Primul Război Mondial: problema vinovăției germane și dezbaterile dintre istorici gif

Primul Război Mondial: problema vinovăției germane și dezbaterile dintre istorici

📁 Primul Război Mondial
Autor: Redacția

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, dar și 75 de ani de la începutul celui de-Al Doilea Război, iar întrebările cu privire la vinovăția germană sunt încă de actualitate printre istorici.

Publicația Spiegel a realizat un materialîn care prezintă, în detaliu, controversele și dezbaterile istorice din Germania ultimelor decenii și însemnătatea acestora pentru evoluția statului german și a conștiinței colective germane. 

În iunie 1986, istoricul german Ernst Nolte publica un eseu în cotidianul „Frankfurter Allgemeine Zeitung” în care vorbea despre frica lui Hitler (și a germanilor) de Rusia, care l-ar fi „împins” către genocid (deși, am spune noi, problema în sine nu diminuează cu nimic vina germană). Doi ani mai târziu, istoricul Hans-Ulrich Wehler publica o carte prin care încerca să demonstreze că teoria lui Nolte era greșită.

Problema dezbaterii era simplă, dar în același timp foarte complicată:vinovăția germană. Iar în acest an avem trei aniversări importante (100 de ani de la izbucnirea Primului Război, 75 de ani de la Al Doilea Război și 25 de ani de la Căderea Zidului) strâns legate de istoria germană. Primele două aniversări sunt, de câteva decenii, sursa unor dezbateri aprinse între intelectualii germani. Controversa „Fischer” din anii ’60 are în centru problema asumării vinovăției pentru izbucnirea Primului Război Mondial, iar disputa istoricilor din anii ’80 se învârte în jurul vinovăției privind Holocaustul. În același timp, ambele dezbateri au fost influențate de situația de la momentul respectiv, respectiv perspectivele asupra reunificării germane.

Ambele dezbateri au fost câștigate, în final, de intelectualii care credeau că Germania trebuie să-și asume cea mai mare parte din vină și, implicit, să excludă posibilitatea reunificării statului, de teama pericolului unei Germanii mari. Astfel, conștiința germană a fost influențată, timp de decenii, de această acceptare a vinii.

Între timp însă, noi informații au ieșit la iveală cu privire la cele două probleme aflate în dezbatere, iar acestea par să-i favorizeze pe intelectualii care au pierdut dezbaterea. S-ar putea ajunge, astfel, la o nouă identitate națională germană, fără povara culpabilității?

În 1961, istoricul Fritz Fischer publica o carte intitulată Scopurile Germaniei în Primul Război Mondial, în care susținea că Reich-ul german a avut „o parte substanțială din responsabilitatea istorică pentru izbucnirea războiului”. Această frază a avut o influență aparte asupra unui tânăr istoric german, Hans-Ulrich Wehler, la vremea respectivă asistent la Universitatea din Koln.

La momentul respectiv, Germania de Vest era o țară relativ împăcată cu propria istorie, discursul istoric reținând încă „trecutul bun” al Germaniei. Cei 12 ani de nazism erau, desigur, considerați un episod teribil, dar problema era în mare parte reprimată. Istoria germană dinainte de 1933, inclusiv perioada războiului, era descrisă drept „tolerabilă”, „eroică” de către unii istorici etc., iar mulți istorici din anii ’50 mergeau pe o teorie propusă chiar de către premierul Lloyd George după 1918, anume că marile puteri „alunecaseră” către război, ceea ce însemna ele erau vinovate în egală măsură.

Teoria lui Fischer a distrus însă această relație comfortabilă cu trecutul. Istoricul a văzut o continuitate între obiectivele de război din 1914 și 1939:mari cuceriri teritoriale cu scopul de a obține puterea globală. Astfel, imperiul german devenea precursor al regimului nazist, iar Primul Război Mondial actul de deschidere al celui de-Al Doilea.

Pentru Gerhard Ritter, un istoric important din epocă, teoriile lui Fisher erau intolerabile, „un dezastru național”. Nu era singurul de aceeași părere. A început astfel controversa Fisher, o dezbatere purtată în publicații importante din Germania, precum și la Conferința istoricilor germani din 1964. Dezbaterea a ajuns și în spațiul politic, unde liderii germani au început să discute despre problema „răspunderii morale unice” a Germaniei, concept pe care Fischer nu îl folosise, dar care ajunsese conceptul-cheie al dezbaterii.

În cele din urmă, viziunea lui Fischer a câștigat. Fie că vorbim de „responsabilitate unică” sau de „o parte însemnată a responsabilității istorice”, discursul clasic al istoriografiei germane fusese distrus. La începutul anilor ’70, disputa era încheiată:„Rolul copleșitor jucat de Reichul german în izbucnirea Primului Război Mondial și caracterul ofensiv al obiectivelor de război ale Germaniei nu mai sunt un subiect de controversă și nici nu mai pot fi disputate”, declara în 1972 istoricul Immanuel Geiss.

Totuși, se pare că dezbaterea nu s-a încheiat definitiv. Herfried Münkler, profesor de științe politice la Univeristatea Humboldt, susține că Fischer nu a cercetat decât arhivele germane, ignorând documentele franceze, britanice și ruse, ceea ce însemană că Fischer pur și simplu nu a avut cum să descopere că și celelalte mari puteri aveau motive însemnate pentru a merge la război.

Münkler arată că liderii militari germani aveau, într-adevăr, planuri de război, dar că nu erau singurii:toate marile puteri aveau asemenea planuri, pentru a putea fi pregătite, iar în cazul german, liderii politici nici nu le-au acceptat. Istoricul australian Christopher Clark a ajuns la aceeași concluzie. În cartea sa, intitulată sugestiv Somnambulii, el face trimitere la teoria „alunecării” către război:ca și mersul în somn, această cale către război a presupus acțiuni imposibil de controlat.  

Trecutul care nu vrea să treacă

Wehler, în schimb, susține că 70% din teoriile lui Fischer erau corecte. El crede în continuare în continuitatea dintre Imperiul German și regimul nazist. Cât despre problema politicii de război a Aliaților, el spune că a fost doar o scăpare din partea lui Fischer, care nu schimbă însă esența.

Controversa din jurul Fischer mai conține un element important. S-a descoperit că acesta simpatizase cu naziștii în tinerețe. Wehler a declarat că Fischer îi povestise cum, după război, îi fusese extrem de dificil să accepte că făcuse parte dintr-o mașinărie a terorii, atât ca soldat, cât și ca cercetător la un institut controlat de Partidul Nazist. A simțit, așadar, nevoia de a contribui cumva la construirea unei Germanii mai bune. E posibil, deci, ca Fischer să fi exagerat intenționat?

Ernst Nolte

În anii ’60, în cercul istoricilor germani își face apariția un tânăr profesor de liceu pe nume Ernst Nolte. Acesta intră în contact cu Wehler, căruia îi prezintă un studiu despre fascism „realizat în timpul liber”. Fascismul în epoca sa, astăzi un volum de referință, a fost publicat în 1963 și a primit, din partea lui Wehler, numai cuvinte de laudă.

Mulți ani mai târziu, în 1986, Wehler a citit un nou eseu scris de Nolte, publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung sub titlul de Trecutul care nu vrea să treacă. De data aceasta însă, Wehler a fost uimit în sens negativ de ceea ce scrisese Nolte. Propunând un discurs revizionist, Nolte propunea să se pună capăt mitului negativ al celui de-Al Treilea Reich, insistând asupra influenței pe care regimul bolșevic și terorarea din Rusia o avuseseră asupra Germaniei naziste.

Articolul lui Nolte a stat la baza unei controverse dintre istoricii și intelectualii germani, mai precis între facțiunea liberală/de stânga condusă de Wehler, opuși noului revizionism, și facțiunea conservatorilor. Disputa s-a purtat în jurul a două concepte:singularitatea și legătura cauzală. Prima tabără susținea că Holocaustul fusese un fenomen excepțional care nu poate fi comparat cu ororile stalinismului;de asemenea, istoricii liberali susțineau că Holocaustul nu a fost o reacție la gulag, ci un efect al urii germanilor față de evrei. Holocaustul era, așadar, un fenomen singular, și nu avea o legătură cauzală cu ceea ce se întâmpla în Rusia. Astfel, niciun argument nu putea fi adus pentru a minimaliza vina germană.

Stalin Hitler png png

De partea cealaltă, istoricul Jörg Baberowski (implicat în mișcarea comunistă germană în tinerețe) a apărat teoriile lui Nolte. În arhivele rusești, el a aflat despre lagărele înființate încă de la începutul regimului comunist și crimele comise de bolșevici tot „la scară industrială”. Astfel, el crede că Holocaustul nu poate fi considerat un fenomen singular, căci ceva asemănător s-a petrecut și în URSS. Cât despre legătura cauzală dintre nazism și bolșevism, istoricul spune că „Hitler a fost afectat de ceea ce știa despre războiul civil rus și despre stalinism” și că, spre deosebire de Stalin, căruia îi făcea plăcere să semneze listele cu persoanele condamnate la moarte, lui Hitler nu-i plăcea să se discute în preența sa despre exterminarea evreilor. Practic, Baberowski sugerează că Stalin ar fi fost chiar mai rău decât Hitler, idee până nu demult tabu.

Hans-Ulrich Wehler îl contrazice pe Baberowski, spunând că „Hitler nu poate fi interpretat ca un anti-Lenin.” Ce spune însă Nolte?

Despre legătura cauzală, el consideră că:„Nimeni nu poate disputa că această legătură a existat. Oricine a citit vreodată discursurile lui Hitler știe cât de importantă a fost problema bolșevismului pentru el. Este absurd să susții că Germania ar fi devenit un stat național-socialist așa cum l-a imaginat Hitler dacă revoluția bolșevică nu ar fi avut loc în 1917.” În privința unicității Holocaustului, el spune că „toate ororile și procedurile de exterminate cunoscute în lagărele de concentrare germane au fost raportate mult mai devreme în lagărele CEKA și NKVD.”

Apoi, Nolte a mai declarat că este convins că istoricii trebuie să privească mai cu atenție rolul jucat de polonezi și englezi în izbucnirea războiului. „Hitler nu a vrut să meargă la război doar de dragul războiului, așa cum se spune de obicei. El ar fi vrut să încheie o alianță antisotivetică cu polonezii. Pretențiile lui față de Polonia nu erau național-socialiste, ci datau, mai degrabă, din vremea Republicii de la Weimar. Dacă guvernul polonez ar fi trimis un negociator, așa cum ar fi vrut Hitler, și ar fi acceptat cererile privind returnarea Gdanskului și stabilirea drumului și conexiunii feroviare prin așa-zisul coridor, Hitler nu ar fi invdat Polonia.”

Indiferent de teoriile controversate ale lui Nolte, să nu uităm că nu tot ce a spus el vreodată este greșit. Astăzi, comparațiile dintre Hitler și Stalin sunt un instrument folosit de mulți istorici care se ocupă de istoria contemporană. Și, să nu uităm, a compara nu înseamnă a pune semnul egalității între două elemente. Este exact ceea ce Nolte a susținut de la început.

Istoria este, la urma urmei, o problemă deschisă. În ambele dezbateri, taberele s-au comportat ca și cum chestiunile dezbătute erau adevăruri istorice. Acestea, însă, nu există. Tot ceea ce avem este o cercetare continuă care include anumite lipsuri, pe care le umplem cu speculații și interpretări. Nimeni nu știe ce anume gândea și voia cancelarul german Theobald von Bethmann Hollweg în vara lui 1914 sau cât de mult a fost Hitler influențat de ce se întâmpla în URSS. Cercetarea istorică este o știință a aproximării, iar reviziile continue sunt, astfel, o necesitate.