Purpura cea fără de preț

Autor 5217 vizualizări


A fost culoarea-vedetă a Antichității. Purtată de Alexandru cel Mare, Caesar și toți împărații romani și bizantini. Interzisă oamenilor de rând și rezervată capetelor încoronate. Aproape neprețuită. Odată cu dispariția rețetei obținerii sale, intrată în legendă.

Istoria purpurei începe în bazinul Mării Mediterane, asta e cert. Până recent am fi spus cu aceeași certitudine că ea începe în portul Tyr, unul dintre cele mai importante centre ale fenicienilor, probabil cândva în secolele XVI-XV î.Hr. Câteva descoperiri arheologice contrazic însă această teorie: în ruinele Cretei au fost găsite urme care sugerează că, de fapt, civilizația minoică ar fi fost deschizătoarea de drumuri în extragerea purpurei, încă din secolele XX-XVIII î.Hr. Descoperiri similare găsim și în sudul Italiei, la Coppa Nevigata.  

Prin urmare, nu știm cu exactitate cine și unde a produs pentru prima oară acest pigment, însă este cert că fenicienii au fost cei care au transformat activitatea într-o adevărată industrie. Astfel, istoria purpurei a rămas strâns legată de istoria acestei zone din Levant, care a mai dat lumii alfabetul, un mare imperiu maritim antic și arta sticlăriei.

Murex 

Purpura se extrage din pigmenții naturali ai unor moluște marine. Astăzi le cunoaștem generic sub numele de Murex, dar vorbim de fapt de mai multe specii de moluște. Factorul lor comun este că secretă, ca mecanism defensiv, o substanță de culoare roșu-închis. Odată extrasă și procesată într-un anumit fel, această secreție dă naștere unui pigment cu adevărat special, care impresionează nu doar printr-o culoare intensă, ci și printr-o rezistență aparte. Veșmintele vopsite cu purpură nu-și pierd strălucirea; dimpotrivă, nuanța își păstrează intensitatea cu trecerea timpului.


Industria purpurei a fost atât de importantă în istoria, cultura și industria locală din Tyr încât descoperirea ei este atribuită zeului ocrotitor al orașului, Melkart (adoptat în cultura greacă drept Hercule). Potrivit legendei, Melkart/Hercule se plimba pe malul mării alături de câinele său și nimfa Tyrus, când câinele a găsit și devorat o moluscă. Văzând culoarea frumoasă rămasă pe botul câinelui, nimfa i-a spus lui Melkart că îl va accepta atunci când îi va aduce o haină de aceeași culoare. Atunci, Melkart a prins o moluscă, a extras pigmentul și a vopsit pentru nimfa lui primul veșmânt din purpură.

Secretul din Tyr 

Purpura a devenit un bun de lux deoarece se obținea foarte greu. Procedura în sine nu era foarte dificilă, dar era nevoie de multă muncă pentru a extrage chiar și cantități mici de pigment. Acesta se obținea prin două metode: una mai laborioasă, care presupune „mulgerea” melcilor, și una mai simplă, prin zdrobirea acestora. Prima metodă făcea din melci o resursă reutilizabilă, însă lungea semnificativ procesul. Cantitățile enorme de cochilii zdrobite descoperite în jurul centrelor de producție a purpurei arată care dintre cele două metode era preferată.

Etapele exacte ce urmează zdrobirii melcilor nu sunt foarte bine cunoscute – industria purpurei fiind atât de valoroasă, procesul a fost păstrat secret de producătorii antici, astfel încât nu ne-a rămas nicio sursă scrisă oficială care să indice cu exactitate toți pașii. Una dintre cele mai citate surse antice care încearcă să reconstituie procesul este Naturalis Historia a lui Plinius cel Bătrân, însă experimente ulterioare au arătat că autorul roman nu a consemnat pașii corect.


Totuşi, potrivit lui Plinius, procesul s-ar fi desfăsurat astfel: lichidul secretat de moluște este, de fapt, alb-gălbui, și își schimbă culoarea odată ce este expus la lumină. Prin urmare, moluștele erau zdrobite și scoase din cochilii, după care se extrăgea lichidul. Acesta era adunat în bazine mari, căci lichidul trebuia lăsat în soare timp de mai multe zile. La lumina soarelui avea loc o transformare incredibilă: pigmentul devenea alb, apoi începea să se închidă la culoare, devenind gălbui, apoi verde, apoi violet și, în final, roșu-închis. Întregul proces trebuia oprit exact la momentul potrivit pentru a obține culoarea dorită. Nuanța exactă putea varia de la purpuriul clasic, aprins, la un purpuriu foarte închis, descris în unele surse drept culoarea sângelui uscat – aceasta fiind, potrivit lui Plinius cel Bătrân, varianta cea mai apreciată. Descrierile privind nuanța exactă a purpurei diferă, astfel încât nu putem ști cum arăta exact culoarea-vedetă a lumii antice.

Tyr a fost principalul centru de producție al purpurei în Antichitate, însă industria s-a dezvoltat și în alte colonii feniciene și cetăți din bazinul Mediteranei. Centre importante de producție existau astfel la Cartagina, Kerkouane, Djerba sau Essaouira. Mai târziu, în vremea imperiului bizantin, producția de purpură s-a mutat mai la nord, în Rodos și Teba. În toate aceste orașe, centrele de producție se aflau la marginea orașului sau chiar la câțiva kilometri distanță, căci întregul proces de obținere a purpurei emana mirosuri neplăcute foarte puternice.

Hainele împăratului 

Pentru a obține doar câteva grame de purpură – necesare pentru vopsirea unei singure pânze – era nevoie de câteva zeci de mii de moluște. Astfel, numai cei foarte bogați își permiteau haine vopsite cu purpură, ele căpătând rapid un statut simbolic, o marcă vizuală a puterii și, ulterior, a regalității.

În vremea Atenei Clasice, purpura este deja un obiect de lux. În secolul IV î.Hr., istoricul grec Theopompus scrie ca pigmentul originar din cetățile feniciene valora greutatea sa în argint. Ulterior, prețul purpurei crește, ajungând să coste egalul său în aur: 1 gram de purpurpă pentru 1 g de aur. Alte surse antice scriu că Alexandru cel Mare, apoi bazileii din imperiul Seleucid și regii Egiptului ptolemaic purtau veșminte din purpură. Purpura își consolidează statutul de apanaj al marilor generali, apoi al împăraților, în Roma antică. Obiceiul roman de a purta toga de culoarea purpurei provine, se pare, de la etrusci. Pe o frescă dintr-un mormânt etrusc din secolul al IV î.Hr. este reprezentat un nobil purtând o togă purpurie.

În Roma veche, Toga praetexta era o togă obișnuită, din pânză albă, cu o fâșie purpurie pe margini. Era purtată de magistrații curuli, de unii preoți și de băieții romani (născuți în cetate) încă neajunși la maturitate. Ulterior, și senatorii poartă astfel de veșminte. Toga picta, în schimb, era în întregime din purpură și brodată cu fire aurii. În vremea Republicii, era purtată de generalii triumfători în războaie și de praetor urbanus (praetorul cu cel mai înalt rang) în vremea Apollinarelor. Mai târziu, în Imperiu, toga picta ajunge să fie purtată de magistrații care patronau jocurile gladiatorilor, de consuli și, la ocazii speciale, de împărat. Până la finele secolului I d.Hr., purpura devine exclusiv marca simbolică a împăratului, fapt confirmat de mai multe surse scrise, inclusiv de cele biblice: „Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură. Apoi, s-au apropiat de El şi ziceau: «Plecăciune, Împăratul iudeilor!»” (Ioan 19:2-3).

Purtarea veșmintelor din purpură ajunge să fie reglementată prin legi somptuare care au luat, de-a lungul secolelor, forme diferite. În vremea lui Nero, spre exemplu, legile sunt foarte stricte – numai împăratul putea purta haine din purpură și cine încalca legea își risca viața. La fel și în vremea lui Valentian, Theodosius sau Arcadius. Pe timpul lui Septimius Severus sau Aurelian, dreptul de a purta purpură este extins: femeile, dar și unii generali capătă acest drept.

Născut în purpură 

După căderea Imperiului Roman, simbolistica purpurei este moștenită și dusă mai departe de bizantini. Impărații romani de la Răsărit continuă să fie unici purtători ai veșmintelor din purpură, care devine culoarea imperială. Unul dintre cele mai frumoase și bine păstrate mozaicuri antice – aflat în Biserica San Vitale din Ravenna – îi înfățișează pe împăratul Iustinian și soția sa Theodora purtând mantii de purpură.


În Bizanț, în mod tradițional, împărătesele nasc în camera de pupurpă a palatului imperial, astfel că moștenitorii „născuți în purpură” (spre deosebire, spre exemplu, de cei care ajung pe tron prin intrigi politice sau forță militară) primesc apelativul de Porfirogenetul. În Europa Occidentală, Carol cel Mare este încoronat în anul 800 purtând o mantie de purpură și este înmormântat tot la fel, paisprezece ani mai târziu. Atât în Bizant, cât și în Occident, purpura rămâne vreme de mai multe secole o marcă a funcției imperiale, dar și a înaltelor funcții bisericești.

Sfârșitul epocii medievale aduce declinul în istoria purpurei. Ultima mențiune scrisă (cunoscută) privind producția de purpură dateză din 1165, într-un document ce face referire la comunitatea evreiască din Teba, renumită pentru producția de mătase și de purpură. Apoi, Cruciada a IV-a seacă resursele economice ale imperiului bizantin, astfel încât nici împărații nu-și mai permit să susțină financiar această industrie. În fine, culoarea își pierde simbolistica imperială după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, iar în Occident, în 1464, Papa Paul al II-lea hotărâște să înlocuiască purpura cu roșul aprins (stacojiu) pentru veșmintele cardinalilor. După jumătatea secolului al XV-lea, purpura originală, culoarea care a făcut istorie, și metodele sale de producție dispar, odată cu declinul centrelor de manufactură, ajunse sub stăpânire otomană. Întâlnim culoarea în continuare – atât la veșmintele domnești, cât și la cele preoțești – însă nu mai este purpuriul original, ci unul obținut prin amestecul de vopseluri indigo și roșii.

Epoca mov 

Purpuriul – printr-o surată a sa, movul – revine la modă în epoca victoriană, după ce un tânăr chimist britanic, William Henry Perkin, descoperă (din greșeală, în urma unui experiment) prima vopsea sintetică de culoare purpurie, anilina. I-a dat numele de mauve, după o floare cu aceeași culoare. Intuind potențialul economic al descoperirii sale, Perkin deschide o fabrică pentru producerea acestui pigment. Până în acel moment, culorile purpuriu și violet erau destul de greu de extras din surse naturale, astfel încât tot numai cei bogați își permiteau haine în aceste nuanțe. Însă odată cu descoperirea pigmentului sintetic produs ieftin, se naște o frenezie a movului, mai ales după ce Regina Victoria poartă o rochie din mătase mov la Expoziția Universală din 1862.

Movul devine astfel obsesia modei europene la finalul secolului al XIX-lea. În căutarea legendarei purpure, care retrezește fascinația europenilor, Napoleon al III-lea trimite o expediție arheologică în Levant pentru descoperirea vechii cetăți Tyr – și, poate, a secretelor vechilor fenicieni. De atunci și până azi, mulți au încercat să redescopere secretul anticilor privind producția purpurei naturale. Acesta rămâne însă necunoscut.


""