Primele alegeri în baza votului universal din istoria României, în paginile unui ziar de opoziţie...

În manualele de istorie, în dreptul anului 1919 este consemnată o reuşită de excepţie a democraţiei româneşti în secolul al XX-lea: introducerea votului universal, în defavoarea celui bazat pe cens, care restrângea dreptul electoral celor lipsiţi de mijloace materiale.

Marele merit al istoricului Ion Novăcescu este acela de a arăta subteranele politicii româneşti în anul de graţie 1919. Cartea sa cu titlul „Linşajul mediatic în politica românească. 1919- Adevărul versus Ion I.C. Brătianu" poate deveni cu uşurinţă un bestseller.  

Pe tot parcursul primului an postbelic a existat o intensă campanie de presă iniţiată de cotidianul republican (unii spun că avea şi vederi socialiste) Adevărul ce avea scopul expres de a demoniza familia (dinastia conform jurnaliştilor publicaţiei) Brătienilor. Diferenţa faţă de linşajele practicate în ziua de astăzi este aceea că se exploata o stare de spirit veridică în rândul opiniei publice: existase un puternic curent de suprafaţă antiliberal după încheierea primului război mondial, ce generase probleme sociale pe întreg continentul european. 

Pentru a mai calma spiritele încinse din societatea românească, liberalii au răspuns prin introducerea votului popular, o mişcare politică inteligentă, ce atrage invidia adversarilor şi detractorilor. 

  Cine va fi la butoanele acestor alegeri?, se întrebau editorii Adevărului în vara lui 1919 

În ţările occidentale, la început de secol XX, introducerea votului universal a adus după sine creşteri spectaculoase ale tirajelor cotidianelor, generând o amploare fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. În spaţiul românesc, această lume rămânea încă o mare necunoscută. Jurnalismul mioritic era eminamente elitist, rămăşiţă a epocii votului cenzitar.   

 O stare de confuzie se instalează în rândul celor din redacţia Adevărul, unul dintre ziarele mari ale Regatului României. Primul parlament al României Mari avea să fie ales în noiembrie 1919 cu un număr triplu de voturi faţă de legislaturile anterioare. 

  Încă de la începutul anului, ziarul Adevărul îşi asumase cu îndârjire misiunea de publicaţie a opoziţiei. A avut totuşi decenţa de a susţine ideea unui guvern naţional ce trebuia să coalizeze toate forţele politice pentru realizarea României Mari. La Paris, era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace a ţărilor învingătoare din primul război mondial, ce urma să recunoască noul stat român pe plan internaţional. 

  Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu s-a folosit de arma cenzurii, având drept alibi continuarea operaţiunilor militare de către Armata Română. Se impunea în acest context introducerea stării de asediu, ce presupune restricţionarea unor drepturi constituţionale, inclusiv libertatea presei. 

Citeşte şi: 4 august 1919 - prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism 

  Constantin Mille, un geniu al presei româneşti moderne, îşi făcea calcule pentru a doua etapă a linşajului mediatic contra puterii liberale. Se apropia campania electorală. Din paginile scrise de Ion Novăcescu reiese că practicile de atunci nu sunt deloc diferite faţă de cele de astăzi. Inamicul trebuia demonizat; tot ceea ce realiza trebuia minimalizat şi ridiculizat. Doar presa are această putere de a te azvârli brutal de pe culmile celebrităţii în abisurile celei mai abjecte mizerii. Eroul de ieri devine indezirabilul de mâine. Nimeni nu poate câştiga un război cu presa, este concluzia logică şi ineluctabilă la care ajunge istoricul.  

În nicio ţară din lume, opoziţia nu a putut înfrânge de la început autoritatea guvernamentală, cu colegiul universal.

Un succes internaţional de proporţii, minimalizat în paginile Adevărului. Ocuparea Budapestei, răbufnire de orgoliu personal a lui Brătianu sau reacţie naţională de autoapărare?

Hiperbolizarea era unul dintre procedeele artistice/ jurnalistice folosite de Adevărul. Era prezis sfârşitul PNL, fiind acreditată ideea că în tabăra puterii se instalase panica şi deznădejdea. Istoria i-a contrazis: după război dispare de pe scena politică românească Partidul Conservator, copleşit de reuşitele liberalilor. Trăiesc un deja vu citind acest pasaj redat de istoricul Ion Novăcescu. Sunt sigur că nu doar eu simt asta: 

  Primejdia brătieniştilor sunt alegerile. Rămân ei la guvern sau de-ai lor, atunci partidul e salvat. Altfel, dezastrul va fi spăimântător. 

  Observaţi stilul stereotipic, ce începea de atunci să prindă germeni, dar şi tendinţa grosieră de etichetare a unei tabere politice după o personalitate reprezentativă, practicată şi astăzi cu succes (băsişti, pontişti, soroşişti, iliescieni).  

  Exista, în acelaşi timp, teama de fraudă electorală: alegerile nu puteau fi organizate de către prefecţii şi primarii regimului. 

  Pe măsură ce Armata Română se apropia de Budapesta, în campania de pedepsire a regimului agresiv instituit de Bela Kuhn, disperarea se instala în redacţia Adevărul. Cea mai bună soluţie găsită a fost aceea de a se întoarce cu spatele la reuşita de excepţie a militarilor români, până la formularea unei noi strategii ofensive contra lui Ionel Brătianu, omul politic ce urma să primească laurii în urma ocupării capitalei ungare. 

  Editorialul lui Emil D. Fagure din data de 2 august 1919 atinge culmi nebănuite ale penibilului jurnalistic, chiar dacă cel anterior menţionat clama cu vehemenţă ca fiind penibilă şi inutilă intervenţia Armatei Române. Au urmat zile întregi de linişte în paginile publicaţiei, deşi toată presa românească de la acel moment jubila cu privire la victoria istorică de la Budapesta. Este foarte probabil că redacţia Adevărul a conştientizat necorelarea cu sentimentul public, alegând tactica tăcerii. Prin urmare, intrarea trupelor române în capitala ţării vecine este boicotată de către Adevărul. 

  Întrebarea care se impune în continuare este următoarea: ce aveau de câştigat cei de la Adevărul de la acest război deschis cu puterea? Bani, glorie, recunoaştere în lumea jurnalistică? Sau a fost doar o răbufnire cu prea mult exces de zel a unei entităţi ce îşi aroga rolul de a patra putere în stat? 

  Ambele tabere s-au cufundat în penibil: pe de o parte linşajul mediatic deşănţat practicat de Adevărul, pe de altă parte cenzura brutală impusă de Brătianu, acţiune eronată a Guvernului ce avea să atragă simpatia şi compasiunea cititorilor publicaţiei. 

  Nu este de mirare faptul că în ziua ocupării Budapestei, ziarul a ales să relateze un eveniment ce ţinea de bucătăria internă: o descindere a poliţiei din Bucureşti la sediu, cu noaptea în cap, în scopul verificării numerelor ce abia ieşiseră de sub tipar.