Autor 6244 vizualizări


Marele medievist francez March Bloch (foto) compara spiritul critic în interpretarea surselor istorice cu spălatul în igiena corporală. Și unul, și altul sunt absolut indispensabile; și unul, și altul elimină impuritățile. Recent, cercetătoarea franceză Georgette Elgey reamintea că nicio mărturie, scrisă sau orală, nu poate fi acceptată fără a fi supusă unui examen riguros: „Istoricul trebuie să o supună unui studiu critic, să-și ia distanțele necesare față de interlocutorul său și să confrunte informațiile culese din alte surse. Aceste precauții sunt absolut indispensabile pentru că mărturia nu este sinonimă cu adevărul” („Historia”, nr. 73, mai 2008, p. 66).

Toate acestea țin de ABC-ul cercetării istorice și, totuși, de câte ori aceste principii elementare nu sunt uitate! Lăsându-se, parcă, furat, captivat, fascinat de izvorul descoperit, istoricul sfârșește prin a căpăta – fie și subliminal – un soi de respect pentru el și nu consideră necesar să-l supună regulilor criticii istorice.

Scurt preambul metodologic

Constatările de mai sus sunt cu atât mai valabile, când este vorba de documentele Securită ții. În numărul trecut al acestei reviste, am scris despre Eterna și fascinanta Securitate, în înțelesul că mulți istorici renunță la orice analiză critică a documentelor Securității și le trec – uneori cuvânt de cuvânt – din arhivă în lucrările lor.

Față de asemenea procedee, nu pot decât să prețuiesc în gradul cel mai înalt contribuțiile d-lui Florian Banu și d-nei Luminița Banu, care au subliniat, cu informație documentară bogată și rigoare critică, necesitatea investigării critice a faptelor relatate în fondurile arhivistice ale Securității. Titlurile studiilor celor doi grăiesc de la sine: Florian Banu, Adevăr și ficțiune în documentele Securității („Ana lele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Istorie, t. LI, 2005, pp. 275-392); Florian Banu, Dosarele Securității: Despre capcanele interpretării („Arhivele totalitarismului”, XVI, 2006, nr. 52-53/3-4, pp. 131-145); prof. Luminița Banu, dr. Florian Banu, Documentele Securității – de la codificare la dezinformare („Pietre de hotar”, vol. 7, 2007, Oradea, pp. 211- 221). Din paginile acestor valoroase contribuții se degajă un avertisment: documentele Securității, poate mai mult decât alte surse, trebuie trecute printr-o sită critică de mare desime.

Citind eu însumi în arhivele CNSAS documente ale Securității, m-am convins cât de necesar este să se țină seama de acest avertisment. Securitatea a fost o structură represivă de dimensiuni neîntâlnite până atunci în România. Dizidentul sovietic Andrei Amalrik a observat nu fără ironie: „Paradoxul este că regimul (sovietic – n. n.) depune, mai întâi, eforturi colosale pentru a obliga toată lumea să tacă, pentru ca apoi să facă noi eforturi pentru a ști totuși ce gândesc și ce vor oamenii” (L’Union Soviétique survivra-t-elle en 1984?, Paris, Pluriel, 1977, p. 152). Nu cred că există o definiție mai precisă și mai concisă a celor două funcții ale organelor represive din orice regim totalitar decât cea oferită de Andrei Amalrik.

Securitatea din România, creată după chipul și asemănarea celei sovietice, a avut aceleași două misiuni fundamentale, ca și faimoasele CEKA, GPU, NKVD și, în final, KGB: să reducă la tăcere orice voce discordantă în corul – regizat – de adeziuni față de regim, dar, în același timp, să știe ce gândesc, în realitate, coriștii. Pentru realizarea celor două obiective, regimurile comuniste au creat un aparat, care, progresiv, s-a hipertrofiat, devenind disproporționat prin mărime chiar pentru sarcinile încredințate. În aceste condiții, ofițerii de Securitate au fost preocupați până la obsesie să-și justifice existența în fața șefilor lor. De aici, impulsul de a descoperi manifestări ostile sau subversive acolo unde ele nu existau, de a supradimensiona însemnătatea unor vorbe sau gesturi, prezentate ca acțiuni de subminare a regimului, de a se prezenta pe ei înșiși ca modele de vigilență și intransigență. Pe scurt, de a-și dovedi necesitatea.

Portretul psihologic al securistului trebuie avut permanent în vedere, când sunt citite rapoartele sau notele redactate de ei. Cercetătorul care are șansa de a cunoaște realitatea obiectivă a faptului relatat în astfel de documente poate constata imediat amplificarea sau denaturarea lui pentru ca ofițerul de Securitate să-și arate competența și devotamentul. Investigația cercetătorului trebuie să se desfășoare, așadar, pe două planuri: a) reconstituirea faptelor, așa cum s-au petrecut, și b) reflectarea lor în documentele Securității.

Aceeași alertă critică trebuie să se manifeste și în cazul notelor date de informatori. Cine sunt ei? În ce împrejurări au ajuns în această situație? Ce urmărea el prin redactarea unui text: să obțină un avantaj? Să se achite formal de o obligație? Să se sustragă unei presiuni, cel mai adesea insuportabile? Pentru a fi mai bine înțeles, voi da două exemple. Spre sfârșitul anilor ’50, un prieten a fost supus unor presiuni inimaginabile pentru a deveni informator al Securității. La un moment dat, i s-a cerut să redacteze patru note informative despre diverse persoane (Probabil, pentru a nu se ști cine era cel vizat s-a recurs la acest procedeu, i-aș spune de „dezorientare”).

Între cele patru persoane, mă aflam și eu. Prietenul, după ce mi-a relatat ce i se întâmplase, mi-a arătat textul ce mă privea. Când am vrut să i-l iau din mână să-l citesc, m-a oprit speriat: „Să nu rămână amprente și să se vadă că l-ai citit”. Avea dreptate. Probabil că în arhiva CNSAS, acest om are un dosar de informator. A fost el un informator autentic? Categoric, nu! Al doilea exemplu: unui coleg din Institutul „N. Iorga” i s-a cerut să întocmească o notă informativă despre un terț coleg, cu care întreținea cele mai strânse relații. Era speriat și dezgustat. M-a rugat să-l ajut la re dactarea textului, pentru ca acest coleg să apară în cea mai favorabilă lumină. Formal, primul coleg a fost un informator; real, categoric, nu! În dosarul meu de urmărire din anii 1984-1987, am găsit note informative, în care elogiile sunt hiperbolice. Una din „surse” afirmă, de pildă, că aș fi citit tot ce s-a tipărit în lume despre cel de al doilea război mondial, evident, o imposibilitate.

Omul însă a dorit să-mi facă un bine. Lui și altora, la fel de binevoitori, le mulțumesc public pe această cale pentru gândul lor cel bun. Din experiența personală și din citirea dosarelor de la CNSAS am înțeles cât de greșită este aplicarea unor șabloane rigide în evaluarea cazurilor cercetate. Mi-aș îngădui chiar să spun că, așa cum în medicină nu există boli, ci bolnavi, tot astfel și în privința arhivelor Securității fiecare caz trebuie tratat individual. Orice judecată pripită poate fi profund dăunătoare. Fostul dizident polonez Adam Mic hnik a avertizat asupra primejdiei de a acorda credit deplin documentelor Securității: „Nu mă tem – scria el – de adevăr, mă tem de semiadevărurile polițienești, care sunt niște minciuni deosebit de oribile [...] Consider, așadar, un scandal moral situația ca sursa principală a cunoștințelor despre om să fie, ca în vremea dictaturii comuniste, arhivele serviciilor speciale ale statului totalitar [...] Nimeni care nu a căzut în labele Securității nu ar trebui să pronunțe cu ușurință astăzi sentințe de condamnare” (Adam Michnik, Limba nu minte, „Observatorul cultural”, nr. 162-163/420-421, 24 aprilie-7 mai 2008, Supliment, p. IX).

Din nou despre adunarea din 28 iulie 1988

Adunarea sindicală de la Institutul de istorie „N. Iorga”, din 28 iulie 1988, unde un grup de cercetători (Șerban Papacostea, Nicolae Stoicescu, Ștefan Andreescu, Ludovic Démeny, Damian Hurezeanu, Paul Oprescu) au criticat sistematizarea satelor și distrugerea monumentelor istorice, a fost readusă în actualitatea istoriografică prin lucrarea d-lui Șerban Rădulescu-Zoner, Securitatea la Institutul de istorie „N. Iorga”. Studiu de caz, (București, f. e. 2008, pp. 65 și urm.). În cartea mea, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu (București, Ed. Enciclopedică, 2007, pp. 428-430) m-am ocupat și eu de acest episod. După citirea dosarelor de la CNSAS, am înțeles mai bine contextul în care s-a plasat „alarma” Securității față de cele întâmplate la ședința din 28 iulie 1988. Se constată, mai întâi, că directorul Institutului, prof. Ștefan Ștefănescu, era ținta unor acuzații cu atât mai grave, având în vedere statutul său politic. Iată o mostră: „Foarte mulți istorici se întreabă ce urmărește Ștefan Ștefănescu, membru PCR, membru supleant al CC al PCR, de își cultivă relațiile și îl sprijină pe un individ ca Stoicescu Nicolae, despre care toată lumea știe că este condamnat politic, că urmărește să compromită persoane cinstite, oneste și caută pe orice cale să-l aducă pe Stoicescu Nicolae ca conferențiar (sic!) la Facultatea de Istorie”.

Și mai departe: „Atitudinea lui Ștefan Ștefănescu față de Stoicescu N. și anturajul acestuia (Șerban Papacostea, Cernovodeanu Paul, Armbruster Adolf, care are depuse actele pentru a emigra în RFG) nemulțumește foarte mult nu numai pe istoricii de la Institutul respectiv, ci și pe ceilalți cercetători din domeniul istoriei (Institutul de arheologie, Institutul de studii sud-est europene)”. Cine cunoaște relațiile personale dintre cercetătorii de la Institutul „N. Iorga” știe că nici primul, nici ultimul din cei indicați ca fiind din anturajul lui Nicolae Stoicescu nu întrețineau raporturi strânse cu acesta. De remarcat și precizarea că Adolf Armbruster făcuse cerere de plecare definitivă din țară, ceea ce agrava relația pe care directorul Ștefan Ștefănescu ar fi avut-o cu amintitul cercetător.

Cât privește nemulțumirea cercetătorilor de la Institutul de Arheologie și cel de Studii Sud-Est Europene ea a existat numai în închipuirea autorului notei. În funcție de evoluția raporturilor dintre Tudor Postelnicu – ministru de Interne – și generalul Iulian Vlad – șef al Departamentului Securității Statului – au variat și evaluările date de ofițerii de la DSS Adunării sindicale din 28 iulie 1988. În timp ce Tudor Postelnicu dorea să amplifice incidentul pentru a arăta cât este de vigilent, generalul Iulian Vlad a căutat să minimalizeze cele petrecute și să stingă scandalul. Ilustrativ pentru prima echilibrul de forțe este un raport privind comentariile din lumea istoricilor, referitoare la amintita adunare sindicală:

„Manifestările apărute în ședința din luna iulie a.c. – se scrie în acest raport – au fost viu comentate în rândul istoricilor din institut și a altor persoane din afara acestuia, majoritatea dezaprobându-le. S-au exprimat însă și unele opinii prin care s-a încercat minimalizarea gravității celor petrecute și s-au lansat supoziții alarmiste cu privire la consecințe. Astfel Eugen Stănescu, cercetător științific în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Euro pene, fost director al acestui institut, într-un cerc restrâns și-a exprimat părerea că «această campanie de supraveghere și control a institutelor de cercetare din domeniul istoriei reflectă teama și panica organelor de partid, efortul de a preveni repetarea unor manifestări nedorite printr-o politică de intimidare». După opinia sa, în domeniul institutelor de cercetare s-au adunat prea multe «pete negre» și nu este exclus ca, oricând, acestea să «sară în aer într-un fel sau altul». Stele Marinescu consilier la Academia de Științe Sociale și Politice a apreciat că s-a făcut cam mult vâlvâ în jurul «evenimentelor» de la Adunarea generală, că «prea s-a încercat să se descopere un complot»”.

Oprim aici citarea acestui lămuritor document. Pentru dorința de a „stinge” incidentul de la Institutul „N. Iorga” este ilustrativ raportul de închidere a dosarului de urmărire informativă a lui Nicolae Stoicescu: „[...] Ținând cont de faptul că susnumitul este un istoric care s-a remarcat prin lucrări de înaltă ținută științifică, și prin cercetările făcute și-a adus contribuția la combaterea unor teze neconforme cu realitățile istoriografiei românești (sic!), odată cu pensionarea sa, considerăm că dosarul de urmărire informativă nu mai are obiect și propunem să fie închis”, o mână necunoscută adăugând „cu menținerea în cartoteca generală”.

Cu puțin timp înainte, la 5 ianuarie 1989, un raport informativ al lt.-col. Florica Florea menționa că Nicolae Stoicescu „și-a onorat până la sfârșitul anului 1988 toate obligațiile contractuale, astfel că Institutul a reușit să-și realizeze sarcinile de cercetare prevăzute pe anul menționat [...]”. Dosarele de la CNSAS furnizează un material abundent și valoros cu condiția valorificării lui prin aplicarea normelor de critică a surselor istorice. N-aș putea încheia însă fără a aminti o formulă pe care am auzit-o de la d-na Ileana Ioanid, eminenta editoare și comentatoare a „manuscriselor de la Snagov” ale grupului Imre Nagy: „Războiul civil” al dosarelor. Într-adevăr, am sentimentul că, în loc de a fi studiate în beneficiul cunoașterii perioadei comuniste, dosarele de la CNSAS sunt folosite ca arme, de români împotriva românilor.

Articol publicat în revista Historia, nr. 78, iunie 2008

""