Autor 12441 vizualizări


În timpul campaniei din vest, contra Germaniei și Ungariei, trupele române și sovietice au capturat un număr foarte mare de militari (ofițeri, subofițeri, soldați) germani și maghiari. Din documentele de arhivă și lucrările de istorie militară rezultă că totalul prizonierilor germani și maghiari capturați de armata română după 23 august 1944, când România a trecut de partea Națiunilor Unite, până la 12 mai 1945, când au încetat ostilitățile pe frontul european, s-a ridicat la 117.798.

Sovieticii nu țin cont de uzanțele internaționale

Convenția de Armistițiu încheiată la 12 septembrie 1944 cu Națiunile Unite nu a prevăzut nimic în legătură cu soarta acestor prizonieri. Prin urmare, conform convențiilor și regulilor internaționale, potrivit cărora prizonierii și capturile de război aparțin de drept Armatei care le-a făcut, ei trebuiau să rămână la dispoziția Înaltului Comandament român.

Însă, contrar acestor reglementări și în dezacord cu normele generale ale ducerii războiului de coaliție, sovieticii au preluat, în mod abuziv, cu acte și fără acte, majoritatea prizonierilor germani și maghiari capturați de armata română, atât pe teritoriul național, cât și în afara granițelor țării.

Între pretextele invocate de autoritățile militare sovietice pentru a obține acești prizonieri se numără, după cum rezultă dintr-o serie de rapoarte, note și adrese ale marilor unități operative române, Marelui Stat Major și Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, „condițiile antisanitare din lagărele românești“ și „nevoia” interogării (audierii) lor de către comandamentele sovietice.

Autoritățile de stat și militare române au făcut repetate intervenții la Comisia Aliată (sovietică) de Control în România, precum și la înalte personalități militare sovietice pentru ca prizonierii germani și maghiari capturați de trupele române să rămână la dispoziția lor conform uzanțelor de drept internațional, arătând că decizia Comandamentului sovietic de a-i prelua nu avea nici o justificare legală.

Este dureros faptul că autoritățile militare sovietice n-au luat în seamă intervențiile și solicitările noastre repetate și îndreptățite, menținând ordinul de preluare a prizonierilor germani și maghiari capturați de trupele române. Din situațiile întocmite de Secția Prizonieri din Marele Stat Major reiese că de la 12 septembrie 1944 la 12 februarie 1945 prin lagărele românești au trecut 62.062 prizonieri germani și maghiari.

Din aceștia, 54.617 au fost preluați de sovietici cu acte și transportați în lagărele sovietice din România, precum cel de la Focșani, 298 au evadat, 368 au fost eliberați (majoritatea din partea de nord-vest a României ocupată de Ungaria în 1940) și 84 au decedat, astfel că la data de 12 februarie în lagărele noastre se mai găseau 6.920 prizonieri (2966 germani, 2664 maghiari și 1290 alte naționalități).

Menționăm că mulți prizonieri germani și maghiari făcuți de trupele române au fost ridicați direct de către comandamentele și unitățile sovietice din diferite garnizoane, care nu reușiseră să-i predea încă lagărelor române.

Românii cer eliberarea... românilor

Un număr însemnat din prizonierii de război din armata maghiară, capturați de trupele române și sovietice în campania din vest erau români din Ardealul de Nord, cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. În contextul dat, acești prizonieri maghiari de origine etnică română se aflau – după cum se consemnează într-o serie de documente de epocă – în postura de „prizonieri în propria lor țară“, cu singura vină „de a fi fost siliți să lupte contra armatelor sovietice și române eliberatoare“.

Bazându-se pe datele semnalate de Marele Stat Major, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului cu nr. 1702/9 decembrie 1944 și 1872/5 ianuarie 1945 a intervenit la Comisia Aliată (sovietică) de Control în România pentru a aproba ca prizonierii de război de origine etnică română, capturați atât de armata sovietică, cât și de armata română, să fie eliberați, întrucât:

- sunt români, locuitori din Ardealul de Nord, ocupat de unguri în urma Dictatului de la Viena, recrutați și încorporați în armata maghiară contrar sentimentelor și voinței lor;

- majoritatea acestora, deși încadrați cu ofițeri și subofițeri unguri, neînțelegând să lupte contra armatelor eliberatoare sovieto-române, la prima ocazie au depus armele și s-au predat;

- acești prizonieri români odată eliberați vor fi încadrați în unitățile române, fiind mult mai folositori pentru ducerea mai departe a efortului de război;

- prizonierii iugoslavi, în situație similară, au fost deja eliberați, pe baza aprobării Comisiei Aliate de Control.

Prin adresa nr. 101.064 din 12 februarie 1945, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului aducea la cunoștința Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România că „Marele Stat Major - cu nr. 989.788/1945 – cere să se aprobe ca ori de câte ori se prezintă trupelor rusești ostași care se declară ca fiind români fugiți din captivitatea trupelor germane să se ia următoarele măsuri:

- să fie izolați de ceilalți prizonieri;

- să fie anunțat imediat cel mai apropiat Comandament român care în legătură cu cel sovietic să le stabilească identitatea și să-i fie predați”.

Se impuneau aceste măsuri deoarece - așa cum se arată în susmenționata adresă - „ostașii români care reușesc să ajungă în liniile aliate nu posedă acte de identitate și pot fi considerați de către trupele sovietice prizonieri unguri, cum s-a întâmplat cu mai mulți ofițeri români din Divizia 4 Infanterie, care evadând din captivitatea maghiară, au fost internați în lagărul de la Szolnok de unde au fost eliberați la intervenția Armatei 1 române”.

Comisia aliată dă răspunsuri evazive

Comisia aliată (sovietică) de Control în România a răspuns la cele trei intervenții ale Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului abia la 14 martie 1945, prin adresa nr. 481, semnată de locțiitorul șefului Statului Major al Comisiei Aliate de Control, colonelul Constantinov, și contrasemnată de șeful Secției Administrative a Comisiei Aliate de Control, colonelul Borisov.

În privința prizonierilor români foști în captivitate la nemți și unguri se menționa că, potrivit comunicării Frontului 2 Ucrainean, aceștia „nu se internează în lagărele de prizonieri ale frontului, ci se trimit la unitățile române apropiate”.

Privind solicitarea de eliberare a prizonierilor de război de origine etnică română din armata maghiară, răspunsul era astfel formulat: „Comandamentul Frontului 2 Ucrainean a dat dispozițiuni comandanților de lagăre de a controla existența lor și a preda reprezentanților unităților române pe toți cei care nu ar trebui să fie deținuți în lagăre”. Se observă că aprobarea dată era generală și limitată, care lăsa la latitudinea autorităților militare sovietice de a decide care prizonieri să fie eliberați din lagăre.

De altfel, șeful Secției Administrative a Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România, colonelul Borisov, încercând să justifice caracterul restrictiv al răspunsului, arăta, în cadrul discuției din 28 aprilie 1945 cu colonelul I. Simionescu din Marele Stat Major, că, prin adresa nr. 481/1945 „Comisia Aliată de Control nu ar fi dat aprobarea eliberării tuturor românilor din Ardealul de Nord făcuți prizonieri, ci numai a locuitorilor ardeleni, care au fost deportați de armata ungară și întrebuințați la diferite lucrări și că deci nu a celor care au luptat cu arma în mână, încadrați în unitățile ungare”.

Cu același prilej, colonelul Borisov, recunoscând că din adresele noastre nr. 1702/1944 și nr. 1872/1945 reiese, fără dubii, că se cerea eliberarea românilor din Ardealul de Nord, încadrați în unitățile ungare, adăuga: „Comisia Aliată de Control nu a înțeles ca un român luptând cu arma în mână chiar în rândurile unităților ungare să fie lăsat liber, întrucât el a fost un adevărat inamic”.

Mai mult, la reamintirea argumentelor înscrise în intervențiile inițiale ale Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului (nr. 1702/1944 și 1872/1945), acesta a spus că: „nu ar fi justă totuși această eliberare, argumentând că chestiunea acelor prizonieri nu este prevăzută în Convenția de Armistițiu și că dacă germanii ar face prizonier un german din armata română, în orice caz nu l-ar lăsa liber, sau l-ar întrebuința în unitățile germane”.

Borisov înțelege situația, dar...

La acestea, în replică și în dorința de a-l convinge pe șeful Secției Administrative a Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România asupra justeții cererii Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului de eliberare a prizonierilor români din armata maghiară, capturați de trupele române și sovietice, șeful Secției I-a din Marele Stat Major, colonelul I. Simionescu, a răspuns următoarele:

a) Nu știu dacă un german din armata noastră făcut prizonier este încadrat în armata germană sau menținut în situația de prizonier.

b) Sentimentele unui astfel de ostaș (german în unitate română) nu sunt analoge cu acelea ale ardelenilor, întrucât:

- Teritoriul României (în total sau în parte) nu a făcut niciodată parte integrantă din Germania, ca în mintea și sufletul nemților, care trăiesc de atâția ani în această țară, să existe speranța unui imperiu german aici;

- Sunt unanim recunoscute sentimentele ardelenilor față de unguri și germani, care, în decursul vremurilor, i-au asuprit, lăsându-i în situația de mizerie economică, ale căror urme totale nu au putut fi șterse nici după reîntregirea României, în 1918;

- Aceste sentimente au fost verificate și în războiul mondial (1914-1918), când regimente întregi de ardeleni duși să lupte pe frontul italian, au trecut în masă în Italia, unde s-au reorganizat în faimoasele legiuni de ardeleni, care au luptat contra germanilor și ungurilor; chiar în actuala campanie contra ungurilor, regimentele românilor ardeleni au înțeles totuși să nu lupte contra armatelor eliberatoare și a fraților lor, depunând armele la prima întâlnire cu acestea.

c) Cererea Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului pentru eliberarea din prizonierat a românilor ardeleni nu a fost făcută pe baza unei clauze din Convenția de Armistițiu, ci pe o bază de ordin sentimental, expusă și justificată atât prin cererile făcute și adresate Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România, cât și prin expunerea de mai sus.

Aceste explicații i-au permis colonelului Borisov să înțeleagă – după cum însuși a afirmat – justificarea cererii Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. De asemenea, la cererea colonelului I. Simionescu, el a promis că va prezenta și expune generalului V.P. Vinogradov toate justificările arătate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului și de interlocutorul său, cu rugămintea de a interveni la Moscova (singura care hotărăște) să rezolve favorabil solicitarea de eliberare a prizonierilor români din armata maghiară, capturați de trupele române și sovietice.

Ca și în multe alte privințe, eforturile noastre de a obține grabnica eliberare a prizonierilor de război de origine română din armata ungară, capturați de trupele române și sovietice în Campania din Vest, au rămas, în bună măsură, fără rezultatul scontat, din cauza atitudinii duplicitare și de respingere manifestate de factorii responsabili sovietici.

Așa-zisa aprobare din 14 martie 1945 a Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România s-a dovedit, practic, a fi un act formal, ea nefiind aplicată de către comandamentele sovietice decât în foarte mică măsură. De altfel, ulterior acelei aprobări, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului a primit, prin Marele Stat Major, o serie de cereri prin care i se semnala că numeroși ardeleni (foști în armata ungară) se găseau încă în lagărele sovietice.

Față de această situație, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului a intervenit din nou la Comisia Aliată (sovietică) de Control în România expunând cazurile semnalate și arătând că aprobarea dată nu se execută. Din păcate, calvarul acestor prizonieri în lagărele sovietice a continuat.