Autor 8581 vizualizări


O istorie a podoabei capilare dezvăluie în fapt o relaţie de dragoste şi ură dintre oameni şi firele lor de păr. Dacă pentru unii era important ca niciun fir să nu li se clintească din cap, pentru alţii înfăţişarea hirsută aparţinea barbarilor, fiind un loc în care se cuibăreau cu uşurinţă insectele şi păduchii.

Ambele sexe au avut o istorie zbuciumată privitoare la îndepărtarea părului de pe corp. Acesta a fost tras, jumulit, ars, extras cumva din locurile nedorite încă din cele mai vechi timpuri. Istoricii plasează acest obicei cam cu 4000 de ani î.Hr. şi se pare că se foloseau substanţe periculoase precum arsenicul sau varul nestins pentru a produce efectul dorit. Din raţiuni practice, dar şi estetice, egiptenii din Antichitate renunţaseră cu totul la orice pilozitate. Mai ales că, descoperiseră ei, în acest fel era descurajată răspândirea bolilor şi paraziţilor.

Alexandru cel Mare a renunţat la barbă din raţiuni militare

Din cele mai vechi timpuri, genul masculin a avut o relaţie specială cu barba sa. Cu toate că este greu de ştiut care a fost primul om care şi-a ras barba, se pare că povestea începe din epoca de piatră, când omul de Neanderthal (circa 30000 î.Hr) folosea scoici pe post de pensete pentru a-şi smule firele nedorite. Un obicei fără îndoială extrem de dureros. Practica de radere a bărbii era atât de înrădăcinată la egipteni încât şi astăzi în familiile înstărite există un angajat care are exclusiv acest job. Plus că arheologii au descoperit în camerele funerare aparate de ras circulare din bronz folosite în acea vreme.

Alexandru cel Mare este considerat a fi cel care introdus practica rasului la greci, în jurul anului 300. Se crede că el a renunţat la barba proprie din raţiuni militare, nevrând să ofere inamicului posibilitatea de a-l apuca de ea în timpul luptei. Aşa a devenit barba un dezavantaj pentru soldaţi, Alexandru ordonând luptătorilor săi să-şi radă capetele şi feţele. Prin extensie, tunderea părului şi bărbierirea altor zone ale corpului a devenit o modă a acelor timpuri.

Unii etimologi consideră că termenul de „barbar” vine, în fapt, de la barbă. Prin urmare, barbarii erau aceia care speriau lumea şi cu înfăţişarea lor grosolană. O altă variantă ar fi aceea că „barbar” are o rădăcină indo-europeană şi se referă mai degrabă la limba „de neînţeles” vorbită de barbari şi nicidecum la înfăţişarea lor. De la greci, moda rasului trece şi la romani.

Înlăturarea părului de pe faţă – o practică obişnuită în Egiptul antic

Petru cel Mare şi taxa pe barbă

Industria de îngrijire începe să înflorească abia în secolul al XI-lea. Parfumurile, deodorantele încep să capete popularitate, iar o mare parte din acest succes se datorează bisericii. Ar trebui spus că Marea Schismă din 1054, care a opus cele două mari biserici creştine – ortodoxă şi catolică, a mers până într-acolo încât clericii occidentali au început să pledeze pentru ras ca modalitate de a se distinge de rivalii lor orientali, precum şi de „necredincioşi”, de evrei şi de musulmani. În 1096, arhiepiscopul de Rouen a mers atât de departe încât a interzis purtarea bărbii, cu excepţia cruciaţilor şi a celor care călătoreau în Ţara Sfântă şi aceasta din respect pentru exemplul apostolilor.

Iconografia creştină îl înfăţişează pe Hristos cu barbă şi plete lungi, răsfirate pe umeri. Se pare că Apostolul Pavel a fost cel care a schimbat regula, recomandând bărbieritul şi retezarea părului. În cele mai multe comunităţi creştine de călugări barba şi părul lung sunt păstrate însă ca semne distinctive.

Şi musulmanii consideră că barba este o parte a anatomiei masculine care împodobeşte corpul. Aceştia consideră că pe lângă diferenţa sexuală, corpul trebuie păstrat aşa cum l-a lăsat Allah, care i-a conferit lui Adam darul bărbii. Acest dar trebuie păstrat până în ziua judecăţii.

Istoricii mai notează că prin 1705, Petru cel Mare, în eforturile sale de a civiliza Rusia, a pus o taxă de 100 de ruble pe an pentru aceia care refuzau să-şi tundă barba. Metoda a dat roade pentru că suma de bani pretinsă era mult prea mare şi trebuia musai plătită;pe neplatnic îl păştea închisoarea.

„Frontul de Eliberare a Bărbii”

În 1770, frizerul francez Jean-Jacques Perret publică un tratat despre arta de a te rade, o broşură în care detaliază toate observaţiile sale cu privire la îndepărtarea părului de pe faţă. Mai mult decât atât, în 1762, el dezvoltă un aparat de ras extrem de ascuţit, capabil să îndepărteze tot părul nedorit. Acest aparat a fost numit briciul Perret.

Secolul XIX aduce cu sine moda „cotleţilor”, un fel de perciuni pe un obraz şi pe celălalt, care dădeau o impresie de virilitate sexului masculin şi dovada că, orice ar fi, numărul de foliculi a însemnat mereu ceva pentru genul în cauză.

Surpriza avea să fie rezervată însă de epoca modernă, care a reclamat dreptul fiecăruia de a-şi purta părul după cum îl taie capul. Sub presiunea socială de care firmele de frumuseţe nu sunt deloc străine, în 1995 ia naştere în Marea Britanie „Frontul de Eliberare a Bărbii”, al cărui fondator este socialistul Keith Flettwho. Frontul apără dreptul bărbaţilor de a purta barbă şi de a nu fi discriminaţi social din acest punct de vedere. Campaniile acestei organizaţii sunt pline de umor, însă atrag atenţia asupra unor chestiuni serioase. A fost, de pildă, adus în discuţie cazul unui pompier, angajat al companiei petroliere Exxon Mobil, care a fost suspendat de la locul de muncă pentru că a refuzat să-şi radă „ciocul”. Angajatorul a explicat că decizia a fost luată pentru că barba respectivă ar fi împiedicat masca de oxigen să funcţioneze cum trebuie şi ar fi periclitat viaţa pompierului. Organizaţia şi-a exprimat, de asemenea, indignarea când, în 1998, actorului Sean Connery i s-a refuzat titlul de cavaler din cauza bărbii;unii au susţinut că motivul real ar fi fost legat de fapt de simpatiile actorului faţă de independenţa Scoţiei. Connery a devenit cavaler doi ani mai târziu, în 2000. An de an, organizaţia organizează un concurs pentru cea mai frumoasă barbă, printre câştigători numărându-se, în 2007, solistul de la Led Zeppelin, Robert Plant.

Şi ca dovadă că percepţia publicului este influenţată şi de existenţa sau inexistenţa părului facial, un studiu făcut recent în SUA a arătat că politicienii cu barbă primesc cu 5% mai puţine voturi decât cei care îşi rad sistematic părul facial.

Părul sau viaţa?

Să spunem însă câteva lucruri şi despre importanţa lungimii părului în diferite epoci. În jurul anilor 554, văduva unui conducător merovingian, regina Clotilda, a vrut să-i îndepărteze din linia succesorală pe fiii ei şi să-i încoroneze pe nepoţi. Fiii au aflat şi i-au capturat pe nepoţi trimiţându-i reginei o foarfecă şi o sabie. Ce-şi dorea aceasta? Ca nepoţii ei să fie tunşi, dar să trăiască, sau să fie ucişi? Se pare că femeia a preferat moartea nepoţilor dezonoarei de a-i vedea cu părul retezat, ceea ce însemna implicit că niciunul nu mai putea domni după o asemenea insultă considerată degradantă. Se pare că unul dintre nepoţi ar fi scăpat totuşi:pentru a nu fi ucis, regina i-a retezat părul, şi acesta a fugit, ascunzându-se într-o mănăstire unde a devenit preot.

Pentru publicul de astăzi o astfel de poveste poate părea bizară, însă pentru regii merovingieni, cunoscuţi ca fiind regii cu părul lung, acesta simboliza statutul lor aristocratic. Părul lung avea o importanţă sacră şi se credea că posedă proprietăţi magice, similare cu ale lui Samson. Ultimatumul de mai sus, dat reginei, lovea astfel chiar în inima politicii merovingienilor. Dar cum de ce ţi-e frică nu scapi, se pare că ultimul rege merovingian a fost capturat de carolingieni, tuns şi izolat într-o mănăstire.

John Hopper, episcop protestant:„Bărbile excesive sunt o dovadă de lene”

Felul în care părul era pieptănat denota şi etnia din care făceai parte. Spre exemplu, Tacitus notează că lombarzii aveau un stil anume în care îşi purtau barba şi părul, în timp ce bizantinii erau renumiţi pentru părul lor lung, împletit şi legat cu panglici.

Foto: Gravură în lemn realizată la ordinul lui Petru cel Mare, ridiculizându-i pe purtătorii de barbă

În secolele XV-XVI, bărbaţii europeni purtau părul lung pe umeri, fiind foarte la modă bretonul şi cârlionţii. În fapt, nu era vorba despre propriul păr, ci de multe ori despre peruci al căror pionier se pare că a fost regele Ludovic al XIII-lea al Franţei (1601-1643). Disperat că începuse să chelească, acesta a lansat moda continuată cu succes de fiul său, Ludovic al XIV-lea (1638-1715).

În Anglia, Carol al II-lea, care şi-a reluat tronul în 1660 după un lung exil în Franţa, introduce această modă a perucilor şi a peruchierilor pentru bărbaţi la curtea engleză. Utilizarea perucilor a devenit foarte populară printre judecătorii Angliei. Jurnalistul Samuel Pepys notează că în 1665 la Londra existau temeri serioase privind perucile, dat fiind că originile părului din care erau realizate acestea nu erau cunoscute – aceasta, mai cu seamă în condiţiile în care oraşul fusese bântuit de ciumă.

Nepopulară în Anglia, mustaţa a fost considerată o declaraţie de identitate irlandeză şi, prin urmare, se pedepsea aspru – moartea şi confiscarea averii în folosul Coroanei. Henry al VIII-lea introduce o lege prin care cere oamenilor să-şi taie părul la o lungime acceptabilă. Cei capturaţi cu plete în exces erau tunşi în pofida voinţei lor. John Hopper, un episcop protestant, spunea în 1555 că „bărbile excesive sunt o dovadă de lene”.

Dacă în secolul al XVII-lea, în Europa, oamenii cu bani şi aristocraţia purtau fie părul lung, fie perucă (părul scurt era considerat a fi un semn radical), Revoluţia Franceză a schimbat paradigma, pe unii scurtându-i nu doar de păr, ci mai ales de cap.

După al Doilea Război Mondia, tunsoarea de bază pentru cei mai mulţi bărbaţi americani a fost similară soldaţilor de pe front. Cei care au spart tiparul au fost membrii formaţiei Beatles, cărora puţin le păsa de modă, fiind ei înşişi moda.