Autor 75290 vizualizări


Iunie 1523. Suleyman Magnificul (1520-1566) domnește de trei ani. Nimic până în acest moment nu a întinat prestigiul celui de-al doilea sultan otoman.  

Moștenitorul unui vast imperiu, el a reușit odată cu venirea sa să-l extindă și mai mult. În fruntea trupelor sale, într-o campanie-fulger, a luat Belgradul în 1521, apoi Rhodos în anul următor - două bastioane creștine care, în secolul precedent, au rezistat lui Mehmet al II-lea. Suleyman a completat opera cuceritorului Constantinopolului.

Odată ce victoriile militare îi copleșesc pe ienicerii mereu gata de luptă, decizia sultanului de a numi un nou mare vizir a stârnit rumoare. În acea lună, iunie 1523, Suleyman îl înlătură pe bătrânul și experimentatul Piri Pacha, pentru a-i încredința guvernarea și administrarea Imperiului favoritului său, frumosul Ibrahim. O asemenea promovare, fără precedent, a agitat imediat Istanblul, până la a provoca o tentativă de complot în rândul celor care se simțeau mai demni de această funcție.

E adevărat că, prin rapiditatea sa, ascensiunea lui Ibrahim are de ce să ne surprindă. Până atunci, bărbatul se afla în serviciul personal al sultanului, trăia în intimitatea lui, îl însoțea peste tot, dar nu avea nici titlul și nici competența de a exersa funcția supremă de șef militar și de șef al guvernului. Niciun titlu, cu excepția relației privilegiate cu Suleyman.

Având aceeași vârstă, cei doi bărbați se cunosc chiar înainte ca Suleyman să devină sultan. Ibrahim a aparținut corpului de „băieți de cameră”, pajii palatului au populat cea de-a treia curte a rezidenței imperiale din Topkapi. Acești tineri erau captură de război sau de „devșirme” (copii creștini din Balcani luați ca tribut de autoritățile otomane) și ulterior erau islamizați și turcificați. Cei mai frumoși și mai inteligenți erau înrolați în serviciul sultanului, în timp ce restul erau destinați completării trupelor de ieniceri.

Sub imperiul amantului său și în serviciul imperiului

Creștin originar dintr-un sat de lângă Praga, pe coasta adriatică, în fața insulei Corfu, Ibrahim a fost capturat de pirați, făcut sclav și vândut unei văduve care l-a instruit. Frumos, inteligent, adolescentul se arăta talentat. Fiind muzician înzestrat, îi plăcea să compună. Dotat în limbi străine, el scria și vorbea în turcă, persană, în greacă și în italiană. În felul acesta, a fost oferit lui Suleyman, prințului moștenitor.

Format ca toți „băieții de interior” în școala palatului, sub patronajul eunucilor albi (unde tăcerea avea o asemenea exigență, încât aici s-a dezvoltat limbajul semnelor), el îndeplinea cu măiestrie sarcinile domestice ale rezidenței imperiale, în serviciul stăpânului și amantului său. Astfel, la venirea lui Suleyman la domnie, este numit mare șoimar și șef al camerei private, funcția cea mai înaltă în ierarhia palatului, fiind autorizat cu un acces direct și constant la sultan.

Cei doi bărbați erau nedespărțiți, lucrau și se distrau împreună, își scriau bilețele tandre, cinau cot la cot în pofida cutumei. Suleyman a neglijat și mai mult tradiția, trecându-l pe favoritul său de la serviciul personal la cel politic al Imperiului. Sărind peste funcțiile administrative intermediare, Ibrahim accede direct la înaltul viziriat. Ascensiunea fiului modest al unui pescar din Praga a fost fulgurantă. La început, părea să nu aibă sfârșit. I-a fost atribuit Eyaletul Rumelia, dându-i autoritate peste toți guvernatorii teritoriilor europene, și Suleyman i-a oferit-o drept soție pe sora sa Khadidja.

La Topkapi, „frumosul favorit” este înconjurat de inamici

Bărbatul s-a ridicat la înălțimea de confident al stăpânului său. Mare cunoscător al situației politice europene, este de asemenea un bun șef de război, restabilind ordinea pentru un secol în Egiptul revoltat în 1524, conducând cu Suleyman în trei reprize armatele otomane în Europa Centrală, dirijând în 1534 o costisitoare și neconvingătoare campanie împotriva șahului persan.

Aceste reușite i-au adus destui inamici. Relativul eșec pe frontul oriental i-a întărit oponenții. Soția sultanului, celebra Roxelana, a pornit intrigi împotriva lui. I s-a reproșat construcția somptuosului său palat la marginea Hipodromului în Istanbul, a fost judecată drept detestabilă aroganța sa și scandaloasă ambiția de a vrea să rivalizeze cu Maiestatea Sa Sultanul. Ibrahim părea să fi pierdut măsura. Mai ales, a fost numit necredincios. Nu se îmbufna oare la exemplarele din Coran care i se ofereau? Nu favoriza oare creștinii din Imperiu? Ibrahim, se zvonea, nu e un bun musulman și își merită porecla infamă de „Ferenk Ibrahim” care îl face mai degrabă franc decât otoman. Aceste reproșuri erau întemeiate de favoarea de care acesta se bucura. Suleyman a ordonat atunci asasinarea lui. Moartea „frumosului favorit”, pe 15 martie 1536, deschide o nouă etapă în domnia celui mai celebru dintre sultanii otomani. Suleyman va domni încă 30 de ani, iar numele lui Ibrahim va fi dat uitării...

Sursa: Historia nr 845, Mai 2017 

""