români şi maghiari.

Jaszi către Iuliu Maniu: „Ce vor românii?”; Maniu răspunde: „Totală despărţire”

Negocierile au debutat la Arad, pe 13 noiembrie la ora 10 a.m Delegaţia maghiară, formată din 25 de persoane, era condusă de Oszkar Jaszi. Ambele delegaţii au făcut declaraţii reprezentanţilor presei, prefigurând poziţiile iniţiale ale celor două consilii.

Delegaţia română era formată din Ştefan Cicio-Pop (preşedintele CNR), Vasile Goldiş şi Ioan Erdely din partea PNR; reprezentanţii socialişti erau Enea Grapini, Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca. La Arad urma să sosească şi Iuliu Maniu. Începutul negocierilor a fost unul tensionat. Vasile Goldiş şi-a exprimat dezacordul cu privire la prezenţa în delegaţia maghiară a reprezentanţilor Consiliilor Naţionale ale maghiarilor şi germanilor din Transilvania, pe motiv că nota fusese adresată exclusiv CNU, criticând mai ales prezenţa lui Istvan Apathy, „cel mai extrem exponent al politicii de asuprire”.


S-a convenit ca „persoanele controversate” să fie admise la negocieri doar în calitate de observatori. După citirea notei din 9 noiembrie, Jaszi a precizat că apreciază memorandumul drept corect în virtutea principiului wilsonian la autodeterminare. În consecinţă, cerea aplicarea dreptului de autodeterminare şi pentru celelalte naţionalităţi, invocând statistici oficiale conform cărora, pe lângă cele 2,93 milioane de români, în Transilvania trăiau 3,9 milioane de alte naţionalităţi (maghiari, germani, saşi şi alţii).

Recomanda ca guvernul român ce va fi creat să menţină prin delegaţi o legătură permanentă cu guvernul maghiar, din considerente economice, financiare, de comunicaţie şi alimentare, apreciind că noile autorităţi nu ar fi în măsură să asigure „nici 48 de ore” funcţionarea îndeosebi a aprovizionării cu alimente.

În privinţa organizării administrative, se propunea un sistem în districte sau chiar unităţi mai mici, care să formeze unităţi naţionale cât mai compacte şi omogene, după modelul elveţian de tip cantonal, cu organe proprii adunate apoi într-o unitate mai mare. Proiectul propus prevedea opt enclave mai mici în teritoriul românesc şi trei enclave româneşti în zona maghiară.

Jaszi recunoştea necesitatea unei noi ordini de stat, dar cerea o formă provizorie până la întrunirea Conferinţei de Pace care urma să soluţioneze toate problemele controversate, inclusiv cele teritoriale. Partea română a cerut o amânare a discuţiilor pentru ziua următoare. Delegaţia maghiară se arăta optimistă după prima zi.

Deşi accentuase faptul că soluţiile preconizate au un caracter provizoriu, Jaszi urmărea, de fapt, să poată prezenta la Conferinţade Pace proiectul unui stat maghiar în care problemele naţionale au fost rezolvate. Proiectul său de a instala în Ungaria de Est şi în Transilvania enclave maghiare, germane, sârbe, cu o zonă exclusiv maghiară în chiar centrul teritoriului revendicat, ar fi fost o piedică majoră în calea Unirii.

Nici subterfugiul de a exercita presiune asupra CNR prin includerea în delegaţie a reprezentanţilor maghiari şi germani din Transilvania nu a avut efect. La 14 noiembrie 1918, CNR (şi în prezenţa lui Iuliu Maniu) şi-a formulat răspunsul prezentat delegaţiei maghiare. Comunicarea oficială a lui Vasile Goldiş preciza faptul că CNR privea răspunsul părţii maghiare la nota din 9 noiembrie ca o respingere a acesteia; „naţiunea română pretinde cu toată justeţea independenţa deplină de stat şi nu admite ca acest drept să fie afectat prin rezolvări provizorii”.

Recunoscând competenţa Congresului de Pace la fixarea limitelor definitive ale teritoriilor reclamate, CNR îşi asuma „obligaţia respectării principiilor wilsoniene pentru celelalte popoare ce locuiesc pe acest teritoriu”. Respingând propunerile guvernului maghiar, partea română „îşi declină responsabilitatea pentru evenimentele ce vor urma şi lasă toată răspunderea pe seama guvernului maghiar. CNR va păstra ordinea publică, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de români”.

Oszkar Jaszi a atras atenţia că referirile la asigurarea ordinii şi siguranţei publice dezvăluiau şi demonstrau că delegaţia română urmărea, în principiu, obţinerea suveranităţii statului naţional român. A calificat această opţiune ca fiind „foarte gravă” deoarece, în opinia sa, doar Conferinţa de Pace avea menirea exclusivă de a hotărî în problemele statale.

Reflecţiile liderului maghiar au fost urmate de o dezbatere aprinsă. În alocuţiunea sa, Iuliu Maniu preciza că „românii cer recunoaşterea drepturilor lor pe baza faptică a existenţei lor ca naţiune geografic compactă cu tradiţii şi aspiraţii unitare bine precizate. [...] Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran, iar naţiunea română vrea să-şi îndeplinească suveranitatea sa naţională şi de stat pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului şi Ungariei şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclavele străine meşteşugit făcute şi susţinute”.

În această fază a negocierilor Jaszi a propus o nouă înţelegere în 11 puncte, fără a accepta în principiu cererile delegaţiei române. În seara zilei de 14 noiembrie, dr. Aurel Lazăr a comunicat răspunsul CNR la aceste propuneri în 11 puncte: „CNR constată că tratativele avute cu dl. ministru şi cu CNU n-au ajuns la o înţelegere principială, că nu poate accepta explicaţia primită referitor la dreptul de liberă dispunere, de vreme ce guvernul ungar nu recunoaşte dreptul naţiunii române de a exercita puterea executivă pe teritoriile locuite de naţiunea română”.

Negocierile eşuaseră. În cadrul unei discuţii directe între Jaszi şi Iuliu Maniu, primul a întrebat: „În definitiv, ce vor românii?“, la care Maniu a răspuns laconic: „totală despărţire”. Societatea maghiară nu era pregătită pentru ideile federaliste, fiind incapabilă să se desprindă de conceptul medieval al Ungariei istorice. Românii erau hotărâţi să-şi croiască propriul destin într- un stat pe care de atunci îl numim, să recunoaştem, cu multă nostalgie, România Mare.

Acest text este un fragment din articolul „Dezmembrarea Austro-Ungariei. Atitudinea Budapestei faţă de Transilvania”, publicat în revista Historia Special nr. 25, disponibilă în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum
""