Autor 1916 vizualizări


De-a lungul secolului al XIX-lea situaţia polonezilor a constiuit de mai multe ori subiect de discuţii între marile puteri europene.

Timp de 123 de ani, poporul polonez a trăit sub dominaţie străină, exceptând scurta perioadă a existenţei Marelui Ducat al Varşoviei (1807 – 1813), unde folosirea limbii în administraţie, justiţie şi învăţământ, ca şi a băştinaşilor în funcţii de răspundere, asigurau caracterul naţional al statului. Chiar dacă Marele Ducat al Varşoviei a constituit un avanpost al teritoriilor franceze în Răsăritul Europei, iar polonezii şi-au vărsat sângele pentru Napoleon încă din 1797, crearea lui a avut o semnificaţie istorică cu profunde rezonanțe în conştiinţa polonezilor. Cu sprijinul francezilor au fost abolite relaţiile feudale, limitată puterea bisericii, introdusă o administraţi modernă pe baza „Codului lui Napoleon” – deci, crearea unei noi societăţi burgheze. Ulterior, însă, în ciuda frontierelor, limba şi cultura poloneză, ca şi tot ce emană din fostele capitale Cracovia şi Varşovia, continuă să exercite o puternică influenţă, cu toate încercările de germanizare şi rusificare.[1]

În urma încheierii războiului împotriva lui Napoleon are loc Congresul de pace de la Viena. Alexandru I a reprezentat personal Rusia şi a jucat un rol de frunte în timpul congresului, alături de Metternich al Austriei, Castlereagh al Marii Britanii, Hardenberg al Prusiei şi, în cele din urmă, Talleyrand al Franţei[2].

Primele articole ale Tratatului de la Viena se refereau la Polonia, unde, din 1813, erau cantonate trupe ruseşti în cea mai mare parte a teritoriului.

Polonezii, supuşi ai Rusiei, Austriei şi Prusiei, vor obţine o reprezentantă şi instituţii naţionale – organizate după sistemul de existenţă politică pe care fiecare dintre guvernele cărora aparţin va socoti nimerit şi cuvenit de a li-l acorda.

Din toată Polonia, rămânea liber oraşul Cracovia, „independent şi strict neutru, sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei” (art.6). Oraşul liber al Cracoviei urma să aibă o constituţie proprie, o academie şi sediul unui episcopat catolic (art.10);de asemenea, se prevede că nu se va introduce nicio forţă armată în oraşul liber al Cracoviei şi în teritoriul înconjurător pe care îl posedă (art.9). Tratatul mai prevedea libera navigaţie pe toate râurile Poloniei, pe canalele existente, atât a persoanelor cât şi a mărfurilor, dar pe baza acordurilor dintre cele trei state (Rusia, Austria, Prusia) care controlau teritoriile ocupate (art.14).[3]

 Teritoriile poloneze încadrate Imperiului rus s-au bucurat de o atenţie deosebită din partea ţarului, pentru acestea fiind elaborată şi o constituţie. Constituţia cuprindea 165 articole, structurată în 7 părţi.Astfel, Regatul Poloniei a avut propriul lui guvern, propria adunare legislativă aleasă (Seimul), propria armată, propriile paşapoarte, bani proprii şi cetăţenie proprie. Libertăţile civice erau garantate;limba oficială era polona, iar Bisericii Catolice i s-a acordat statutul recunoscut de Biserică a majorităţii populaţiei.[4]

Alexandru I, deşi tar autocrat al Imperiului rus, era în acelaşi timp rege constituţional al Poloniei, dorind să atragă de partea sa pături largi, chiar şi pe cei cu idei liberale.

În teritoriile ocupate de Prusia, regele – prin patente din mai 1816 – şi-a adăugat şi titlul de mare duce de Poznan;s-a introdus o nouă organizare administrativă, mai modernă, care urmărea germanizarea teritoriilor, scoaterea limbii polone din şcoli şi administraţie;ordonanţa din 1827 va prevedea obligativitatea limbii germane;introducerea cenzurii (1819);confiscare bunurilor bisericii catolice (atribuite protestanţilor germani).

Polonia austriacă, devenită Regatul Galiţiei şi al Lodomeriei, este şi ea supusă germanizării, dar economic se dezvoltă mult mai lent, decât partea prusiană.

În ciuda frontierelor artificiale impuse, limba şi cultura poloneză, ca şi tot ce emană din fosta capitală, Varşovia, continuă să exercite o puternică influenţă, în ciuda încercărilor de germanizare şi rusificare.[5]

Numirea marelui duce Constantin, fratele țarului Nicolae I, ca locţiitor al acestuia şi ca şef suprem al tuturor unităţilor militare, atât ruse cât şi poloneze, aflate pe teritoriul regatului a crescut antagonismul ofiţerilor polonezi faţă de Petersburg.

Astfel, în 1830, când revoluţiile curpinseseră întreaga Europă, Varşovia s-a răsculat împotriva ruşilor, la sfârşitul lui noimebrie. După Varşovia, oraşele provinciale s-au angajat cu entuziasm să participe la insurecţie. Voluntari din tronsonul austriac – Galiţia şi din cel prusac – Poznan soseau în masă.

Comandantul-şef al regatului, marele duce Constantin, nu a acţionat chiar de la începutul crizei, şi foarte curând Rusia a piedut controlul asupra întregii Polonii. Polonia a trebuit, deci, recucerită prin forţă, declanşându-se astfel un adevărat război, deoarece polonezii aveau o armată permanentă proprie, care s-a alăturat cauzei naţionale. Totuşi, deşi trupele ruseşti ale lui Paskievici au intrat prima dată în Varşovia abia după nouă luni şi deşi a durat mult pentru a distruge detaşamentele şi bandele de rebeli din desele păduri poloneze, rezultatul nu a fost deloc îndoielnic. În afară de slabele lor mijloace în comparaţie cu acelea ale ruşilor, naţionaliştii polonezi au reuşit să-şi păstreze sprijinul ferm al ţăranilor polonezi şi au încercat în grabă să ducă lupta dincolo de frontierele lor etnice, unde populaţia nu a fost dispusă să-i sprijine.

Rezultatul a fost o nouă tragedie pentru Polonia. Constituţia poloneză din 1815 a fost înlocuită cu Statutul Organic din 1832, care făcea din Polonia o parte indivizibilă a Imperiului Rus. Statutul, care promitea anumite libertăţi civile, un sistem separat de legi, administrare locală şi folosirea pe scară largă a limbii poloneze a rămas valabil doar pe hârtie, Polonia fiind administrată în mod brutal şi autoritar de către cuceritor, noul prinţ al Varşoviei şi viceregele lui Nicolae, mareşalul Paskievici.[6]

O altă urmare a răscoalei polenezilor a fost încheierea Convenţiei de la Muchengraets (septembrie 1833) între Rusia şi Austria. Cele două puteri urmau să acţioneze în comun, în vederea acţiunilor împotriva mişcării instigatoare poloneze, ca şi Convenţia de la Berlin, încheiată în acelaşi sens între Rusia şi Prusia, în octombrie 1833. În articolul 1 al acestor acorduri, cele trei puteri îşi garantau reciproc „liniştea şi calmul posesiunii lor din domeniile poloneze respective”. Ele se angajau „să-şi acorde ajutor mutual şi asistenta contra polonezilor” (art.2). conveneau să întreţină în acest scop corpuri şi trupe speciale, să-şi comunice informaţii şi să interzică societăţile secrete în posesiunile lor. Ca măsură preventica, cele trei puteri prevedeau chiar ocuparea Cracoviei – teritoriul polonez rămas liber, prin hotărârile Congresului de la Viena.

În februarie 1836, opinia publică europeană a rămas stupefiată aflând că la Cracovia au pătruns trupe austriece, urmate apoi de cele ruse şi prusace. Cu greu, mai ales la ameninţările Franţei, trupele străine au fost evacuate, după ce agenţii lui Metternich au exercitat o adevărată teroare, neținând cont de legile Republicii Cracovia.[7]

Problema este reluată la întâlnirea celor trei monarhii (Rusia, Austria, Prusia), ţinută la Teplitz, precizându-se că habsburgii au libertatea de a încorpora Republica Cracovia.

În 1845, poliţia rusă aflând că se pregăteşte o insurecţie generală în Polonia, iar unul din centrele care urma să dirijeze acţiunea era în Cracovia, a făcut presiuni asupra austriecilor ca să pună în aplicare Convenţia de la Teplitz.

Un Guvern Naţional urma să se reunească la Cracovia, pentru a aştepta ora insurecţiei. Dar la 18 februarie 1846, un detaşament austriac a intrat în Cracovia, în timp ce ştiri alarmante veneau de la Poznan, unde autorităţile prusiene au operat numeroase arestări preventive. Astfel, Posnania, provincia cea mai organizată, a rămas în afară luptei, iar ofensiva simultană care trebuia să cuprindă toate teritoriile poloneze s-a redus, chiar de la început, doar la câteva nuclee izolate.

Cracovia, singură, a rămas pe baricade. La 20 februarie, au început lupte de stradă. Minerii şi ţăranii din împrejurimi intervin în sprijinul acesteia, iar detaşamentul austriac este pus pe fugă. La 22 februarie 1846, Guvernul Naţional a intrat în funcţiune;s-a publicat un manifest care proclamă abolirea privilegiilor, suprimarea corvezilor şi a censului şi atribuirea de pământ voluntarilor care au luat parte la insurecţie.

La 22 februarie, Cracovia era singură în faţa duşmanilor, în celelalte zone, insurecţia fiind înfrântă. În aceste condiţii, Cracovia a fost ocupată de ruşi şi austrieci.

Metternich trebuia să procedeze cu multă abilitate în faţa cabinetelor europene spre a le vesti dispariţia Republicii Cracovia, deoarece acest act constituia încă o încălcare brutală a prevederilor Congresului de la Viena. În acest scop, cancelarul Austriei a încercat să şi-l apropie pe Guizot, promiţându-i că va fi, fără rezerve, alături de Franţa, în combaterea unor proiecte englezeşti care vizau mariajul reginei Spaniei, Isabela. Totodată, îl asigurau pe Guizot că ocuparea Cracoviei însemna menţinerea ordinii în Europa, măsura fiind mai mult de ordin militar decât politic. În acelaşi timp, îl rugă pe Guizot să tempereze, dacă este posibil chiar să licideze, nenumăratele comitete poloneze care activau pe teritoriul Franţei şi incitau la rebeliune.

În ciuda opoziţiei numeroaselor puteri şi chiar a Prusiei, Metternich – având sprijinul Rusiei şi mizând pe puternicele divergenţe dintre Anglia şi Franţa – informa, la 6 noiembrie 1846, cabinetele europene că Republica Cracovia a fost încorporată la Imperiul habsburgic. Lichidarea Republicii Cracovia a fost o nouă lovitiră dată cauzei poloneze, după mişcările insurecţionale neizbutite din anii 1830-1831 şi 1846.[8]

Izbucnirea lanţului de revoluţii în anii 1848-1849, a afectat întregul sistem de relaţii internaţionale din Europa monarhică, instaurat în 1815 la Viena. Ele izbucnesc încă din ianuarie 1848, în Sicilia şi Milano, dar iau amploare după ce valul revoluţionar cuprinde două centre importante ale Europei:Parisul şi Viena. Numai Rusia, Spania, Portugalia şi ţările scandinave au evitat acest puternic şoc al istoriei.

La Poznan ia fiinţă Comitetul Naţional, prin silinţa a doi nobili liberali, Maciej Mielzynski şi Gustaw Potworowski, se creează câteva detaşamente înarmate şi pleacă o delegaţie la Berlin, cu cereri moderate, dorind o „reorganizare naţională” pentru ducatul Poznan, în cadrul regatului prusian.

Insurgenţii polonezi se înarmează, dar proiectul este abandonat în ceea ce priveşte acţiunile comune germano-polone, de către elementele reacţionare din Prusia şi minoritatea germană din ducatul Poznan.

În ciuda înăbuşirii insurecţiei din ducatul Poznan, anul 1848 a adus o redeşteptare naţională printre populaţia poloneză din Pomerania, Silezia şi Mazuria – teritorii care, făceau parte din Prusia.

Acelaşi fenomen de redeşteptare naţională s-a produs în Galiţia, în special la Cracovia şi Lwow – teritorii aflate sub administraţie austriacă. Mişcarea naţională poloneză, încăpută pe mâinile moderaţilor şi liberalilor, conta în obţinerea unei largi autonomii în cadrul Imperiului habsburgic care, treptat, să ajungă la o veritabilă independență.

Evenimentele se precipită, ajungându-se la o radicalizare a doleanţelor, în sensul că o delegaţie sosită la Viena cere independenţă deplină a Galiţiei.

Autorităţile austriece au înăbuşit în faşă insurecţia din Cracovia, luând cu asalt oraşul, la 26 aprilie 1848. Insurgenţii, după o scurtă rezistenţă, au cedat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Lwow, care a fost bombardat şi ocupat la 2 noiembrie 1848.

Chiar dacă, pe moment, habsburgii au instaurat dictatură militară în Galiţia, obligaţiile feudale au fost abolite şi în agricultură s-a trecut la un nou sistem.

Revoluţia polonă de la 1848 nu s-a putut realiza ca o mare mişcare naţională, mai ales că insurgenţii din Varşovia, datorită măsurilor drastice luate de Paschevici, nu au putut întreprinde, practic, nicio acţiune. Totuşi, se poate vorbi de o revoluţie polonă în 1848, prin mişcările insurecţionale de la Poznan şi din Galiţia, ca şi prin suportul militar acordat revoluţiilor maghiară, cehă şi italiană, precum şi prin vastă acţiune diplomatică şi de propagandă a emigraţiei, în vederea unei revoluţii generale a popoarelor europene lipsite de independenţă.[9]

O altă manifestare a naţionalismului polonez s-a făcut simţită în anii 1860, atunci când Guvernul rus a reluat calea reformelor în Polonia, rezultatul a fost – mai mult sau mai puţin – o repetare a rebeliunii din 1830. Făcând concesii Bisericii, permiţând redeschiderea parţială a Universităţii din Varşovia şi încurajând discuţii serioase despre reforme, inclusiv abolirea iobăgiei, Alexandru al II-lea a stârnit speranţe exagerate şi a provocat neînţelegeri amare. Rezultatul a fost o insurecţie armată în 1863-864, cu scopul restabilirii independenţei Poloniei. S-a dovedit a fi foarte puternică:a reuşit, o vreme să scoată armata rusă aproape total din Polonia şi să instaureze o administraţie alternativă, eficientă cel puţin în zona rurală. Dar, ca şi înainte, răscoală a fost subminată de neînţelegerile interne şi de incapacitatea de a atrage sprijinul vreunei puteri europene. La sfârşitul anului 1864, armata rusă recâştigase în totalitate controlul şi, de data aceasta, Polonia pierdu şi ultimele vestigii ale statutului ei separat.

Politica de deznaţionalizare a fost aplicată cu toată forţa în Polonia, după rebeliunea din 1863-1864. Rămăşiţele identităţii distincte a Poloniei au fost abolite, iar fostul Regat al Congresului a devenit cunoscut în limbajul oficial drept „Regiunea Vistula” din cadrul Rusiei.[10]

Într-o asemenea conjunctură, regatul Poloniei nu a mai putut întreprinde acţiuni de anvergură, de tipul celor din anii 1830-1831 şi 1863-1864. În plus, prin apariţia, din anul 1871, a unui imperiu german puternic, a III-a Republica Franceza – unde se găsea emigraţia polonă cea mai numeroasă şi mai bine organizată – încerca să menţină status quo-ul în Europa, văzând în Rusia autocrată pe viitorul aliat.

În timp ce Regatul Poloniei îşi pierdea ultimele resuturi de autonomie, iar Germania intensifica deznaţionalizarea în ducatul Poznan, prin mijloace dure – la sugestia lui Bismarck-, teritoriile aflate sub stăpânire austrică, în speţă Galiţia, se bucurau de numeroase drepturi şi îşi lărgeau autonomia. Aceasta s-a datorat în primul rând înfrângerii Austriei în Italia (1859) şi crizei în care a intrat monarhia habsburgică, care a fost nevoită să facă concesii popoarelor asuprite. Din 1861, Galiţia are o Dietă naţională, ce se întrunea la Lwow, unde rezolva problemele provinciei.

Îndeplinirea deziteratelor polonezilor se va înfăptui abia la sfârșitul primului război mondial, război care a pus, față în faţă, ca adversari, pe cei trei care împărţiseră Polonia. De data aceasta, tenacitatea polonezilor, revoluţia rusă, înfrângerea puterilor centrale, dezagregarea monarhiei habsburigice, sprijinul preşedintelui Wilson (la presiunile conaţionalilor stabiliţi în SUA), au condus la reunificarea teritoriilor poloneze.

 

 

Bibliografie:

1.      Nicolae Ciachir, Istoria moderna a Poloniei, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Istorie-Filozofie, Bucuresti, 1987

2.      Geoffrey Hosking, Rusia – popor si imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Bucuresti, 2001

3.      Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European Iasi, 2001

NOTE


[1]Nicolae Ciachir, Istoria moderna a Poloniei, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Istorie-Filozofie, Bucuresti, 1987, pp. 4-5

[2]Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European Iasi, 2001, p.329

[3]Nicolae Ciachir, op.cit., pp. 48-49

[4]Geoffrey Hosking, Rusia – popor si imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Bucuresti, 2001, p 35

[5]Nicolae Chiachir, op.cit., pp. 50-53

[6]Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p. 346

[7]Nicolae Chiachir, op.cit., p.77

[8]Ibidem., pp. 95-100

[9]Ibidem., pp. 102-107

[10]Geoffrey Hosking, op.cit.

""