Primul drapel de luptă al României: „Steagul e trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!“ jpeg

Primul drapel de luptă al României: „Steagul e trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României!“

În 1863, la patru ani de la înfăptuirea Micii Uniri, când Ţara Românească şi Moldova au intrat sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, a fost stabilit primul drapel de luptă comun celor două principate româneşti. Era un simbol naţional care reprezenta întreaga luptă pentru unire a românilor, o piatră de hotar în construirea identităţii ţării şi a naţiunii.

24 ianuarie 1862. Procesul de unificare a celor două principate române, Moldova şi Ţara Românească, era încă în desfăşurare. Adunarea Generală – parlamentul unic, format prin fuziunea celor două Adunări Elective – hotăra, în prima sa şedinţă, ca denumirea noului stat să fie România. La rigoare, se poate spune că atunci s-a semnat actul de naştere al ţării. Aşadar, era nevoie ca noua ţară să adopte un imn naţional, un drapel şi o stemă. Dincolo de mult mai vehiculatul titlu de prim domn al României, Alexandru Ioan Cuza a fost şi întemeietorul simbolurilor naţionale, elemente fără de care nu se poate construi identitatea unei ţări independente, recunoscută ca atare pe plan internaţional.

Cum a apărut primul drapel de luptă românesc

Convenţia de la Paris hotăra limpede în situaţia drapelelor:„Oştirile Moldovei şi Munteniei îşi vor păstra steagurile actuale (n.r. – din 1858). La ele vor ataşa o banderolă de culoare albastră, aceasta din urmă menită a simboliza unirea“. N-a fost aşa. Eludarea prevederilor Convenţiei de la Paris, din 1858, era o tactică deja cunoscută de români. Prin urmare, pe 19 martie 1863, la solicitarea generalului Ioan Emanoil Florescu, domnitorul Al.I. Cuza hotărăşte printr-un Înalt Ordin de Zi:„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel, având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, am decretat şi decretăm ce urmează:acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei“.

Totuşi, s-au produs câteva schimbări din martie, de la legiferare, până în septembrie, când au fost împărţite primele steaguri. Modificările esenţiale le-a suferit acvila:nu a mai apărut cu crucea-n plisc, ci cu sceptrul domnesc în gheara dreaptă şi cu sabia, în stânga. Cele două simboluri ale puterii domneşti erau unite printr-o eşarfă roşie, pe care era inscripţionat, în litere de aur:„Honor et Patria“ (n.r. – Onoare şi patrie). Pe cap purta coroana princiară, iar pe piept se afla un scut, încoronat princiar şi el, care conţinea în jumătatea dreaptă, pe fond azuriu şi auriu, acvila Ţării Româneşti, iar în partea stângă, pe fond roşu şi azuriu, bourul Moldovei cu o stea între coarne. În colţurile din dreapta ale steagului, era inscripţionată în auriu cifra domnitorului, înconjurată de lauri. Bineînţeles culorile steagului au rămas cele de la revoluţia paşoptistă:roşu, galben şi albastru, dar redate orizontal, cu roşul în partea superioară. Au fost emise atunci două steaguri:cel de luptă şi cel domnesc – acesta din urmă conţinea, în plus, inscripţia „Unirea Principatelor Fericirea Românilor Trăiască A.Ioan.I“.

Citește continuarea aici