Războiul din Darfur

În martie 2003, în regiunea Darfur din vestul Sudanului, s-au declanşat luptele dintre forţele guvernului şi rebelii din Armata de Eliberare a Sudanului (SLA), respectiv din Mişcarea de Egalitate şi Justiţie (JEM).

Protagonişti

Omar al-Bashir este preşedintele Sudanului din 1989 după ce a condus lovitura de stat militară .A fost reales ca preşedinte de trei ori şi a sponsorizat terorismul. Alături de armata sudaneză şi de forţele rapide de sprijin, Janjaweed-miliţie compusă din triburi arabe a fost utilizată ca instrument al regimului sudanez pentru reprimarea rebelilor, condusă de Musa Hilal .

Având o armata de peste 100 000 soldaţi şi forţe rapide de sprijin de aprox. 20 000, plus miliţia care numără 25 000 de soldaţi, al-Bashir reuşeşte să se menţină la putere conducând Sudanul cu o mâna de fier (populaţie în număr de 40 milioane de locuitori), chiar dacă în 2011 pierde teritoriul sudic ce îşi proclamă independenţa şi regiunea vestică, Darfur, este cuprinsă de rebeliuni şi război.

În cealaltă tabăra sunt Abdul Wahid al Nur şi Minni Minawi care conduc Armata de Eliberare a Sudanului (fondată în 2002), iar Khalil Ibrahim, fondatorul Mişcării Justiţiei şi Egalităţii (2000-2011), succedat de Gibril Ibrahim din 2011, luptă împotriva regimului sudanez, fiind prijinite de alte state africane membre ale Uniunii Africane.

În acest conflict s-au implicat şi actori internaţionali:Organizaţia Naţiunilor Unite care s-a implicat prin donaţii, emiterea unor rezoluţii şi intervenţii pentru ajutoare umanitare. Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite alături de Organizaţia Mondială a Sănătăţii au iniţiat un program de vaccinare a copiilor refugiaţi şi de donaţii. Uniunea Africană a iniţiat misiuni de ajutoare umanitare şi de menţinere a păcii în timp ce Uniunea Europeană doar a monitorizat menţinerea acordurilor temporare de pace. Curtea Penală Internaţională a investigat crimele de război şi a emis mandate de arestare asupra unor oficiali sudanezi. Pe lângă state africane ca Libia, Uganda, Rwanda, Eritrea, Ciad şi Nigeria, s-au implicat şi puteri occidentale că SUA şi Canada. Dar eforturile lor de ajutorare a civililor şi a grupărilor rebele au fost zădărnicite de sprijinul financiar şi militar al regimului sudanez de către Rusia, China, Iran şi Qatar.

2003:Refugiaţi în primejdie

În aprilie, refugiaţii încercau să scape din zona de conflict îndreptându-se spre estul Ciadului. În septembrie 2003, numărul refugiaţilor atingea 65 000. Agenţiile ONU estimau că 500 000 de civili din Darfur aveau nevoie de ajutoare umanitare. Pe 4 septembrie, SLA şi guvernul ajung la un armistiţiu.

Pe 17 septembrie, Tom Eric Vraalsen, secretarul general al delegaţiei speciale pentru afaceri umanitare în Sudan al lui Kofi Annan, a anunţat Marea Iniţiativă pentru Darfur, guvernul sudanez şi rebelii acceptând ca celor 500 000 de civili aflaţi în dificultate să li se acorde un ajutor umanitar de 23 de milioane dolari.

Pe 7 octombrie, comisarul pentru refugiaţi al ONU (UNHCR) a donat 16 milioane $ pentru ajutorarea refugiaţilor sudanezi în Ciad. În noiembrie, miliţiile pro-guvern Janjaweed au lansat şase raiduri asupra taberelor de refugiaţi de la graniţa ciadiano-sudaneză.

Pe 7 noiembrie, Biroul ONU pentru coordonarea afacerilor umanitare (OCHA) a atenţionat că Darfur înfruntă cea mai gravă criză din 1988 încoace.

În decembrie, miliţiile arabe Janjaweed au atacat şi incendiat aşezări, ucigând şi violând civili. Guvernul Sudanez a iniţiat o politică de restricţie a accesului ajutoarelor umanitare.

Pe 5 decembrie, Sub-secretarul general pentru afaceri umanitare şi coordonator pentru ajutoare de urgenţă, Jan Egeland, a susţinut că Darfur a devenit cea mai gravă criză umanitară de pe glob.

Pe 8 decembrie, Vraalsen declara că eforturile umanitare au ajuns într-un impas din cauza limitării accesului . Pe 9 decembrie, secretarul-general al ONU, Kofi Annan, şi-a exprimat îngrijorarea privind încălcarea drepturilor omului în Darfur. Susţinea că 1 milion de civili aveau nevoie de ajutor.

Pe 23 decembrie, comisarul ONU pentru refugiaţi şi-a dezvăluit planurile pentru construirea unor tabere sigure în Ciad departe de graniţa cu Sudanul, unde miliţiile sudaneze pro-guvern declanşau atacuri asupra refugiaţilor. Numărul refugiaţilor sudanezi în Ciad crescuse la 100 000.

Punctul culminant, anul 2004:ajutoare umanitare şi negocieri

În ianuarie, Vraalsen a călătorit spre capitala Ciad, N’Djamena ca să militeze pentru începerea negocierilor dintre Khartorum şi SLA şi pentru accesul ajutoarelor umanitare. Programul Alimentar Mondial (PAM) solicita 11 milioane $ pentru a ajuta 60.000 de refugiaţi care trăiau în Ciad. UNICEF a început programul de vaccinare şi distribuire a vitaminelor printre copii sudanezi.

Pe 10 februarie, Egeland solicita pentru ajutoare umanitare după ce preşedintele Sudanului, Omar Al Bashir a acceptat accesul ajutorării civililor. Pe 2 martie, comisarul ONU pentru refugiaţi a ajuns la N’Djamena pentru a vorbi cu oficialii ţării şi a vizita taberele de refugiaţi din Ciad.

Pe 31 martie, Secretarul General emite o declaraţie spunând că este deranjat de conflictul continuu şi impactul acestuia asupra civililor şi problemele în curs de desfăşurare .

El salută începerea discuţiilor de pace din N'Djamena. Pe 2 aprilie, după informarea Consiliului de Securitate, Egeland susţine că se desfăşoară o campanie de purificare etnică de către miliţiilor Janjaweed împotriva populaţiei africane negre din Darfur . Consiliul emite o declaraţie prezidenţială care îşi exprimă îngrijorarea cu privire la situaţia umanitară şi cere încetarea focului.

Pe 6 aprilie, echipa de la Biroul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului, la cererea Înaltului Comisar Bertrand Ramcharan, începe misiunea de investigare a abuzurilor drepturilor omului în Ciad. Pe 8 aprilie, Secretarul General salută semnarea unui acord de încetare a focului umanitar între Khartoum şi SLA şi JEM.

Pe 13 mai, Koffi Annan a scris preşedintelui Al Bashir să dezarmeze miliţiile Janjaweed şi să menţină armistiţiul pentru a întreţine accesul ajutoarelor umanitare. Numărul refugiaţilor sudanezi crescuse la 120 000.Pe 21 mai, Guvernul Sudanez anunţă că lucrătorii umanitari vor primi vize pentru a intra în Darfur.

Pe 3 iunie, la o întâlnire de nivel înalt la Geneva, agenţiile ONU solicită 236 milioane $ pentru a atenua situaţia dificilă a oamenilor din Darfur şi Ciad. UNICEF începuse campania de vaccinare a 2 milioane de copii împotriva pojarului şi poliomelitei.

Pe 17 iunie, Secretarul General al ONU îşi anunţa vizită în Sudan. La o conferinţă de presă, el susţinea că va presa Khartoum să protejeze civilii şi să dezarmeze Janjaweed.

Pe 30 iunie a ajuns la Kharoum după o vizită de 3 zile în Sudan şi Ciad pentru a vorbi cu oficialii sudanezi şi cu secretarul de stat al SUA, Colin Powell, despre situaţia critică din Darfur.

Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluţia care solicita Sudanului încheierea atacurilor miliţiilor din regiunea de vest a Darfur.

Uniunea Africană şi Uniunea Europeană au trimis observatori pe 5 iulie pentru a monitoriza menţinerea armistiţiului semnat pe 8 aprilie. Dar atacurile Janjaweed nu se opreau după cum notau SUA şi observatorii drepturilor omului.

Pe 22 iulie, în SUA, în cadrul Congresului, Senatul şi Camera Reprezentaţilor au adoptat o rezoluţie prin care declarau că războiul din Darfur era considerat un genocid şi solicitau administraţia Bush să conducă eforturi internaţionale.

Pe 30 iulie, ONU a dat guvernului sudanez 30 de zile să dezarmeze şi să judece membrii Janjaweed. Liga Arabă cerea însă prelungirea termenului şi avertiza că Sudanul să nu devină un nou Irak. Omar Hassan al-Bashir declara că preocuparea internaţională pentru Darfur ţintea mai mult spre statul islamic al Sudanului.

În august 2004, Uniunea Africană a trimis 150 de soldaţi din Rwanda pentru a-i proteja pe observatori. Pe 19 august, Nigeria a deschis accesul pentru 1500 de militari care urmau să fie trimişi în Darfur.

Termenul dat de ONU a expirat pe 29 august. Secretarul General anunţă câteva îmbunătăţiri, dar declara că miliţiile Janjaweed erau încă înarmate şi continuau atacurile contrar rezoluţiei 1556.

Pe 9 septembrie, secretarul de stat al SUA, Colin Powell a declarat Senatului american că guvernul sudanez şi Janjaweed sunt vinovaţi pentru genocidul din Darfur. SUA au înaintat ONU o rezoluţie ce ameninţă Sudanul cu sancţiuni asupra industriei petroliere.

Se raportase că 6000-10 000 de oameni mureau lunar de la diarrhoea. În SUA, la dezbaterile din campania prezidenţială, senatorul John Kerry, candidatul democrat, cât şi George Bush jr., candidatul republican, susţineau abordarea problemei prin intermediul Uniuni Africane.

Pe 15 octombrie, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a estimat că 70 000 de oameni au fost ucişi de boli şi malnutriţie în Darfur. Pe 17 octombrie, lideri din Libia, Sudan, Egipt, Nigeria şi Ciad s-au întâlnit şi au decis să respingă ideea de intervenţie externă.

Pe 29 octombrie, Uniunea Europeană a trimis 80 de milioane de euro către Facilitatea pentru pace în Africa pentru a susţine lărgirea misiunilor de monitorizare a Uniunii Africane în Darfur. Discuţiile despre pace dintre Sudan şi rebelii din Darfur aveau să continue pe 21 octombrie la Abuja, Nigeria, însă negocierile aveau să înceapă pe 25 octombrie.

Pe 2 noiembrie, ONU a raportat că trupele sudaneze au atacat taberele de refugiaţi de lângă Nyala în Darfur. Pe 9 noiembrie, guvernul sudanez şi grupările rebele, JEM şi SLM, au semnat două acorduri prin care stabileau interdicţia de zbor în zona controlată de rebeli în Darfur şi prin care garantau ajutorarea civililor. Violenţele şi atacarea taberelor de refugiaţi au continuat.

2005-2006:război crâncen şi pacificare

În ianuarie 2005, Comisia Internaţională a ONU de anchetă privind Darfur (ICID) a declarat că "Guvernul Sudanului şi Janjaweed sunt responsabile pentru încălcări grave ale drepturilor omului”.

ICID a constatat că forţele guvernamentale şi miliţiile au "efectuat atacuri fără discriminare, inclusiv uciderea civililor, tortură, dispariţiile , distrugerea de sate şi alte forme de violenţă sexuală, jaful şi deplasarea forţată, de-a lungul Darfur. Toate acestea constituiau crime împotriva umanităţii ".

Două luni mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU a dezbătut problema regiunii la Curtea Penală Internaţională. Comisarii au prezentat raportul privind schimbarea naturii războiului. Contra-insurgenţa guvernului a atins scopul imediat de a bloca ameninţarea militară reprezentată de rebeliune, iar nivelul de ucideri a fost redus.

Din 2005, Khartoum a pus darfurienii şi Janjaweed în prima linie.S-a produs o „schimbare de strategie", a spus un înalt oficial militar occidental de la Khartoum.

Trei sute de tineri înrolaţi din Brigada de Informaţii de frontieră şi PDF au fost trimişi într-un centru de informaţii militare la nord de Omdurman pentru formarea de infanterie avansată sudaneză. Ascensiunea militară scurtă a lui Minawi care a fost premiat cu medalia pentru pace la Casa Albă în Darfur a confirmat caracterul schimbător al revoltei

Pe 7 martie, secretarul general al ONU a declarat la Consiliul de Securitate că va solicita creşterea trupelor Uniunii Africane la 2000 pentru sprijin.

La 5 aprilie, ONU a raportat o listă cu numele a 51 de persoane suspectate de crime de război, incluzând oficiali guvernamentali din Sudan. Guvernul sudanez a declarat că nu va preda suspecţi

Preşedintele sudanez Omar al-Bashir, sprijinit de proteste uriaşe împotriva ONU din capitala Khartoum din Sudan, a declarat că va refuză să înmâneze suspecţii pe mâna unei instanţe străine.

La 29 aprilie, administraţia Bush a falsificat un "parteneriat strâns " cu guvernul sudanez, în ciuda prezenţei acestuia pe lista SUA de sponsori ai terorismului internaţional.

În mai, liderul Libiei, Muammar al-Gaddafi, a militat pentru cauza unităţii africane, solicitând întrunirea liderilor din Sudan, Nigeria, Egipt, Ciad şi Eritreea la summitul de la Tripoli în ceea ce priveşte conflictul din Darfur.

Cele două grupuri rebele principale din Darfur, SLA şi JEM, au anunţat vor relua negocierile de pace. În iunie, Curtea Penală Internaţională a anunţat investigarea crimelor de război din Darfur.

Securitatea în regiune a fost întărită de către forţele Uniunii Africane de menţinere a păcii, fiind 3000 de militari stabiliţi, alţi 7000 având să sosească în septembrie din Rwanda, Kenya, Africa de Sud, Gambia, Senegal, Nigeria. Canada avea să furnizeze 105 de vehicule blindate în sprijinul misiunii Uniunii Africane.

La 1 august, abia la o luna după învestirea în funcţie, vicepreşedintele John Garang, fost lider al SPLA (Armata de Eliberare a populaţiei Sudanului), a murit într-un accident de elicopter. O serie de negocieri a fost iniţiată la Abuja, Nigeria, la care SLA a refuzat să se prezinte.

În urma unui atac asupra unui sat de refugiaţi, la 1 octombrie, Uniunea Africană a acuzat guvernul sudanez şi rebelii pentru încălcarea armistiţiului. La 9 octombrie, un grup de rebeli au luat ca ostatici 18 membri a unei echipe de menţinere a păcii a Uniunii Africane, ulterior fiind eliberaţi după negocieri. Ca urmare a creşterii luptelor, la 13 octombrie, ONU a anunţat retragerea personalului din Darfurul de vest. .

La 18 noiembrie, în SUA, Senatul a trecut legea păcii în Darfur cu acord unanim. Între timp, un atac asupra oraşului ciadan Adre în apropierea graniţei sudaneze a determinat Ciadul să declare ostilitate faţă de Sudan.

La 24 decembrie, Congresul SUA a respins cererea lui Condoleezza Rice de a ajuta Uniunea Africană cu 50 de milioane $.

În 2006, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU a solicitat 40 de milioane $ pentru activităţile de salvare a terenurilor agricole din Sudan. SUA propuneau planuri către ONU pentru menţinerea păcii în Darfur.

Consiliul de Securitate a convenit în unanimitate să iniţieze procesul de pacificare prin trimiterea trupelor în număr de 12 000-20 000. Nu se aştepta ca SUA să contribuie cu trupe.

Preşedintele Sudanului, al-Bashir, continua să se opună frecvent misiunii de pacificare.

Pe 30 aprilie, în SUA, la Washington DC au fost organizate mari mitinguri pentru intervenţia în Darfur şi menţinerea păcii mondiale. La 5 mai 2006, guvernul sudanez a semnat un nou armistiţiu cu SLA, respins însă de JEM.

Bono, activist umanitar şi cântăreţ de muzică rock, a vizitat Darfur, iar Angelina Jolie a vizitat taberele de refugiaţi pentru a sensibiliza publicul larg. Pe 19 iunie, preşedintele sudanez declara că va împiedica orice intervenţie militară în afară şi jura cât timp va fi la putere că Sudanul, prima ţară subsahariană care a obţinut independenţa, nu va fi recolonizată.Ba chiar acuză evreii de propagandă falsă în mass-media.

Pe 25 iunie, purtătorul de cuvânt sudanez al Ministerului de Externe, Jamal Ibrahim, a anunţat interdicţia parţială privind operaţiunile ONU în Darfur.

La 29 iunie, în urma campaniei „Millions of voices for Darfur”, senatorii Bill Frist şi Hillary Clinton au semnat cărţi poştale, iar secretarul de stat adjunct Robert B. Zoellick a demisionat din administraţia Bush pe motiv că SUA au stat pasive la genocidul din Darfur.

Între timp, Japonia a trimis 10 milioane de dolari că ajutor umanitar pentru victimele genocidului din Darfur şi că va asista la reconstruirea instalaţiilor de alimentare cu apă.

La 17 septembrie 2006, premierul britanic Tony Blair a scris o scrisoare deschisă către membrii Uniunii Europene prin care solicita un răspuns unificat la criza din Darfur.

Guvernul sudanez continuă să lanseze noi atacuri împotriva poziţiilor rebele din Darfurul de Vest. În urma summitului UA de la Banjul, s-a decis că pacificatorii UA să rămână în Darfur până la sfârşitul anului 2006.

Relaţiile dintre Ciad şi Sudan s-au înrăutăţit. Ciad era dispusă să-şi retragă forţele de pacificare. La sfârşitul lunii iulie, Kofi Annan a propus trimiterea a 24 000 de soldaţi în Darfur.

În august 2006, Tomo Kriznar, un emisar sloven în Sudan, a fost judecat pentru acuzaţia de spionaj. La 13 octombrie, preşedintele Bush a semnat Legea Păcii pentru Darfur care presupunea aplicarea unor sancţiuni economice, fiind adoptată de Camera Reprezentanţilor şi Senat.

În cartea lui Dale C. Tatum-Genocide at the Dawn of the Twenty-First Century: Rwanda, Bosnia, Kosovo, and Darfur, se raportează că Sudanul a importat arme şi muniţii din China la preţ de 24 de milioane de dolari, precum şi echipamente aeriene la 57 de milioane de dolari. În 2005, Federaţia Rusă a exportat către Sudan echipamente aeriene la 21 de milioane de dolari şi componente de elicoptere în valoare de 137 milioane de dolari.

2007-2009:sancţiuni, acuzaţii şi lunga agonie

Pe 18 aprilie, preşedintele Bush a prezentat un discurs la Muzeul Memorial al Holocaustului prin care critica guvernul sudanez şi ameninţa că va recurge la sancţiuni dacă preşedintele sudanez, al-Bashar, nu acţiona.

În caz contrar, sancţiunile aveau să blocheze 29 de întreprinderi sudaneze şi să restricţioneze tranzacţiile în dolari între SUA şi Sudan.

La 30 mai, SUA au impus sancţiuni economice împotriva Sudanului. Condoleezza Rice, secretarul de stat american, solicită o rezoluţie internaţională prin care să se impună un embargo asupra armelor împotriva Sudanului şi să interzică efectuarea raidurilor aeriene din Sudan asupra Darfur.

La 28 iulie, regizorul Steven Spielberg declara că nu se va mai contribui la Jocurile Olimpice din 2008 dacă China nu se implică în încheierea conflictului. În iulie, Camera Reprezentanţilor pregătea o lege prin care să interzică companiilor menţinerea legăturilor cu guvernul sudanez

La 31 iulie, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o rezoluţie prin care se iniţia o operaţiune de menţinere a păcii de către UA în colaborare cu ONU în Darfur. Avioane de luptă ruseşti au fost trimise din Belarus în Sudan, într-o aparentă încălcare a rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU care interzice vânzările de armament Sudanului.

La 18 august s-a raportat că China continuă să ofere guvernului sudanez sprijin financiar şi militar.

În august, guvernul israelian a raportat că refugiaţii din Darfur care vin ilegal în Israel prin Egipt că vor fi expulzaţi după ce a acceptat 2800 de refugiaţi africani în anii anteriori. În septembrie avea să acorde însă cetăţenie a câtorva sute de refugiaţi din Darfur.

La 15 iulie 2008, procurorii CPI au depus acuzaţii la adresa preşedintelui Sudanului pentru crime de război. La 4 martie 2009, CPI a emis mandatul de arestare a preşedintelui Omar al-Bashir pentru crime de război.

Darfur a încetat să mai fie în centrul atenției campaniilor de strângere din 2009. Triburile și facțiunile înarmate s-au luptat învrăjbite în nordul Darfurului, pentru minele de aur și alte resurse naturale din zonă. Din 2005 până în 2010, Ciad a traversat o perioadă de război civil, din care guvernul sprijinit de Franţa a obţinut victoria în faţa grupărilor rebele sprijinite de Sudan.

2010-prezent:Războiul continuă

În decembrie 2010, reprezentanţii JEM au început noi negocieri cu guvernul sudanez. Se punea problema privind organizarea unui referendum care să ofere autonomie regiunii Darfur. S-a format un nou grup de rebeli-Alianţa Forţelor de Rezistenţă Sudaneză inDarfur.

În 2011, Sudanul de Sud s-a separat de Sudan şi şi-a proclamat independenţa.

Pe 14 iulie 2011, guvernul sudanez şi JEM au semnat un nou acord. Dar situaţia s-a înrăutăţit în 2012. Numărul refugiaţilor a crescut.

În noiembrie 2012, s-a raportat că Federaţia Rusă a livrat guvernului sudanez 12 unităţi aeriene MIG-29.

În 2013, o conferinţă a donatorilor de la Doha a promis donarea a 3, 6 miliarde de dolari pentru a ajuta la reconstruirea regiunii Darfur.

Din 2014 încoace încă se mai raportează atacarea şi distrugerea unor sate, uciderea civililor şi creşterea numărului de refugiaţi.

ONU estimează că 300 000 de civili au fost ucişi şi că 2-3 milioane de sudanezi s-au refugiat.

Cauze

Care sunt cauzele şi dinamică acestei ultime tragedii din Africa? Ce ar trebui făcut? Şi de ce ar trebui americanii să facă parte din acest efort? An-Naim, profesor din Sudan, scria în sandiegouniontribune.com despre amploarea înfiorătoare a crizei din Darfur .

Cauza principala a prezentului dezastru din Darfur (ţara blănii) este eşecul sistemelor tradiţionale de alocare a terenurilor şi a resurselor de apă şi medierea conflictului. Acest eşec este agravat de schimbări climatice drastice . Pe măsură ce capacitatea comunităţilor locale de a face faţă secetei şi foametei a scăzut în ultimele două decenii, iar capacitatea sistemelor tradiţionale de mediere a conflictelor a fost copleşită, liderii oportunişti ai rebelilor din Darfur au profitat de situaţie. S-au creat dispute între semi-nomazi crescători de animale şi agricultori pentru terenuri şi accesul la apă potabilă

Alte conflicte armate care au contribuit la actuala criză sunt războiul civil din sudul Sudanului, care a fost reluat în 1983, şi aventurile militare ale liderului libian Muammar Gaddafi în Ciad, la vest de Darfur.

În timpul războiului civil, guvernul sudanez a amplasat miliţia în Darfur pentru a lupta ca unitate proxy în partea de sud. Acest lucru a fost realizat mai întâi de prim-ministrul ales Sadiq al-Mahdi în 1987, şi ulterior, de regimul militar islamic al generalului Omar al-Bashir şi Dr. Hasan al-Turabi, liderul Frontului Islamic Naţional (NIF). Prin urmare, progresul semnificativ înregistrat în procesul de pacificare în sud a dezlănţuit un număr mare de miliţii nemiloase . Regiunea a fost, de asemenea, un măr al discordiei în lupta pentru putere dintre facţiunile lui Al-Bashir şi al-Turabi din 1999.

În ceea ce priveşte rolul lui Gaddafi, când a abandonat ambiţiile sale regionale după înfrângerea militară din 1988, forţele au fost dispersate. Multe dintre trupe au cauzat conflictul din Darfur având o cantitate masivă de arme.

Alianţa dintre cele două mişcări rebele, Armata de Eliberare a Sudanului şi al Mişcarea Egalităţii şi Justiţiei, a lansat un atac spectaculos de succes pe aeroportul din el-Fashir în aprilie 2003. Guvernul Sudanului a răspuns ordonând miliţiei sale să suprime cu cruzime rebeliunea.

Guvernul mizează pe miliţii, deşi nu este în măsură să le controleze, deoarece o parte din armata sa oficială se alătură de partea rebelilor deoarece mulţi dintre ofiţeri şi soldaţi sunt din Darfur. Civilii neajutoraţi din Darfur sunt prinşi la mijloc, atacaţi şi manipulaţi de ambele părţi, la fel cum s-a întâmplat în sudul Sudanului în ultimii 20 de ani ai războiului civil.

Prin urmare, criza din Darfur reflectă paradoxul statului post-colonial în Africa, afirmând prerogativele suveranităţii, fără a fi într-adevăr un suveran "pe teren", şi fără să îndeplinească responsabilităţile sale faţă de cetăţenii săi. Trebuie luate măsuri imediate şi eficiente pentru a diminua suferinţa populaţiei civile şi strategii pe termen lung.

Situaţii ca Darfur, cum ar fi Somalia, Liberia şi Rwanda mai recent, cer comunităţii internaţionale să acţioneze în mod colectiv prin intermediul organizaţiilor internaţionale pentru a răspunde de urgenţă, precum şi pentru a aborda cauzele care stau la baza conflictului. Intervenţia unilaterală nu este numai contra-productivă, dar, de asemenea, diminuează capacitatea americană de a răspunde în mod eficient în situaţii viitoare în care securitatea şi interesele americane ar putea fi chiar mai expuse riscului.

Ambele răspunsuri pe termen lung trebuie să se bazeze pe înţelegerea clară că un conflict pentru putere şi resurse este o trăsătură permanentă a tuturor societăţilor umane, dar nu ar trebui să fie violent. În cazul în care există un conflict violent, Occidentul trebuie să înţeleagă că nu se poate pune capăt violenţei şi să medieze un conflict fără a aborda cauzele care stau la baza acestuia .

Americanii ar trebui să se întrebe cum ar ajuta Sudanul să servească intereselor SUA. Cu alte cuvinte, de ce ar trebui să le pese americanilor? Există motive pragmatice, cum ar fi preţul petrolului pe piaţa mondială;atât Sudan şi Ciad sunt producători vecini de petrol.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 şi urmările lor au arătat că Statele Unite ale Americii împărtăşeşc aceeaşi vulnerabilitate a tuturor societăţilor şi nu se pot asigura prin izolare.

Dar motivele cele mai convingătoare pentru a ieşi din criza din Darfur sunt morale.

„Uneori, noi ca occidentali, ne ascundem de eşecul nostru moral în spatele expresii-compasiunea epuizată, ideea că aceste situaţii sunt atât de frecvente încât nu putem să le rezolvăm . Această expresie aparent inofensivă poate, de fapt, ascunde indiferenţa noastră jenantă sub pretextul acestei poziţii.”

În cazul în care se acţionează în mod colectiv şi coerent în toate cazurile prin intermediul organizaţiilor internaţionale, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite şi Uniunea Africană, comunitatea internaţională poate ar trebui să facă tot ce este necesar pentru a proteja civilii şi să medieze conflictele armate.

Dar, acest sistem de acţiuni colective, coerente şi instituţionale trebuie să fie menţinut în mod constant să funcţioneze în toate cazurile de conflict.

Surse:

Dale C. Tatum-Genocide at the Dawn of the Twenty-First Century: Rwanda, Bosnia, Kosovo, and Darfur

Julie Flint, Alex de Waal-Darfur:A New History of a Long War

http://www.un.org/news/

http://www.bbc.com/

http://europa.eu/

https://www.washingtonpost.com/

http://www.theguardian.com/international

http://www.nytimes.com/

http://www.aljazeera.com/

http://news.trust.org//spotlight/Darfur-conflict

http://www.sandiegouniontribune.com/