Autor 17946 vizualizări


În dimineaţa de 19 august 1991, redacţiile cotidianelor româneşti dotate cu telex internaţional au constatat muţenia agenţiei sovietice TASS, traficul fiind complet închis. Agenţiile occidentale anunţau foarte scurt că la Moscova se aşteaptă evenimente importante, în timp ce preşedintele Gorbaciov se află în vacanţă într-o staţiune din Crimeea.

Cum la acea dată presa română se scotea prin metoda tipar înalt, era imposibil de intervenit asupra ziarelor deja difuzate, astfel că cotidianele româneşti din acea zi nu aveau cum să prevestească pericolul. Pe de altă parte, Televiziunea nu a reacţionat pentru a-i informa pe români, şefii ei căutându-i cu disperare pe liderii ţării, Ion Iliescu şi Petre Roman, pentru a percepe atitudini şi, mai ales, pentru a obţine detalii.
În acea dimineaţă, în capitala URSS se declanşase o lovitură de stat. Prin componenta sa militară şi prin proiecţia mediatică occidentală, ea a rămas cu denumirea improprie de "puciul de la Moscova".

Cine şi de ce?

Printr-un comunicat al "Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională în URSS"(CSSE), un grup de lideri ai PCUS anunţa faptul că preşedintele Gorbaciov este în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, din cauza agravării stării sale de sănătate, şi că se instituie starea excepţională, potrivit unor prevederi ale Constituţiei, pentru o perioadă de şase luni. Comunicatul era semnat de G. Ianaev, V. Pavlov şi O. Baklanov, grupul de pucişti fiind însă mai mare, incluzându-l şi pe preşedintele KGB, V. A Kriucikov.
Apropiaţii lui Gorbaciov, precum şi alţi lideri din conducerea superioară de partid şi de stat au fost derutaţi, la primele ore, de comunicatul CSSE, ştiind din anturajul medical al preşedintelui că acesta avusese o criză de lumbago pentru care suportase o intervenţie urgentă cu infiltraţii. Apoi, odată cu apariţia tancurilor pe străzile Moscovei, lucrurile au fost clare. Eduard Şevardnadze, care îşi dăduse o zgomotoasă demisie în decembrie 1990, motivând iminenţa unei lovituri, avea să consemneze în Amintirile sale: "Tot ceea ce mă obsedase nu-mi dădea linişte - îmi alungase mintea într-un labirint de întrebări fără ieşire: "Cine? Cum? De ce?" - într-o fracţiune de secundă s-au destrămat şi au dispărut, aşa cum dispare ceaţa când este gonită de vânturi puternice.
A intervenit o stranie transparenţă. Totul era acum la vedere - nume, intenţii, acţiuni. Secretul a încetat să mai fie secret, umbrele confuze au căpătat claritatea unor figuri şi persoane concrete. Dispozitivele şi amplasarea forţelor erau stabilite".Cu câteva zile înainte de lovitură, organizaţiile de partid din Armata URSS  adresaseră un avertisment public "forţelor anticomuniste care atacă PCUS", ameninţând cu represalii.
Panică, neînţelegeri şi gafe la Bucureşti

La Bucureşti, lovitura de la Moscova a creat panică. Spaima cetăţenilor şi a oamenilor politici era alimentată de frica biseculară de Marea Putere de la Est şi era totodată amplificată de sentimentul difuz că românii şi-au permis prea multe libertăţi, uitând că se află încă în sfera de influenţă sovietică. Cel care percepea cel mai acut acest sentiment era şeful statului, Ion Iliescu, pentru care numele presupusului lider al puciului, Ianaev, nu era unul necunoscut-fuseseră colegi de Universitate în URSS.
Aşa cum a fost observat de mulţi apropiaţi în acele ore critice, Ion Iliescu percepea pericolul nu numai în plan personal, ci şi în plan naţional, fiind în egală măsură  preocupat de soarta României şi a Basarabiei (Republica Moldova). Petre Roman se găsea în vacanţă în Spania, unde se pregătea să participe la o conferinţă organizată la Escurial. Primul-ministru român a aflat despre lovitura de la Moscova încă de dimineaţă şi a luat legătura telefonică cu Ion Iliescu-pe care l-a simţit destul de panicat-, preşedintele cerându-i să se întoarcă urgent în ţară.
A existat un moment de ezitare între cei doi, Roman invocând nevoia de a participa totuşi la acea conferinţă, iar Iliescu şi unii miniştri având impresia că premierul vrea să-şi continue vacanţa. Cu aceeaşi ocazie, Petre Roman i-a transmis lui Ion Iliescu şi rugămintea premierului spaniol Felipe Gonzales de a lua legătura cu Ianaev pentru a se interesa de soarta lui Gorbaciov (mai mulţi lideri occidentali erau îngrijoraţi pentru viaţa acestuia). Potrivit unor surse guvernamentale, ca urmare a mai multor intervenţii venite din partea unor lideri occidentali, Iliescu l-a sunat pe Ianaev.
La Madrid, Petre Roman dă o primă declaraţie categorică împotriva loviturii de la Moscova, declaraţie care va fi transmisă numai pe radio şi televiziune (audio). Este interesant şi detaliul că SPP şi protocolul de stat nu au fost în stare (sau nu au vrut) să asigure premierului Petre Roman o modalitate de transport în ţară, motiv pentru care ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, a trimis un Boeing din flotila specială.
Speriaţi de moarte din cauza posibilei reveniri a dictaturii bolşevice la putere în URSS, liderii Partidului Naţional Ţărănesc-creştin democrat îl desemnează pe Ioan Lup să transmită public poziţia partidului, iar declaraţia acestuia, împănată cu formule de genul "prietenia cu marea Uniune Sovietică"şi "salutul frăţesc pentru noii lideri de la Moscova", va rămâne în Istorie ca o catastrofă mediatică. Ceva mai liniştit după evoluţia pozitivă a lucrurilor, Corneliu Coposu va cere a doua zi "neutralizarea extremiştilor de stânga şi de dreapta, care promovează în mod artificial xenofobia, şovinismul, antisemitismul, intoleranţa, incitaţiile interetnice şi interconfesionale, ura", declaraţie care cădea exact ca nuca în perete, neavând nici o legătură cu drama aflată în desfăşurare pe străzile Moscovei şi care îngrijora întreaga Românie. Mircea Dinescu, a cărui disidenţă fusese legată de proiectul gorbaciovist al liberalizării, îi va reproşa public lui Ion Iliescu faptul că nu a sărit în apărarea lui Gorbaciov şi că s-a grăbit să ia legătura cu Ianaev.

Declaraţia guvernului si furia lui Iliescu

În noaptea de 19 august, după ora 22.00, la Cotroceni s-a desfăşurat o şedinţă tensionată, generată în primul rând de evoluţia evenimentelor din URSS, în urma căreia Ion Iliescu şi-a exprimat "profunda preocupare şi îngrijorare în legătură cu evenimentele care au loc în URSS, cu posibila lor agravare, inclusiv pentru fraţii noştri din Republica Moldova, care pot să pericliteze cursul transformărilor democratice".
A doua zi, Guvernul se va întruni într-o şedinţă extraordinară şi va emite o Declaraţie în care se afirma, printre altele, că "evoluţia evenimentelor din ţara vecină, utilizarea unor metode neconstituţionale, reprezintă un semnal al tendinţelor de refacere a structurilor totalitare, o ameninţare la adresa valorilor democraţiei şi a libertăţilor individuale, a proceselor de reformă". Termenii categorici folosiţi în Declaraţie stârnesc la Cotroceni furia lui Ion Iliescu. Petre Roman îşi aminteşte: "Momentul efectiv de dezacord este momentul puciului. Atunci a fost clar, 19-20 august 1991, atunci a fost clar că noi avem poziţii diferite. A avut o reacţie împotriva declaraţiei Guvernului, spunând că este aventuroasă, iresponsabilă".
O zi mai târziu, deşi primise atenţionările preşedintelui, Guvernul retransmite comunicatul către presă, constatând că unele redacţii nu-l publicaseră, de frică sau ca urmare a unor intervenţii personale din partea unor autorităţi centrale. Totodată, Petre Roman îi contactează în secret pe liderii partidelor din Opoziţie, oferindu-le o negociere pentru formarea unui guvern "de unitate naţională". Speriaţi de perspectiva întoarcerii regimului militarist sovietic la graniţele ţării, liderii Opoziţiei acceptă.
Este momentul în care Ion Iliescu trage concluzia că Petre Roman şi Guvernul său reprezintă o aventură pe care România nu şi-o poate permite nici intern, nici internaţional. La rândul său, premierul îşi dă seama că Ion Iliescu nu poate prezida o reformă autentică pentru ţară: "Sunt profund convins că, dacă puciul comunist ar fi izbutit, (Iliescu, n.a.) ar fi încercat să cadă la înţelegere cu noua echipă de conducători moscoviţi formată în jurul lui Ianaiev. Acela a fost momentul în care am înţeles cu adevărat că Iliescu nu este în stare să conceapă pentru România mai mult decât o respoire a sistemului comunist" 6.  
În mod ciudat, conflictul dintre preşedinte şi premier, precum şi atitudinile lor publice diferite de la Bucureşti, copiau situaţia de la Paris, unde preşedintele Mitterrand se arăta foarte rezervat în condamnarea "puciului de la Moscova", în timp ce Roland Dumas se deplasa urgent în Ţările Baltice, unde dădea declaraţii de sprijin pentru independenţă şi condamna acţiunea complotiştilor moscoviţi.  

Presa de opoziţie îl atacă dur pe Ion Iliescu

Ezitările lui Ion Iliescu din timpul puciului moscovit au produs o relansare a campaniei mediatice anti-Iliescu şi au scos încă o dată în evidenţă deosebirile de orientare politică internaţională dintre el şi Petre Roman. Preşedintele va fi prezentat din nou ca un vechi activist al partidului comunist, legat de nomenclatura sovietică, adică depăşit de evoluţia procesului de liberalizare a Estului şi rămas la Cotroceni ca frână a dezvoltării democratice a României. În realitate, atât Ion Iliescu, fostul înalt demnitar comunist român, cât şi vechii deţinuţi politici de la PNA-cd aveau o altă percepţie a pericolului pe care îl reprezentau pentru România şi pentru ei forţele politice şi militare sovietice dictatoriale, decât populaţia care trăia doar frica instinctivă.
Şi Iliescu şi Coposu se aşteptau în orice clipă ca politica URSS să se schimbe peste noapte într-una agresivă, să revină la doctrina Brejnev şi să restabilească "liniştea"în sfera sa de influenţă, începând cu Basarabia şi România. Occidentul-de fapt numai America şi Marea Britanie-ar fi reacţionat prin proteste, dar nu ar fi făcut nimic concret pentru România. Dintre toţi cetăţenii României, numai Ion Iliescu, înconjurat de agenţii KGB-ului plasaţi în funcţiile cheie ale statului încă din decembrie 1989 şi cu alte grupări prosovietice manevrând în societate, în presă şi în agenturi de spionaj active, avea imaginea completă a pericolului pe care îl reprezenta pentru ţară o eventuală victorie a puciştilor de la Moscova.
Prudenţa lui era de fapt expresia situaţiei reale a României din acel moment, satelit al URSS în care diferite forţe politice şi sociale agitau scena pentru a produce o desprindere. Lentă, foarte lentă. Atitudinea curajoasă a Guvernului de atunci a fost mai degrabă un risc, decât un gest calculat. Presa însă nu va scăpa ocazia să-l marteleze din nou pe preşedinte:"După ce, în prima zi a crizei sovietice, pe preşedintele nostru l-a apucat noaptea până să-şi adune sfetnicii şi să admită un palid comunicat de presă.
După ce a doua zi s-a pronunţat în problemă, tot la ora cucuvelei, tot palid, neuitând să ne ceară liniştea pe care ne-au promis-o trandafirii noştri aleşi, dar nu ne-a oferit-o. În a treia zi, tot noptatea, când pantalonii cu lampasuri ai lui Iazov se şifonaseră de tot, dl. Ion Iliescu ne-a comunicat - în totala admiraţie a unui televiziv - că s-a pus pe felicitări telefonice ba cu Elţân, ba cu Snegur, ba cu Mitterrand, şi probabil i-ar fi prins şi pe Bush şi pe John Mayor, dacă nu i s-ar fi rupt inima la gândul adiţionalelor pe postul telefonic de la Cotroceni...".
La numai câteva ore după eşuarea puciului, presa şi-a adus aminte că Ion Iliescu tocmai semnase un tratat de prietenie cu URSS, tratat pe care alte state foste comuniste îl refuzaseră şi care conţinea clauze de interdicţie a aderării la NATO. Încă o dată apropierea lui Petre Roman de Manfred Worner a fost scoasă în contrast cu atitudinea prosovietică a lui Ion Iliescu.
Potrivit lui Adrian Severin, Ministerul de Externe a întocmit o notă privind negocierea tratatului cu URSS (14/780 din 15.03.1991), având caracterul unei faze intermediare, şi a primit de la primul-ministru indicaţii verbale asupra "posibilităţii ca România să-şi aleagă liber aliaţii", iar tratatul să fie identic cu cele semnate de URSS cu fostele ţări comuniste europen. Severin i-a acuzat ulterior pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase de complicitate la semnarea unui tratat defavorabil României şi care marca opţiunea acestora "pentru rămânerea în sfera de influenţă a superputerii răsăritene".

Reacţii din URSS şi din România

Paradoxul situaţiei în care se afla atunci Ion Iliescu era într-adevăr uriaş:inclusiv forţele reformiste şi democrate din URSS îl considerau pe Ion Iliescu un comunist înapoiat. Iată ce îşi aminteşte în Memoriile sale R. G. Pihoia, fostul consilier pe probleme de securitate al lui Mihail Gorbaciov: "La 15 august, în Biroul Politic a fost difuzată scrisoarea secretarului de partid al regiunii Voronej, V. Smetanina, în care acesta comunica despre mitingurile organizate în Voronej de către V.I. Novodvorskoi, liderul unei grupări de mici dimensiuni, dar foarte zgomotoasă, cu denumirea "Uniunea Democratică". Mitingurile acestei grupări, la care participau câteva zeci de oameni, se desfăşurau sub lozinci ce vizau răsturnarea orânduirii sovietice şi a PCUS, cu jigniri la adresa lui Gorbaciov şi a lui Elţîn şi pancarte "Gorbaciov e Ceauşescu, Elţîn este Iliescu", "Jos PCUS, Jos KGB", "Gorbaciov călău şi criminal. Baku, Tbilisi, Sumgait".
Presa română nu va întârzia să reacţioneze. Din acel moment, şeful statului va fi văzut ca un guvernator al unei gubernii sovietice de tipul celor pierdute prin Siberia şi la care perestroika şi glasnost încă nu au ajuns, fiind prea departe la Est. Ion Iliescu, preşedintele care nu se poate recicla din comunist de profesie, "vinovat de violenţele politicii româneşti", era acum guvernatorul sovietic al României, instalat cu misiunea de a împiedica despărţirea ţării de comunism:"Guvernatorul, a cărui primă grijă a fost să se instaleze în palatul regal de la Cotroceni, pare să ignore un lucru de tot vizibil: acela că ne aflăm într-o cursă contra cronometru, cursă care va fi câştigată de acei ce se vor debarasa mai rapid de comunism".
La România liberă, Florin Gabriel Mărculescu ataca foarte dur prin articolul "Un preşedinte marxist: Ion Iliescu": "A venit însă cutremurul de la Kremlin, castelul comunismului tutelar s-a prăbuşit şi (de astă dată îi înţeleg durerea) dl. Iliescu s-a văzut lipsit de sprijinul atotputernicei Walhalle kaghebiste ce-l propulsase în vârful piramidei autohtone. După o primă declaraţie ezitantă şi prudent-duplicitară, dl Iliescu, încurajat de înfrângerea puciului şi de revenirea protectorului, a dat fuga la TV pentru a face o declaraţie în total contratimp cu desfăşurarea evenimentelor şi - asta nu se poate trece cu vederea - în iresponsabilă contradicţie cu aspiraţiile românilor trăitori de-a dreapta şi de-a stânga Prutului.
Merită a fi reprodusă: "În ciuda unor critici care s-au exprimat, tratatul nostru capătă o nouă valoare, de astă dată pentru că este primul document juridic de acest fel care aşază relaţiile dintre ţara noastră şi Uniunea Sovietică pe baze noi, în concordanţă cu principiile care guvernează relaţiile internaţionale şi stabileşte această posibilitate de a dezvolta relaţii nemijlocite cu republicile componente". Bravul nostru preşedinte şi-a confirmat cu brio incapacitatea politică, din păcate însă în vremuri de grea cumpănă, când în fruntea ţării ar trebui să se afle un bărbat capabil să-i priceapă năzuinţele şi să le susţină cu abnegaţie şi neştirbită demnitate".
Textul cel mai interesant şi, printre altele, foarte bine scris, îi va aparţine ziaristului de investigaţie Mirel Curea:"Să fim bine înţeleşi: nu suntem îngrijoraţi că avem un preşedinte ce se dovedeşte total pe dinafară a ceea ce se întâmplă în ţară sau în lume, descurajarea provine din faptul că nu suntem reprezentaţi de un personaj capabil de gesturi politice inspirate, oportune şi cu valabilitate istorică". Pentru intelectualii organizaţiilor societăţii civile şi pentru presa de opoziţie, Petre Roman dădea semnale vizibile în privinţa debarasării de comunism;pentru populaţia abia ieşită din spaimă şi mai ales pentru anumite categorii profesionale, cum erau minerii, care erau profund şi interesat legate de privilegiile sociale ale sistemului comunist, imaginea de prooccidental a lui Petre Roman era o evadare echivalentă cu trădarea.
Cum presa nostalgică continua să-l atace pe tânărul premier, şansa de a specula nemulţumirile sociale, salariale şi mai ales politice, de ordin intern, printr-o teză a trădării naţionale a fost pe deplin oferită şi adoptată. Pe axa conflictului Iliescu-Roman s-a aşezat atunci vechiul rival al premierului, Virgil Măgureanu, directorul SRI, care va acţiona fără menajamente pentru "a-l scăpa pe preşedintele Iliescu de povara Petre Roman".Toate aceste fenomene politice, plus costurile reformei economice au condus la mineriada din septembrie 1991.

NOTE

1. Petru Lucinschi, Ultimele zile ale URSS, Ed. Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1998, p. 37.
2. Eduard Şevardnadze, Opţiunea mea, Ed. Presa Naţională, Bucureşti, 2003, p. 308.
3. România liberă, An XLIX, nr. 14502, 21 august 1991, p.2.
4. România liberă, An XLIX, nr. 14501, 20 august 1991, p. 1.
5. România liberă, An XLIX, nr. 14502, 21 august 1991, p. 8.
6. Petre Roman, Libertatea ca datorie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 155.
7. Dominique de Villepin (coord.), Histoire de la diplomatie française, Ed. Perrin, Paris, 2005, p. 938.
8. România liberă, An XLIX, nr. 14504, 23 august 1991, p. 1, (Iazov evocat în articol era ministrul Apărării al URSS).
9. Adrian Severin, Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile Guvernului Roman, Ed. Scripta, Bucureşti, 1995, p. 154.
10. Ibidem, p.157.
11. R.G. Pihoia, Sovetskii Soiuz:istoriia vlasti, 1945-1991, Novosibirsk, Ed. Sibirskii Hronograf, 2000, pp. 529-530.
12. România liberă, An XLIX, nr. 14508, 29 august 1991, p. 5.
13. România liberă, An XLIX, nr. 14516, 10 septembrie 1991, p. 1.
14. Viitorul Românesc, nr. 114, 3 septembrie 1991, p. 1.