Autor 5143 vizualizări


Istoria hainelor pentru copii a cunoscut o evoluţie curioasă. Astăzi, cu greu un băiat ar putea recunoaşte un altul de acum un secol sau două, din vremea lui Dickens, echipat cu guler din dantelă şi înfăşurat în catifea şi brocarturi, mai abitir decât o fată. Cert este că, iniţial, băieţi şi fete erau îmbrăcaţi cu toţii în rochiţe, pentru ca, după ce epoca „sexualizării” hainelor s-a încheiat, fetele să prefere asexuarea, adoptând în masă stilul vestimentar (şi comportamental) al băieţilor, mizând mai degrabă pe pantaloni decât pe fustă. Era o transgresare venită din frustrarea unor milenii de sexism, în care femeia a fost prizoniera unor haine care o transformau într-un obiect al sexului. Cumva, ieşirea din copilărie a început să coincidă în zilele noastre nu cu o specializare vestimentară, ca în trecut, ci cu asexuarea garderobei.

Desenele rupestre nu ne-au păstrat prea multe reprezentări ale oamenilor şi cu atât mai puţin ale copiilor. Se crede că în epocile preistorice copiii erau ţinuţi în blănuri cusute cu fire făcute din tendoane sau piele, altminteri nu ar fi supravieţuit glaciaţiunilor. La egipteni, copiii erau puşi sub protecţia zeiţei Bastet reprezentată de o pisică. Umblau dezbrăcaţi până la patru ani şi nu aveau decât o legătură magică la gât, care să-i protejeze de „ochiul rău”. Indiferent dacă erau băieţi sau fete, erau tunşi chilug şi nu purtau după vârsta de patru anidecât un şnur pe cap. Rareori, aveau un şorţ mai mult din raţiuni de protecţie faţă de nisip.

La romani, copiii, consideraţi mai apropiaţi de animale decât de oameni, erau înfăşaţi, dar semnificaţia nu era neapărat practică, ci simbolică:era felul în care se marca trecerea de la stadiul animal la verticalitatea umană. Soranos din Efes, un medic din secolul II d.Hr., scria într-un tratat de ginecologie, De arte morbisque mulierum, că trebuia înfăşat fiecare membru în parte apoi trunchiul copilului, acoperindu-l cu o bandă de lână. Între membre erau plasate tampoane de lână pentru a evita frecarea. Capul era acoperit cu o bucată de pânză.

 

Trusou unisex pentru nou-născuţi

În Evul Mediu copiii erau la naştere asexuaţi. Erau înfăşaţi la fel, în scutece albe, semnificând puritatea. Pe costumul de botez era pusă o panglică roşie sau albastră, pentru a distinge sexul copilului. Pentru fete se folosea culoarea albastră, simbol al purităţii Fecioarei, pentru băieţi se folosea roşu, ca însemn al puterii.

Regina Maria Tereza, soţia lui Ludovic al XIV-lea, alături de fiul ei Ludovic, le Grand Dauphin;pictură de Pierre Mignard, aflată în colecţia Muzeului Prado

În primii ani de viaţă, copiii, indiferent de gen, au fost îmbrăcaţi de-a lungul mileniilor la fel. Multă vreme, cei mici au suportat consecinţele imaginii pe care au avut-o adulţii despre ei şi nu numai educaţional sau emoţional, ci şi din punct de vedere vestimentar. Foarte multă vreme, părinţii celor mici nu s-au gândit să facă nicio deosebire între felul în care le îmbrăcau pe fetiţe şi felul în care îşi înveşmântau feciorii. Galerii întregi de picturi sunt mărturia acestei abordări a modei vestimentare. Era mai comod înainte de naştere să pregătească un trusou unisex care era moştenit, de multe ori, de fiecare nou-născut de la precedentul, indiferent de sex.

Hainele speciale pentru bebeluşi, până atunci prizonierii scutecelor, datează de prin secolul XIX, când apare noţiunea de grupuri de vârstă, inspirată de pedagogi şi de primele cercetări asupra psihiatriei infantile.

Mătasea se număra printre materialele râvnite pentru confecţionarea hainelor. Ea dădea strălucire, fineţe şi eleganţă îmbrăcămintei şi era un însemn al clasei sociale din care făceai parte. Astfel, dacă cei din clasa de jos trebuiau să se mulţumească cu haine simple şi utile, confecţionate din lână sau bumbac grosier, aristocraţia avea calea deschisă către materiale fine. Mai ales în Marea Britanie moda hainelor din mătase pentru oamenii bogaţi a cunoscut un nou impuls după ce, cam prin 1600, industria textilă engleză a beneficiat de o infuzie de croitori şi ţesători hughenoţi care au părăsit Franţa şi s-au refugiat la Londra din cauza persecuţiilor religioase. Francezii protestanţi au adus cu ei mătăsuri excelente la preţuri mai mici decât cele de pe continent, precum şi ştiinţa de a confecţiona haine bogat ornamentate, astfel că aristocraţia britanică nu a ratat momentul.

 

Copiii trebuiau să conserve, prin stilul de îmbrăcăminte, statutul social

Istoricii modei pentru copii, deşi zgârciţi în consemnări, notează că cei mici rămâneau cópii la scară redusă ale stilului vestimentar al părinţilor lor. După unii cronicari, hainele băieţilor au descris un cerc aproape complet:până la finalul anilor 1790, aceştia erau îmbrăcaţi asemenea părinţilor lor, fără nicio consideraţie pentru copilărie, după 1790 au apărut stilurile speciale pentru minori, pentru ca anii 1960 să facă virajul către stilurile adulţilor.

După alţii, „marea schismă” s-ar fi produs prin secolele XVIII-XIX, dar şi atunci puţina libertate câştigată a fost serios îngrădită de familie care, practic, nu le permitea copiilor să se bucure de copilăria lor. Familiile înstărite considerau mai important ca odrasla să conserve prin stilul de îmbrăcăminte formal statutul social, chiar dacă era vorba despre o banală plimbare prin parc. Hainele erau şi o matrice vestimentară, canon social prin care copilul trebuia să treacă pentru a se iniţia în viaţa adulţilor. Aşadar, uneori din sărăcie şi din dorinţa de a nu arunca o haină uzată pe care ar fi putut-o purta copiii, alteori pentru a-i maturiza de mici şi a le da măsura statutului social, copiii au îmbrăcat haine de oameni mari.

Chiar şi aşa, copiii şi-au permis însă să fie copii, astfel că nu au stat împăiaţi pe bancă în parc aşa cum doreau părinţii lor cu bani şi au început să-şi rupă preţioasele hainele prin tot soiul de boscheţi. Alarmate, mamele au observat că sunt nevoite să facă faţă unor cheltuieli suplimentare, iar hainele în secolul XIX nu erau chiar ieftine, ba chiar înghiţeau mare parte din bugetul unei familii. Aşa au apărut hainele de duminică, obicei întâlnit mai ales printre reprezentanţii clasei mijlocii şi muncitori. Pentru restul timpului, femeile de pe acest palier social au găsit o soluţie simplă şi raţională:au reciclat vechile haine ale familiei dând o nouă viaţă fiecărei bucăţi de ţesătură şi posibilitatea copiilor de a beneficia de îmbrăcăminte mai puţin restrictivă şi inconfortabilă.

 

Emancipare sub tutelă

Dacă la începutul secolului XX, părinţii şi, în special, mamele decideau cine ce haine poartă, după Primul Război Mondial au apărut mai multe stiluri practice în moda pentru băieţi. Aceasta, şi pentru că în societate se făceau simţite schimbări majore.

În cele din urmă, copiii au început să fie îmbrăcaţi ca nişte copii, nu ca nişte adulţi în miniatură 

Restricţiile imigraţiei în America au redus oferta de muncă în zona servitorilor dornici să lucreze pe salarii mici. Acest lucru a făcut ca pretenţia de a-i ţine pe copii mereu echipaţi în haine elegante şi oficiale să fie greu de îndeplinit. Aşa apar, prin 1920, salopeta pentru băieţi şi pantalonii scurţi, ca şi lenjeria intimă pentru cei mai mari. Retezarea pantalonilor mai sus de genunchi în cazul puştanilor sub 12 ani le permitea acestora o mai mare libertate de mişcare şi oferea confortul mamelor care nu mai stăteau toată ziua să le cârpească nădragii rupţi în genunchi. Era o recuperare a modei roccoco-ului, care combina pantalonaşii de catifea cu şliţuri pe fiecare crac, prinse cu nasturi din pietre scumpe, ivoriu, abanos sau nasturi (din cristal) îmbrăcaţi în mătase sau postavuri scumpe.

În secolul XX, timpul nu mai avea răbdare de dantelăreasă şi puţini mai zăboveau la maşina de cusut să croiască haine savante pentru copilaşi. Multe dintre femeile din zonele sociale de mijloc presau intrarea pe piaţa muncii din varii motive (pentru a se emancipa, dar şi pentru că Marele război le lăsase fără susţinători şi crease, totodată, o mulţime de oportunităţi), astfel că fenomenul a dus la o reducere a disciplinei şi controlului faţă de copii. Mamele şi-au canalizat energiile în afara familiei şi au lăsat loc pentru influenţe externe în materie de îmbrăcăminte. Copiii au început să capete o mai mare independenţă şi să ia ca modele vestimentare hainele prietenilor sau pe cele văzute prin reviste. Băieţii ajung în sfârşit să decidă cu ce se îmbracă şi optează pentru hainele confortabile mai potrivite pentru sport şi jocuri în aer liber, aceasta pentru că şi stilul de viaţă se schimbase.

Prin 1930, adolescenţii decid că nu mai vor să semene cu taţii lor şi că au nevoie de haine care să îi reprezinte. Ei resping, în acelaşi timp, orice apropiere de stilul vestimentar feminin, chiar dacă reciproca nu este valabilă. Blugii şi tricourile devin piese de bază în garderobă pentru că sunt uşor de întreţinut, rezistente, totodată, dar şi ca o afirmare unui nonconformism care abrogă barierele sociale şi generice.

 

Hainele fetelor, de la 1800 până în zilele noastre

Într-o istorie a hainelor pentru copii, Pauline Weston Thomas scrie că, timp de sute de ani, fetiţele au fost îmbrăcate asemenea mamelor lor. Copiii erau, de altfel, mici adulţi în miniatură, cum spuneam mai sus.

La începutul anilor 1800, fetele purtau rochii de muselină sau nanchin. Pentru cele până în 12 ani, austerele precepte morale ale perioadei admiteau o rochiţă trei sferturi şi pantalonaşi până la glezne. Cele de 17-18 ani erau considerate deja adulte, astfel că rochiile lor nu putea fi decât lungi până în pământ. Ca detaliu vestimentar, erau legate imediat sub sâni de o panglică al cărui rost era acela de a aduna împreună valurile de material. Acest tip de rochie este zugrăvit în tabloul Surorile, atribuit atât lui John Opie, 1761-1807, cât şi lui Ioan Hoppner, 1758-1810.

După 1825, volanele, volănaşele, ornamentele cu blană reapar ca o răzbunare a epocii romantice. Talia de viespe este puternic marcată de corset, iar capul este acoperit cu pălării bogat ornamentate şi bonete. Anii 1840 încorsetează şi mai mult talia fetelor, adăugându-i crinoline de sârmă, jupoane scrobite şi rigide, numai bune de tăiat respiraţia şi cheful de mişcare. Şi pentru că orice adiere de vânt putea răsturna o astfel de construcţie vestimentară complicată, moda pantalonaşilor de dantelă care feresc purtătoarea de priviri indiscrete se menţine. Chiar şi fetele sărace îşi ascund picioarele sub lenjerie din bumbac. Treptat, chiar dacă restrictiv pentru standardele de azi, hainele fetelor devin mai uşoare şi mai puţin incomode.

Moda timpurie a secolului XX descătuşează trupul fetelor şi îl îmbracă în rochii care curg precum un halat, având ca element decorativ fie un guler marinăresc, fie o talie căzută legată cu eşarfă.

Schimbarea stilului de viaţă produce şi în rândul modei adolescentelor revoluţia de rigoare. Fetele vor şi ele să se îmbrace după cum le taie capul sau, mai ales, după jurnalele de modă, spre disperarea mamelor lor care văd în aceasta un act de rebeliune. Nici în băieţii de vârsta lor adolescentele nu găsesc un aliat, astfel că în anii 1940-1950, când acestea îndrăznesc să-şi aproprieze pantalonii scurţi, stârnesc o adevărată revoltă socială.

Astăzi asistăm la o revenire a modei adulţilor în rândul copiilor, mulţi dintre micuţi având în garderobă de la blugi şi tricouri la haine de seară, poşete şi încălţări (chiar şi cu toc), toate de firmă dacă se poate, mai ales dacă discutăm de odraslele unor oameni mai căpătuiţi.

Moda pentru copii, ca şi cea a oamenilor mari, trădează, pe parcursul ei, tensiunile dintre generaţii şi aspiraţia copiilor de a impune o altă ordine socială, o dimensiune ludică a existenţei, mai apropiată de starea de spirit care animă locurile de joacă şi stadioanele.

Foto:Crinolinele peste măsură de ample ale anilor 1850, satirizate