Procesul Guvernului Brătianu din vara anului 1918

Autor 3733 vizualizări


Istoria Primului Război Mondial, așa cum am învățat-o cu toții la școală, este scrisă în două mari registre: cel liberal, acreditat de Istoria războiului pentru întregirea României, avându-l ca autor pe Constantin Kirițescu, în care s-a subliniat cu o tușă puternică rolul lui Brătianu și al partidului său în război, și cel comunist, reprezentat de lucrarea România în anii Primului Război Mondial, scrisă în manieră național-comunistă la începutul anilor ’80. Ambele istorii au „păcătuit” însă prin ocultarea unor episoade și subiecte sensibile. Așa se face că, spre exemplu, în lucrarea lui Kirițescu nu vom întâlni prea multe detalii despre lipsa de înzestrare a armatei, despre greșelile liderilor politici și militari, iar în lucrarea din anii ’80, subiecte precum armata rusă și luptele împotriva bolșevicilor, rolul PNL și al monarhiei în război vor fi ocolite, minimalizate ori trecute sub tăcere.

Printre multele probleme spinoase pe care diversele epoci istorice și politicianismul lor interesat le-au făcut să fie trecute sub tăcere s-au aflat și „răspunderile și vinovățiile” privind faptele din perioada conflictului. Nu a existat după război, așa acum era firesc, o necesară și serioasă dezbatere în societatea românească. Au existat în schimb suficiente interese pentru ca orice demers serios să fie blocat. O primă încercare în acest sens a fost intentarea unui proces împotriva fostului guvern Brătianu, acuzat de dezastrul României din anii 1916-1918. Însă contextul în care a fost realizată această inițiativă avea să o compromită din start.

Pregătirea militară a Primului Război Mondial și campania din toamna anului 1916 au fost, așa cum se cunoaște, gestionate deficitar de către clasa politică și de către elita militară românească. Lipsa unei industrii naționale de armament, precaritatea înzestrării armatei, absența unui corp ofițeresc numeros care să fie capabil să poarte războiul cu instrumentele și tacticile moderne, dar și amestecul politicului în armată aveau să fie elementele care au contribuit substanţial la înfrângerea din 1916, la ocuparea Munteniei și retragerea haotică în Moldova. 


Însemnate pierderi umane, multe inutile, distrugerea infrastructurii, a rezervelor de cereale și a capacităților de exploatare și de prelucrare a petrolului au fost alte componente ale enormului sacrificiu făcut de România în primele luni de război. Tifosul exantematic din Moldova, condițiile inumane de trai ale majorității populației refugiate au completat cutia Pandorei, deschisă de campania din 1916.

O „exemplară pedeapsă” germană  

Din păcate, refacerea armatei române și strălucitele sale victorii din vara anului 1917 au fost puse în paranteze de către revoluția rusă din octombrie. Prăbușirea Rusiei a însemnat și prăbușirea Frontului de Est. România a rămas singura forță combatantă a Antantei în această zonă și, în curând, s-a văzut pusă în imposibilitatea de a menține acest statut și în situația de a încheia pacea umilitoare de la Buftea-București, din 7 mai 1918.

O pace cu o mulțime de consecințe nefaste pentru țară. România era învinsă, iar populația trăia la un nivel aflat la limita subzistenței deoarece resursele erau jefuite sistematic de către cuceritor. Trebuia, în aceste condiţii, să fie găsit neapărat un vinovat. Îndrăzneala de a lupta împotriva Germaniei trebuia şi ea sancționată. Era nevoie de un țap ispășitor! Şi el a fost găsit rapid în partidul și liderul care au angajat România în război: PNL și Ion I.C. Brătianu.

Din aceste considerente, Pacea de la Buftea-București a mai avut și o agendă nescrisă: pedepsirea antantofililor și a familiei regale. Dacă, în ultimul caz, popularitatea dinastiei și ezitările germanofililor au permis ca subiectul să fie amânat de către liderii germani până la finalul războiului, în primul caz lucrurile au stat altfel.

Dilema liberalilor și a lui Brătianu: „trenul Take Ionescu” sau pușcăria?  

Ion I.C. Brătianu, liderul politic și omul care alăturase România de partea Antantei, și guvernul său erau considerați dușmanii cei mai înverșunați ai Puterilor Centrale. Ei erau cei care trebuiau găsiți vinovați și reduși la tăcere. Sarcina i-a fost trasată lui Alexandru Marghiloman de către șeful diplomației germane, Richard von Kühlmann.

„Dl Marghiloman afirmă că i s-a cerut de Puterile Centrale ca d-nii Brătianu, Take Ionescu, Prințul Barbu Știrbei și alții să fie expulzați din Moldova. Dl Marghiloman declară că nu poate face acest lucru după Constituția Țării, dar că a promis ca va face demersuri pe lângă acești domni să părăsească de bună voe țara...”, notează un martor al epocii în jurnalul său din 15 aprilie 1918 .

Misiunea era clară: Brătianu și membrii fostului său guvern puteau alege să părăsească țara ori să rămână, iar în acest caz aveau să înfunde pușcăria. Prima variantă convenea de minune germanilor care ar fi scăpat de inamici incomozi și ar fi ușurat procesul de transformare a întregului teritoriu românesc într-o colonie germană.


Pe de altă parte, au fost inclusiv reprezentanţi ai elitei de la Iași cărora plecarea din țară li s-a părut o soluție rezonabilă. Constantin Kirițescu amintește, de pildă, în istoria sa că încă din timpul negocierilor de la Buftea câțiva dintre politicienii români, în frunte cu Take Ionescu, au solicitat permisiunea de a părăsi țara cu un tren care să tranziteze Austro-Ungaria cu destinația Elveția . Acest tren avea să fie numit „trenul Take Ionescu”. Astfel că, la începutul verii lui 1918, Take Ionescu și alte 200 de persoane socotite indezirabile de către germani au părăsit România. Sabina Brătianu îi menționează printre cei forțați să plece cu „trenul Take Ionescu” și pe fostul primar liberal al Bucureștiului, Emil Petrescu.

Dar de ce a dorit, cu toate riscurile pentru cariera sa, să plece un lider politic important, o voce puternică a cauzei Antantei, precum Take Ionescu? Răspunsul este simplu: o poveste de dragoste. I.G. Duca ne oferă câteva dintre detaliile unei idile începute în 1917 și care, la vremea respectivă, a scandalizat opinia publică, punându-l pe Take Ionescu într-o postură delicată. În 1917, alături de un alt ministru, Take Ionescu ceruse un concediu pentru a pleca la Odessa și a se întâlni cu viitoarea sa soție, Adina Cordescu. Duca notează: „Țara este în nenorocire și miniștrii bătrâni petrec și se țin de aventuri amoroase! Toți puritanii cereau să se puie capăt scandalului. Nu trebuie uitat că cei stăpâniți de-o dată de o juvenilă ardoare aveau unul aproape 60 [Take Ionescu n.n.] și celălalt peste 75 de ani [Mihail Pherekyde -n.n.]” . În 1918, Adina Cordescu se afla în Franța, iar Take Ionescu a dorit să ajungă cu orice preț la ea.

„Trenul Take Ionescu” a părăsit țara la sfârșitul lunii iunie. Din fericire pentru el, Take Ionescu a fost una dintre vocile puternice care au susținut cauza României la Paris. Fără să vrea, germanii și Marghiloman i-au oferit oportunitatea de a face servicii însemnate țării sale – iar ulterior, contemporanii i-au iertat lui Take Ionescu această călătorie și povestea din jurul ei.

În schimb, așa cum ştim deja, Ion I.C.Brătianu și majoritatea membrilor cabinetului său au ales să rămână în România. Ambele opțiuni erau însă părţi ale unei capcane. Dacă ar fi ales să plece din țară, opinia publică i-ar fi judecat că și-au părăsit patria și poporul în momente dificile și că, prin această plecare, și-ar fi recunoscut vinovăția de a fi provocat dezastrul țării. Rămânerea atrăgea după sine pericolul încarcerării şi poate chiar lichidarea fizică.

„Răspunderile”. Campania de denigrare a lui Brătianu 

Îngenuncherea României a oferit însă ocazia adversarilor politici ai lui Ion I.C. Brătianu să-l atace deschis. Iar un mare ecou a avut în epocă broșura intitulată Răspunderile, semnată de generalul Alexandru Averescu.

Devenit proaspăt politician și fondator de partid, generalul a denunțat erorile săvârșite în pregătirea războiului și în timpul campaniei militare din 1916, indicându-i pe liberali, și direct pe Brătianu, drept responabili ai dezastrului țării, cerând totodată aducerea în fața justiției a celor vinovați. Era o poliță pe care Averescu i-o plătea lui Brătianu care favorizase alți generali – Constantin Prezan, spre exemplu – numindu-i în cele mai înalte posturi de la conducerea armatei.

Ideea aceasta a „răspunderilor” și a pedepsirii celor vinovați a fost rapid preluată și de conservatori, iar Alexandru Marghiloman a văzut ocazia de a da o lovitură puternică Partidului Național Liberal și liderului său. În acest scop, planul conceput de Marghiloman a avut trei componente: convingerea opiniei publice că Brătianu era vinovat de distrugerea economică a țării, de ciuntirea teritoriului național, de sutele de mii de vieți pierdute; instrumentarea juridică a acestei vinovății; condamnarea și compromiterea definitivă a membrilor fostului guvern Brătianu și scoaterea lor din viața politică.


Prima parte a acestui plan a avut în centrul ei o campanie de presă fără precedent, purtată de conservatori prin ziarele lor din București și Iași. Li s-a alăturat, ca un vârf de lance, și publicația „Lumina”, condusă de către Constantin Stere. O lectură a presei din vara anului 1918 este edificatoare în acest sens – titlurile sunt cu totul sugestive: „Darea în judecată a trecutului guvern”, „Momentul se apropie”, „Responsabilitatea ministerială”, „Guvernele Brătianu puse în acuzațiune”, „Vina guvernului Brătianu”, „Textul acuzării”. Editorialiști indignați demască abuzurile, furturile, invocă dezastrul și toate acestea au un numitor comun: Brătianu. Ca să fie compromis pentru totdeauna și împroșcat cu noroi, presa vremii a afirmat până şi că Ion I.C. Brătianu și-ar fi transportat butoaiele cu vin cu trenul în Moldova, în timp ce soldații s-au târât prin noroaie.

O altă metodă a fost cea a editării unor cărți și broșuri care au denunțat „crimele“ lui Brătianu, ale liberalilor și ale tuturor personajelor considerate responsabile de starea de fapt a României anului 1918. Trei lucrări semnificative au fost popularizate în epocă: Omul dezastrului, semnată de Corvin Petrescu, Ion I.C. Brătianu. Un studiu politic, autorul folosind un pseudonim – Hyperion, Vinovații de D.D. Pătrășcanu.

Ne vom rezuma doar la spicuirea unor idei din broșura Omul dezastrului, scrisă de un publicist al epocii, uitat astăzi – Corvin Petrescu. Lucrarea sa este un virulent atac și o contestare radicală a acțiunilor lui Ion I.C.Brătianu, prezentat drept „un inginer de clasa a III-a cu studii mediocre în specialitatea sa, chemat mai apoi să hotărască soarta unei țări întregi” . Ce este opinia publică, ce este țara? „Ele sunt simple expresiuni... țara se reducea la Ionel Brătianu, el și numai el să decidă, parlamentul era o anexă a lui Ionel Brătianu”, scrie veninosul gazetar.

Șarja la adresa lui Brătianu se încheie cu un apoteotic „bilanț al activității lui Ionel Brătianu”, rezultatele fiind următoarele: „Asanarea moravurilor (contrabandele, permisele de export, traficul conștiințelor); Reforma agrară – o groapă comună încăpătoare cu 11.000 de țărani morți la 1907; România Mare (Pierderea Cadrilaterului, Dobrogei, culmilor Carpaților, a unei părți din jud. Dorohoi); Politica economică – pierderea independenței economice; Politica financiară – 13 miliarde lei datorii; Politica externă – Ocupația străină” . Ideile din broșură sunt apoi preluate și detaliate în articole din presa guvernamentală.

Trimiterea în judecată a guvernului Brătianu 

Lovitura care urma să fie dată liberalilor a fost pregătită minuțios. Iar presei, care i-a demonizat pe liberali și pe liderul lor, i s-a asociat și instituția Parlamentului. Inițial, guvernul distribuie în parlament o broșură intitulată „Răspunderea ministerială”, iar începând cu 11 iulie 1918, în ședințele deputaților și ale senatorilor, la tribună, se aud tot mai des voci care cer „darea în judecată a fostului guvern”. Urmarea a fost întocmirea unui raport de către o „comisie de informațiune”, alcătuită din 12 parlamentari juriști, care au identificat zece capete de acuzare pentru faptele fostului guvern.


În expunerea de motive publicată în ziarul „Lumina” se arăta: „Însuflețiți de voința de a se face deplină lumină asupra cauzelor cari au produs catastrofa: hotărâți să dăm un exemplu [...] care să servească scut pentru viitor – subsemnații membri ai Adunării Deputaților [...] facem propunerea de dare în judecată a următorilor miniștri: Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Emil Costinescu, V.G. Morțun, Alexandru Constantinescu, Constantin Angelescu, Victor Antonescu”. Acuzațiile erau următoarele: violarea art. 121 din Constituție, prin deschiderea granițelor pentru armata rusă fără acordul Corpului Legiuitor; neorganizarea și nepregătirea armatei cu armament, echipament, nereguli și afaceri la Ministerul de Război; întrebuințarea mijloacelor de corupție pentru a împiedica întrunirea reprezentanței naționale – în sensul că s-au dat diurne grase pentru ca deputații să plece la Odesa ori în alte zone, iar Parlamentul să nu mai poată lucra; retribuțiuni bănești de milioane acordate parlamentarilor peste diurnele legale; cedarea flotei către Rusia; transportarea peste graniță a tezaurului și pierderea acestuia; traficarea vagoanelor pentru export, luând mită în bani de la cei interesați; distrugerea din ordine nejustificate a rafinăriilor; miniștrii au întrebuințat trenurile și mijloacele de transport pentru a salva avutul lor personal în detrimentul transporturilor de trupe, de răniți, a avutului țării; strămutarea în Moldova a copiilor de 15-18 ani prin abuz de putere, mulți dintre ei murind de foame sau de tifos. În ziua de 7 august 1918, Parlamentul a votat cu majoritate trimiterea în judecată a fostului guvern, iar textul conținând acuzațiile a fost tipărit și distribuit în toată țara. 

A fost numită o „comisie de instrucțiune” care să ancheteze capetele de acuzare și să instrumenteze procesul. Comisia, formată din 17 parlamentari, era condusă de N. Mitescu – președinte, Emil Cerkez și Mircea Cancicov, secretari. A fost modificată și legea răspunderii ministeriale, pentru a se putea permite arestarea miniștrilor în timpul anchetei. Inițial, Regele Ferdinand nu a dorit să ratifice această modificare, dar Marghiloman i-a promis că niciun ministru nu va fi arestat. Regele a semnat în cele din urmă, dar Marghiloman nu s-a ținut de cuvânt.

„Domnia Corbilor” – privire retrospectivă asupra speculei din anii de război 

Se simțea, deci, nevoia unui țap ispășitor pentru dezastrul țării – mai ales că pentru câteva dintre punctele de acuzare exista şi fundament real. A se vedea, de pildă, afacerile și furturile de la Ministerul de Război, faptul că unii dintre miniștri și camarilele din jurul lor prosperaseră în timpul războiului, făcând trafic cu diverse mărfuri. Relevantă în acest sens este lucrarea lui D.A. Ghiorghiu-Cirișanu, publicată mai târziu, în 1923, şi intitulată Domnia Corbilor.

Purtând şi un subtitlu edificator: ,,Scrisoare deschisă adresată domnului ministru Al. Constantinescu ca autor moral – și în unele cazuri chiar și material – al tuturor jafurilor și abuzurilor făcute în avuția țării în ultimii 10 ani de nefastă guvernare”, broșura conține mărturisirile lui Ghiorghiu-Cirișanu, fost secretar și funcționar în slujba liberalului Alexandru Constantinescu. Autorul denunță specula cu alimente și traficul cu bunuri ale statului patronată în Moldova anului 1917 de către ministrul liberal, precum și practica profitorilor de război din jurul cercurilor puterii: incendierea depozitelor statului unde se aflau bunuri diverse, hrană și muniții, totul cu scopul de a masca gestiunile frauduloase. Alte practici ilegale au fost traficarea de vagoane cu cereale în anii neutralității, dar și utilizarea abuzivă a vagoanele CFR de către demnitarii români pentru a-și pune la adăpost bunurile.


Este suficient să răsfoim şi memoriile lui Constantin Argetoianu și să aflăm ceea ce în 1916-1918 a fost secretul lui Polichinelle: „Spectacolul pe care l-au dat puternicii zilei în momentul părăsirii Bucureștilor a fost dezgustător, în toată accepțiunea cuvântului. Pe când tinerii recrutabili și cercetașii... erau transportați pe jos în Moldova și mureau pe la etape și de-a lungul șoselelor..., căci nu se găseau vagoane, Alecu Constantinescu-Porcu, ministru al Agriculturii, încărca și transporta la Iași 17 (șaptesprezece vagoane) îmbâcsite cu tot ce avea în casă. Pe lângă toate cele necesare unui trai comod, Excelența Sa a evacuat la Iași obiecte ca: butoaie goale... putini cu murături... Brătienii au expediat șapte vagoane încărcate cu butoaie de vin. Bibicescu de la Banca Națională a încărcat în vagoanele ce i s-au pus la dispoziție pînă și ficușii doamnei Bibicescu” .

Până la un punct, planul lui Marghiloman a intuit bine frustrarea generală a populației și ura împotriva celor care se îmbogăţiseră din suferința națiunii. Descriind atmosfera din Bucureștiul verii anului 1918, memorialistul Vasile Cancicov remarca faptul că nu se bucură nimeni că va fi tras la răspundere Brătianu sau Take Ionescu că n-au mers în război cu nemții, ci pentru că se vor pedepsi hoții. Dar tot el afirmă în altă parte a jurnalului său: „N-am însă încredere că rezultatul poate fi atins... Guvernanții de ieri au avut tâlharii lor, cei de azi, pe ai lor” .

Ceea ce nu a realizat însă Marghiloman a fost ura întregii populații pentru soldații și reprezentanții Puterilor Centrale și, mai ales, pentru cei care pactizaseră cu dușmanul, trădătorii. Iar demersul Parlamentului de a-i acuza și a-i trimite în judecată pe Brătianu și pe foștii săi colaboratori a fost văzut mai degrabă ca un act de răzbunare al nemților. În plus, după cum remarca același Cancicov, acuzarea s-a făcut în paralel cu campania reabilitării dezertorilor și a trădătorilor, unii dintre ei deveniți chiar parlamentari. Din acest motiv, s-a declanșat un mecanism al solidarității opiniei publice cu liberalii.

Percheziţii – şi o arestare spectaculoasă: Ion Panaitescu, șeful Siguranței 

Atitudinea liberalilor față de decizia Parlamentului a avut un ecou puternic în lumea românească de atunci. PNL a răspuns printr-o întâmpinare scrisă prin care a declarat că „nu recunoaște legalitatea parlamentului actual, deci nici darea în judecată a fostului guvern, că acest parlament nu poate reprezenta voința țării, ci voința inamicului, iar responsabilitățile nu pot fi judecate decât la încheierea păcii generale, când țara va fi liberată de inamic. Judecata noastră nu o va face decât conștiința națională, când se va putea liber rosti, și istoria, care va dezvolta roadele binecuvântate ale jertfelor de azi” , se preciza în documentul semnat de către Brătianu și ceilalți demnitari acuzați. A fost singura luare de poziție publică a lui Brătianu pe această temă. Avea să răspundă şi în stilul caracteristic, dar mai târziu.

În apărarea liberalilor a venit şi Regele Ferdinand: acesta s-a declarat împotriva acestei acțiuni, considerând-o cu totul anormală întrucât întreaga opinie publică fusese de acord cu intrarea în război și, implicit, cu asumarea costurilor pe care le implica ea. Intervenţia regelui n-a contat totuşi în acest caz anume pentru că demersul Parlamentului a continuat.

I.G. Duca, Emil Porumbaru, George Mârzescu, Mihai Pherekyde, Mihai Cantacuzino și Dem. Greceanu, și ei membri ai guvernului, dar omiși de pe listă, s-au solidarizat cu ceilalți, solicitând să fie trimiși în judecată. Răspunsul pe care l-au primit a fost aproape o insultă: „ei n-au avut nici un rol în în guvern”.

După votarea în Parlament a actului de trimitere în judecată, la doar câteva zile au urmat perchezițiile la domiciliile foștilor miniștri. Ionel Brătianu nu a permis intrarea în locuința sa din Iaşi pentru parlamentarii care erau membri ai „comisiei de instrucție”, motivând că nu recunoaște actualul parlament. În schimb, a permis accesul magistraților .

Perchezițiile au fost continuate de arestări. Primul care a fost arestat a fost Ion Panaitescu, „cel mai puternic om din România”, după cum l-a numit ziarul „Lumina”. Panaitescu era șeful Siguranței Generale. Faptul că avea dosare ale politicienilor conservatori, copii ale scrisorilor acestora și dovezi ale afacerilor necinstite ori ale primirii de bani de la germani a condus la percheziționarea domiciliului și apoi la arestarea sa. Contribuția șefului Siguranței la demascarea propagandei filogermane din perioada 1915-1916 a fost, fără îndoială, motivul principal al arestării. Oricum, el nu era o figură populară. „E curios, arestarea lui Panaitescu a produs satisfacție generală, fără distincție de păreri politice” , notează Vasile Cancicov în jurnalul său.

Aroganța la ea acasă: Alexandru Constantinescu-Porcu, fost și viitor ministru 

Despre Alexandru (sau Alecu) Constantinescu zis şi Porcu nu se mai știu astăzi prea multe. Din multiplele sale treceri pe la ministerele pe care le-a condus, ca fruntaș al PNL, n-au rămas prea multe rezultate notabile. În schimb, el a intrat în istorie cu o replică rostită cu ocazia procesului guvernului Brătianu din anul 1918.

Alături de șeful Siguranței, Constantinescu era un personaj detestat de o mare parte a opiniei publice; i se zicea și Porcu pentru că avea, după cum ne spune un contemporan, trăsăturile fizice și morale ale acestui animal. Constantinescu era un om inteligent, un bun organizator, dar și un om pus pe căpătuială. Lăcomia lui era proverbială, iar în epocă au circulat o mulțime de anecdote pe seama sa. Una dintre acestea era cea în care un afacerist i-a cerut o favoare, spunând că-i oferă un milion de lei și, în plus, nu va spune nimănui. Răspunsul ministrului: „Dă-mi opt milioane și poate să afle toată lumea”.


Arestarea sa a avut loc la 21 septembrie 1918. A fost anchetat și apoi închis în penitenciarul de la Iași. În timpul anchetei, interogatoriul i-a fost luat de către secretarul comisiei parlamentare, Emil Cerkez. Răspunsurile oferite de Alecu Constantinescu-Porcu au devenit antologice. „Numele și profesia”, l-a întrebat Cerkez. „Alexandru Constantinescu, fost și viitor ministru”, a răspuns acesta. „Ce decorații aveți?”. A urmat o mulțime de enumerări. „Atât de multe!”, a exclamat mirat parlamentarul. A venit și replica necruțătoare: „De ce te miri? Dacă ai avea capul meu și ai fi în stare să aduci țării atâtea servicii câte am adus eu, ai avea și dumneata atâtea decorații”.

Constantinescu a fost singurul ministru arestat și replicile acestea, care au făcut deliciul opiniei publice românești, l-au ajutat să se reabiliteze, umanizându-l. A stat în detenție două săptămâni, apoi a fost eliberat datorită faptului că înfrângerea germanilor era previzibilă pe zi ce trecea. Germanii pierduseră războiul, iar Marghiloman, șansa de a-și compromite pentru totdeauna adversarii politici.

Începând cu jumătatea lunii octombrie, conservatorii, Parlamentul și gazetele nu au mai vorbit despre acest proces. Acțiunea s-a stins odată cu semnarea armistițiului și nu a mai produs efecte juridice. Marghiloman și-a depus demisia pe 6 noiembrie 1918, dar nu înainte de a afirma în fața regelui că nu dorește ca Brătianu să sară din banca acuzaților în banca ministerială. Poate și de aceea, succesorul său în fruntea guvernului a fost generalul Coandă.

În loc de epilog: răspunsul lui Ion I.C. Brătianu 

Ştim deja că Brătianu nu a răspuns atunci acuzațiilor Parlamentului și guvernului Marghiloman. Duelul a fost purtat de oamenii săi, de presa liberală. Răspunsul lui a venit mai târziu, într-un moment aparte, în decembrie 1919, în cadrul uneia dintre primele întruniri ale Parlamentului României Mari. Atunci el a ținut un magistral discurs de trei ore și jumătate, intitulat „Politica externă a României”, în care a demontat acuzațiile aduse. A argumentat că a facut totul în interesul României Mari. Pe Marghiloman l-a iertat, pentru că acel parlament fusese ales cu „ausweiss-uri” de la Mackensen, iar România nu era stăpână pe sine. Însă ceea ce este demn de consemnat este faptul că, odată în plus, Brătianu a dovedit că un om de stat se ridică întotdeauna deasupra unui om de partid.

Pe 15 decembrie 1918, pe strada Lascăr Catargiu din București, Gala Galaction îl întâlnea pe Ion Brătianu. Ajuns acasă, scriitorul și-a notat repede în jurnal: „Trecând prin strada Lascăr Catargiu într-un automobil era Ion I. Brătianu și un ofițer francez. Am tresărit și, potrivit unui obicei definitiv stabilit, am salutat pe cel din automobil. L-am salutat cu un fel de mișcare sufletească superstițioasă. Iată omul! Iată un rar muritor, cineva care este, în același timp – după cum pleci urechea la dreapta ori la stânga – asasinul unui milion de români și genialul făuritor al României Mari, omul care a adus peste țara noastră cea mai înfricoșătoare încercare economică și, în același timp, cea mai mare slavă de care neamul nostru a avut parte până azi. Omul care a cutezat nebunește să prindă cu mâna fulgerul... Am trecut pe lângă Ion I. Brătianu cum aș fi trecut pe lângă nu știu ce divinitate antică, omnipotentă, prielnică, vrednică de închinare... sanghinară și nesăturată de jertfe omenești... Am salutat pe Ion I.C. Brătianu cu fiorul satisfăcut și rar că trec, întâia oară în viața mea, pe lângă unul din acei oameni semizei, cari pot să ridice în spinare, în același timp, dezastrul și renașterea unui popor întreg”.


""