Evenimentul lunii iunie a anului 1914, respectiv atentatul de la Sarajevo, soldat cu  moartea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, a rămas în istorie drept pretextul pentru care a fost declanşat Primul Război Mondial. Succesiunea de evenimente a fost rapidă:atentatul din 28 iunie1914 (1) a fost o ofensă gravă adusă monarhiei austriece. La 23 iulie guvernul austriac adresează un ultimatum Serbiei, acceptat aproape în totalitate. Considerând că Serbia continuă să fie o ameninţare, la 28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Succesiv, Rusia declară mobilizarea generală la sfârşitul lunii iulie, pentru a veni în ajutorul Serbiei. Germania declară război Rusiei la 3 august. Franţa rămâne de partea aliatului rus, urmată de Marea Britanie, care declară război Germaniei la 4 august.

Această succesiune rapidă de evenimente nu ar fi fost posibilă fără să existe deja un fond de tensiune în relaţiile dintre statele europene. Rusia, Marea Britanie şi Franţa erau reunite într-o alianţă cunoscută ca Antanta, încheiată printr-o serie succesivă de tratate, ultimul în 1907. De partea cealaltă, Germania, Austro-Ungaria şi Italia alcătuiau Tripla Alianţă (Puterile Centrale), fiind reunite în cadrul unui tratat defensiv care data din 1882. Jocul alianţelor, suprapus peste alţi factori, precum concurenţa colonială sau problema Balcanilor, a reprezentat motivul pentru care statele europene au intrat succesiv în război în vara anului 1914.

România în vara anului 1914

Situaţia României în acest context este una relativ dificil de apreciat. În eventualitatea unui conflict european de proporţii, ca cel care se prefigura, era necesară o decizie. La momentul 1914, România se afla încă în alianţă cu Puterile Centrale, sub incidenţa tratatului încheiat în octombrie 1883. Tratatul încheiat era unul defensiv, România promiţând ajutor Austro-Ungariei în cazul unui atac. Tratatul nu a trecut prin procesul de ratificare de către Parlament, şi o mică parte din oamenii politici au fost informaţi de Regele Carol I de existenţa lui.

În vara anului 1914, România este condusă de un guvern liberal, cu Ion I.C. Brătianu în funcţia de prim-ministru şi ministru de război. Înainte de a se pune în discuţie modul în care liderii politici au luat decizia privind raportarea României la conflictul european, este necesară o privire asupra opiniei unor lideri politici în perioada imediat următoare atentatului de la Sarajevo şi a declaraţiei de război adresată de coroana austriacă Serbiei.

Politicenii români despre confclictul care "bătea la uşă"

Este de remarcat faptul că reacţiile politicienilor români, aşa cum au fost notate de  liderul conservator Alexandru Marghiloman şi ministrul liberal I.G. Duca, denotă surprindere generală în ceea ce priveşte izbucnirea războiului. I.G. Duca este convins, aflând de atentatul de la Sarajevo, că în ciuda raporturilor dintre puterile europene un război nu este posibil, notând ulterior că “dacă logica ar fi cârmuit lumea, războiul mondial nu ar fi izbucnit niciodată”(2). Ultimatumul adresat de Austro-Ungaria Serbiei în data de 10/23 iulie 1914 a precipitat situaţia. Alexandru Marghiloman consemnează:“Notă austriacă. Primul ei efect e de a produce mirare”(3) . Evocă întâlnirea cu ministrul liberal de externe, Emanoil Porumbaru, în data de 13/26 iulie. Ministrul este convins că nota a fost în prealabil supusă aprobării Germaniei (4).Asistăm la primele formulări de opinii în privinţa conflictului.

În perioada imediat următoare, problema principală era reprezentată de faptul că tratatul încheiat de România cu Puterile Centrale era necunoscut de o mare parte din oamenii politici de la care se va aştepta o decizie. I.G. Duca remarcă faptul că aceastănecunoştinţă de cauzăeste o reală problemă, având în vedere că Regele Carol a dezvăluit tratatul doar liderilor de partid şi primilor miniştri. Tratatul rămâne necunoscut chiar pentru ministrul de externe în funcţie, Emanoil Porumbaru. Cei cu adevărat informaţi asupra prevederilor tratatului sunt Ion I.C. Brătianu, liderii conservatori Petre P. Carp şi Alexandru Marghiloman, ulterior şi Take Ionescu. I.G Duca dezaprobă acest mod de a realiza o alianţă, denunţând alianţele secrete ca „alianţe izbite de caducitate”. Primul ministru Ion I.C Brătianu, în discuţiile evocate de Duca, pare să adopte o atitudine care prefigurează deciziile sale ulterioare:„Nu ştiu, presupuneţi pentru moment că n-am avea nicio alianţă cu Puterile Centrale. Ce sunteţi de părere că ar trebui să facem ?” (5) . Sugestia primului ministru este deci de a se discuta în abstract, neluând în calcul tratatul existent.

Guvernul, regele, opoziţia şi războiul

Prima luare de poziţie oficială este cea a Consiliului de Miniştri, la 16/29 iulie 1914, o zi după ce Austro-Ungaria declarase oficial război Serbiei. Guvernul se pronunţă pentru neutralitate, având în vedere evoluţia evenimentelor (6).Această atitudine, menţinută de liberali, este una “potrivită cu responsabilitatea guvernării”, aşa cum remarcă istoricul Lucian Boia (7) .Totuşi, este necesară o luare de poziţie oficială:Regele Carol I convoacă, pentru data de 21 iulie/3 august Consiliu de Coroană la Sinaia.

Consiliul de Coroană convocat va reuni membrii guvernului liberal, liderii opoziţiei conservatoare, precum Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Take Ionescu sau Theodor Rosetti, regele Carol I şi prinţul moştenitor Ferdinand de Hohenzollern. Luările de poziţii în cadrul Consiliului sunt relevante pentru analiza deciziei finale.

Astfel, Regele Carol I alege expunerea în limba franceză, pe care o consideră mai potrivită pentru subtilităţile diplomatice. Expunerea conţine toate cele trei poziţii posibile:neutralitate, intrare de partea Rusiei sau de partea Triplei Alianţe. Regele consideră varianta neutralităţii cea mai nepotrivită în contextul dat. Argumentul adus este unul de ordin istoric: într-un război de proporţii, ţările care aleg neutralitatea vor fi tratate pe un plan secund, şi în mod cert nu vor lua parte la deciziile luate prin tratativele de pace. A doua situaţie, cea a alianţei cu Rusia, este exclusă de suveran încă de la

început. Situaţia pentru care Regele Carol I se pronunţă favorabil este intrarea în război alături de Tripla Alianţă. Forţa militară a statelor componente, şi implicit victoria lor sunt considerate incontestabile. De asemenea, România este legată de Tripla Alianţă printr-un angajament(8).
Ion I.C. Brătianu aduce două argumente principale pentru soluţia neutralităţii. Primul ţine strict de raportul României cu Austro-Ungaria, care nu a anunţat România, în calitatea sa de aliat, privind intenţia de a declara război Serbiei. În acelaşi timp, aşa cum au demonstrat ceilalţi participanţi care au luat cuvântul, juridic România nu este obligată să intervină în cazul de faţă. Cel de-al doilea argument este cel al “sentimentului public”, care, afirmă ministrul liberal, nu poate fi ignorat “în ceasurile mari ale vieţii naţionale”. La acesta se adugă şi problema românilor din Ardeal, care nu poate fi ignorată de liderii  politici (9).

Conform altei relatări, poziţia sa este concisă şi fermă:“Să ne înarmăm, să preparăm opinia publică, să nu ne declarăm neutri, dar în stare de apărare a graniţelor noastre”(10.)Observăm o nuanţare a ideii de neutralitate.

Este de asemenea notabilă expunerea lui Petre P. Carp, cunoscut pentru fermitatea cu care a susţinut intrarea României în război. România, consideră liderul conservator, trebuie să îşi respecte tratatele intrând imediat în război de partea Puterilor Centrale. Neutralitatea nu este o soluţie, nici sub aspect moral, nici sub aspect material. Aspectul moral priveşte necesitatea respectării tratatelor, iar cel material iminenţa unei invazii a teritoriului românesc în contextul unui conflict general. Cel mai virulent în argumentaţie, lansându-se într-o dispută deschisă cu Ion I.C. Brătianu, Petre P. Carp susţine că România trebuie să susţină germanismul în lupta sa împotriva slavismului. De altfel, expunerea lui Carp conţine referinţe clare la pericolul rusesc. Opinia publică este, în acest sens, un factor secundar, după cum afirmă liderul conservator:“Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”(10).

De partea opoziţiei conservatoare, este de notat şi poziţia lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator. Poziţia clară a lui Alexandru Marghiloman este neutralitatea, afirmând că atât Austro-Ungaria cât şi Rusia, puterile majore în jurul cărora se concentrează discuţia, vor accepta. Prin acţiunea sa, Austro-Ungaria nu a creat un casus foederiscare să justifice intervenţia imediată a României. Concomitent, Italia, membră a Alianţei încă de la început, nu a decis să intrevină.

Concluzia lui Marghiloman este pragmatică:“să ne înarmăm spre a ne păzi graniţele şi atâta tot pentru moment”(12). Take Ionescu intervine de asemenea în discuţie, afirmând că România nu a fost consultată înaintea trimiterii ultimatumului către Serbia. Se declară de acord cu Marghiloman în privinţa neutralităţii (13).

În opinia sa, nici guvernul austriac nu a considerat că există de facto un casus foederis, având în vedere că nu şi-a anunţat aliaţii privind decizia sa. În condiţiile existente, soluţia potrivită este cea a neutralităţii armate (14). Alte luări de poziţie au fost cele ale lui  Theodor Rosetti, lider conservator şi fost prim-ministru, care se declară pentru soluţia neutralităţii, pe care o consideră cea firească, având în vedere că războiul implică state puternice, iar în condiţiile actuale România nu poate intra într-un război împotriva opiniei publice(15).

Se declară pentru neutralitate şi Mihail Pherekyde, liberal şi Preşedinte al Adunării Deputaţilor, precum şi foştii miniştri conservatori Ion Lahovary şi Ion C. Grădişteanu(16).

Conform relatării lui I.G. Duca, Regele Carol I declară finalul întrevederii, cerând ca fiecare dintre participanţi să declare dacă este pentru sau împotriva neutralităţii. Cu excepţia lui Petre P. Carp, liderii politici prezenţi se declară în favoarea acestei luări de poziţie. Este de notat faptul că ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru, nu intervine în discuţii, demonstrând faptul că liderul pe filiera politicii externe este  Ion I.C. Brătianu, în dubla sa calitate de prim-ministru şi ministru de Război.

Exemplul italian

Un aspect interesant al dezbaterii privind neutralitatea este raportarea la modelul italian. Italia este membră deplină a Triplei Alianţe încă din 1882(17), iar situaţia ei este văzută ca similară celei româneşti. Raportarea la atitudinea Italiei va rămâne constantă pe toată perioda 1914-1916. I.G Duca este de părere că problema esenţială de lămurit, pentru a se stabili poziţia oficială a României, este decizia pe care o va lua Italia. Astfel, ministrul liberal consideră că pentru liderii politici români ar fi mai uşor să se pronunţe dacă ar exista garanţia neangajării Italiei în război (18).

De altfel, raportarea la poziţia Italiei va influenţa chiar discuţiile în Consiliul de Coroană din iulie 1914. Conform relatării lui I.G. Duca, vestea despre neutralitatea Italiei a marcat punctul decisiv în discuţia aprinsă între conservatorul Petre P. Carp şi Ion I.C Brătianu:“Pe când dialogul era mai înflăcărat, uşa se deschide şi apare un lacheu cu o telegramă pe o tavă de argint. O remite lui Brătianu, care o deschide grabnic:era ştirea oficială a neutralităţii Italiei. O adevărată lovitură de teatru”(19).

Averescu şi războiul

Perspectiva liderilor politici asupra poziţiei României în Primul Război Mondial poate fi completată de cea militară, dată de însemnările lui Alexandru Averescu, la acel moment general de brigadă, fost Ministru de Război (1907-1909) şi fost Şef al Marelui Stat Major General (1911-1913) (20).

Personalitatea lui Averescu este în general asociată cu victoriile purtate de România în vara anului 1917, precum şi cu viaţa politică de la începutul perioadei interbelice. Perspectiva sa asupra contextului militar în care se găseşte România în anul 1914, după decizia Consiliului de Coroană de la Sinaia este una semnificativă.

În memoriile sale, partea dedicată anilor neutralităţii, Alexandru Averescu alege să analizeze situaţia războiului european prin prisma informaţiilor date de comunicatele de presă. În vara anului 1914 neutralitatea decisă este o problemă foarte prezentă. Generalul nu este nefavorabil neutralităţii ca opţiune, notând că “Italia foarte înţelepţeşte a găsit mijlocul a se declara neutră”(21.)Totuşi, nu este în favoarea unui mimetism faţă de politica Italiei, aşa cum dovedesc însemnările sale ulterioare. Generalul Averescu este convins că soluţia potrivită pentru România este intrarea în război de partea Antantei. În acest sens este evocat (22) un episod din iunie 1914, când consulul austriac din Craiova îi adresează din partea contelui von Czernin (23)

întrebarea privind atitudinea României în cazul unui război cu Austria. În replică, Averescu afirmă că având în vedere poziţia fermă a Austriei faţă de iniţiativele naţionale ale statelor vecine, cel mai indicat pentru România ar fi să se plaseze de partea Antantei, care se declară în favoarea principiului naţionalităţilor.

Alexandru Averescu nu este un susţinător al folosirii Italiei drept model în acţiunea politcă externă. Intrarea în război a Italiei de partea Antantei, în 1915, va demonstra acest lucru. Astfel, generalul consideră că Italiei nu îi era absolut necesară participarea la război, în timp ce pentru România neparticiparea înseamnă pierderea unei ocazii semnificative. Cele două situaţii nu pot fi comparate:“ O mare greşeală a fost din partea noastră a ne compara cu Italia şi a voi să procedăm ca dânsa” (24.).

Neutralitatea este decizia oficială a României la începutul Primului Război Mondial. Totuşi, opiniile rămân împărţite. Provizoratul neutralităţii este dat nu numai de diversele presiuni ale aliaţilor, ci şi de fermitatea cu care diverse persoane publice susţin intrarea în război de o parte sau de cealaltă.

"Antantofili” vs. “germanofili

Lucrări recente (25) încearcă să aducă noi perspective asupra poziţiei elitelor româneşti la momentul 1914-1918. Împărţirea clasică, între “antantofili” şi “germanofili”, nu este una atât de clară, în contextul în care există mai multe curente de opinie în interiorul fiecărei tabere. Astfel, Take Ionescu şi Partidul Conservator-Democrat optează pentru o intrare în război de partea Antantei, pentru eliberarea Transilvaniei. Opinia este împărtăşită şi de conservatorul Nicolae Filipescu. Polul germanofil este reprezentat în principal de Petre P. Carp, cel mai virulent susţinător al războiului de partea Puterilor Centrale, argumentul său fiind pericolul Rusiei. Un susţinător al ideilor lui Carp este şi liberalul basarabean Constantin Stere. Există şi un curent germanofil moderat, reprezentat de personalităţi ale Partidului Conservator precum Alexandru Marghiloman sau Titu Maiorescu, care pledează pentru o neutralitate favorabilă Austro-Ungariei şi Germaniei (26).

Istoricul Florin Constantiniu disociază între o opţiune pentru unitate naţională, a celor care susţineau eliberarea Transilvaniei, respectiv o opţiune pentru securitate naţională, având în vedere pericolul rusesc, reprezentată de Constantin Stere şi Petre P. Carp (27).

Un exemplu al dezbaterii aprinse pe tema intrării în război, în perioada neutralităţii, este o broşură publicată în 1915 la editura Societăţii “Tiparul”, intitulată “România şi războiul european. Cu cine trebuie să mergem”. Broşura este o colecţie de articole publicate de diverse persoane publice, precum Petre P. Carp (sub direcţia căruia este publicată broşura), Constantin Stere, Radu Rosetti sau Mihail Sadoveanu.

Astfel, Petre P. Carp afirmă în mod clar faptul că „ar fi o neînţeleasă iluziune să credem că am putea sta simpli spectatori ai conflictului european”, făcând un bilanţ al costurilor neutralităţii, care ar aduce România în pierdere. Superioritatea militară germană este incontestabilă, iar victoria Puterilor Centrale o certitudine (28).

Constantin Stere analizează consecinţele neutralităţii pentru România, ajungând la concluzia că pasivitatea nu poate aduce urmări pozitive. România va fi nevoită la un moment dat, în opinia lui Stere, să renunţe la neutralitate. Se impune o analiză asupra atitudinii corecte la momentul acestei renunţări, despre care “nu se ştie însă când, cum şi cu cine sau împotriva cui”(29).

Note

1.Datele utilizate în prezentarea contextului general european sunt în stil nou.

2.DUCA, I.G. , Amintiri politice, vol. I, colecţia “Memorii şi Mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1981, p. 37.

3.MARGHILOMAN, Alexandru, Note politice, vol. I, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 157, însemnarea din 10 iulie 1914 (stil vechi). Sublinierea aparţine autorului.

4.MARGHILOMAN, Alexandru, op. cit., p.157, însemnarea dîn 13 iulie 1914.

5.DUCA, I.G. op. cit., pp.43-49.

6.MAMINA, Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.28

7.BOIA, Lucian, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, Bucureşti, 2009

8. Document aparţinând Fondului Casei Regale, citat de MAMINA, Ion, op. cit., pp. 32-33

9.Citat de DUCA, I.G în op. cit., pp. 51-62

10.Citat de MARGHILOMAN, Alexandru, op. cit., pp 159-162, însemnarea din 21 iulie 1914

11.Citat de DUCA, I.G. în op.cit., pp. 51-62

12. Citat de MARGHILOMAN, Alexandru, op. cit., pp 159-162, însemnarea din 21 iulie 1914

13.Citat de MARGHILOMAN, Alexandru, idem.

14.Citat de DUCA, I.G., idem

15.Citat de DUCA, I.G., idem

16. În DUCA, I.G. idem

17.Italia încheiase acordul defensiv cu Germania şi Austro-Ungaria la 20 mai 1882, conform BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, traducere de Monica Timu, editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 189

18.DUCA, I.G, op. cit., p.49

19.DUCA, I..G, citat în MAMINA, Ion, op.cit., p.46

20.  STOICA, Stan (coord.), Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008,

     p. 44

21.AVERESCU, Alexandru, Mareşal, Notiţe zilnice din război, vol. I, Editura Militară, Bucureşti 1992, p.7, însemnarea din data de 27 iulie 1914 ( datele consemnate sunt în stilul vechi)

22.AVERESCU, Alexandru, Mareşal, op. cit.

23.Ottokar von Czernin, ministru plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti(1913-1916)

24.AVERESCU, Alexandru, Mareşal, op. cit., p. 57, însemnarea din data de 17 mai 1915

25.BOIA, Lucian, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, Bucureşti, 2009

26. BOIA, Lucian, op. cit., p. 38

27.CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 256

28.CARP, Petre, P. “România şi războiul european. Cu cine trebuie să mergem, editura Societăţii “Tiparul”, 1915, pp. 24-26

29.CARP, Petre, P. op. cit., pp.66-68.

Bibliografie

1.Surse primare

AVERESCU, Alexandru, Mareşal, Notiţe zilnice din război, vol. I 1914-1916, Editura Militară, Bucureşti, 1992

CARP, Petre, P. “România şi războiul european. Cu cine trebuie să mergem, editura Societăţii “Tiparul”, 1915

DUCA, I.G, Amintiri politice, vol. I, Colecţia “Memorii şi Mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen 1981

MARGHILOMAN, Alexandru – Note politice, vol. I, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1993

2, Bibliografie secundară

BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. 4, traducere de Monica Timu, editura Institutul European, Iaşi, 1998

BOIA, Lucian, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, Bucureşti, 2009

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002

MAMINA, Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1997

STOICA Stan (coord.) Dicţionar biografic de istorie a României , Editura Meronia, Bucureşti, 2008