Autor 64169 vizualizări


Ajuns voievod al Transilvaniei şi fiind el mare comandant de oşti, Iancu Corvin de Hunedoara s-a făcut cunoscut în toată lumea pentru victoriile câştigate împotriva turcilor, care-l aveau atunci ca sultan pe Mahomed Cuceritorul.

În Transilvania, la Hunedoara, Voicu a construit un castel, sus, pe o stâncă. Iancu l-a mărit, l-a întărit şi înfrumuseţat. Mare, cu ziduri groase, acel castel greu putea fi cucerit de duşmani. Avea însă un mare neajuns:înlăuntrul lui nu exista apă. De multe ori fântânarii au încercat să sape o fântână. Dar cum să scoată apa din piatră seacă?

Într-o zi de vară, Iancu Corvin i-a biruit pe turci în bătălia de pe râul Ialomiţa. La sfârşitul luptei, el a cercetat prizonierii turci. Erau mulţi, iar unii tare furioşi. Şi pe când îi împărţea care şi unde să fie duşi, trei prinşi s-au năpustit deodată asupra lui Iancu, să-l sugrume. Noroc că voievodul era voinic şi mânuia spada mai bine ca oricine. Ba i-au venit în ajutor şi doi slujitori. „Duceţi-i în castelul de la Hunedoara şi daţi-i fiarelor, să-i sfâşie!“ a poruncit el, cu mânie mare.

În castel, vâzându-i soţia lui Iancu, ce tineri erau acei prizonieri turci, a cuprins-o mila. Le-a zis:„Dacă săpaţi o fântână aici, în curtea castelului, o fântână cu apă bună de băut, vă iert şi vă las slobozi”.

Trei ani au săpat cei trei prizonieri în stâncă. O muncă mai grea ca aceea greu se putea închipui. Dar ei, cu nădejdea că-şi vor câştiga libertatea, şi-au înzecit puterile şi au săpat adânc, adânc, până au dat de apă. Când prizonierii s-au înfăţişat cu cel dintâi pocal de apă din acea fântână, s-a nimerit să fie în castel şi Iancu Corvin. I-a plăcut mult apa:rece, cristalină.

Amintindu-şi făgăduiala, soţia voievodului s-a rugat:„Să-i iertăm, măria ta, ne-au dat apă în castel”.

Iancu însă nu s-a înduplecat:“Le mulţumesc pentru fântână, dar porunca-i poruncă:în groapa cu fiare sălbatice şi flămânde să fie aruncaţi”.

Auzind care le va fi sfârşitul, prizonierii au cerut îngăduială trei zile, până vor săpa nişte slove turceşti pe marginea fântânii. „Să scrie, dacă asta vor“, a îngăduit Iancu.

Peste trei zile, a venit la fântână şi-a întrebat:„Ce aţi scris acolo?” „Apă ai, inimă n-ai“, a tălmăcit, cu îndrăzneală, unul din prizonieri. „Voi îmi cereţi mie inimă? le-a strigat Iancu. Îmi cotropiţi ţara şi-mi ucideţi vitejii, vă năpustiţi asupra-mi să mă ucideţi şi vreţi să mai am milă pentru voi? Cum de nu v-au sfâşiat fiarele, acum trei ani?“ „Soţia ta, voievoade, ne-a făgăduit libertatea, dacă săpăm fântână în stâncă şi aducem apa în castel”, a lămurit altul dintre prizonierii turci. „Ai făgăduit tu asta?” şi-a întrebat voievodul soţia. „Da“, a răspuns doamna. “Atunci să fie slobozi! Făgăduiala dată e datorie curată. Şi, acolo unde veţi merge, spuneţi că stăpânul Castelului Hunedoara are şi apă în castel şi milă omenească în inimă“.

*****

sursa:Dumitru Almas, Povestiri istorice