Autor 1086 vizualizări


Presa poloneză a prezentat cu acribie şi detalii situaţia politică din România anilor ’20, pe tot parcursul crizei dinastice, şi a acordat o atenţie deosebită revenirii în ţară a prinţului Carol, în iunie 1930. România era în perioadă aliatul cel mai apropiat al Poloniei, iar Polonia îşi dorea stabilitate internă la Bucureşti şi se temea de o eventuală cotitură a politicii externe a ţării aliate. În plus, scara de percepţie a întoarcerii lui Carol era înfluenţată de modul în care se desfăşurase aceasta, cu tenta de senzaţional şi de taină aşteptată de mulţi cititori.


După privarea de succesiunea la tron, ca urmare a actului din 4 ianuarie 1926, prinţul român Carol a fost forţat să rămână în exil, dar, cu toate acestea, aşa-numita „chestiune dinastică” din România a rămas de actualitate. Motivele pentru această stare de lucruri au fost desemnarea ca succesor la tron a fiului minor al lui Carol, Mihai, şi starea precară a sănătăţii regelui român Ferdinand. Cei mai mulţi observatori ai scenei politice erau conştienţi de gravitatea bolii de care suferea regele (cancer la ficat) şi de faptul că nivelul la care se afla medicina de atunci nu dădea speranţe ca regele să poată trăi până când nepotul său ar fi ajuns la maturitate. Soluţia impusă în astfel de situaţii de Constituţia României era reprezentată de regenţă;însă un defect major al legii fundamentale din 1923 era acela că nu preciza cine ar fi trebuit să intre în componenţa acestui consiliu, lucru care a dus la politizarea imediată a chestiunii.

În cele din urmă s-a decis ca regenţa să fie asigurată de cel de al doilea fiu al lui Ferdinand – Principele Nicolae, de Patriarhul României – arhiepiscopul ortodox Miron Cristea şi de preşedintele Curţii de Casaţie – Gheorghe Buzdugan, acesta din urmă având de factorolul dominant[1]. Într-o anumită măsură, Patriarhul conferea Regenţei prestigiul necesar, în timp ce Nicolae făcea posibilă influenţa politică indirectă a reginei Maria, soţia regelui decedat.

 

Presa poloneză prezenta zvonurile potrivit cărora prinţul Carol ar fi intenţionat să-şi răstoarne tatăl de pe tron

Gestul lui Carol de renunţare la succesiune a fost, bineînţeles, observat de presa poloneză, ale cărei relatări pe marginea evenimentul se făceau prin prisma compasiunii faţă de fosta soţie a Prinţului Carol:Elena[2]. Nu au fost trecute cu vederea nici excesele prinţului din noaptea Anului Nou, la Paris, unde ar fi fost însoţit de fratele său Nicolae[3]. Se poate, aşadar, trage concluzia că prinţul Carol nu a avut o presă bună în Polonia;cu toate acestea, anumite rezerve faţă de el pot fi înţelese prin aceea că era protagonistul unui scandal politic, care vindea ziarele şi în care prinţul era, volens nolens, personajul negativ.

În corespondenţele din zilele următoare s-a încercat prezentarea atmosferei de la Bucureşti şi din provincie, amintindu-se şi posibilitatea izbucnirii unei revolte a unei părţi a armatei şi cetăţenilor care l-ar fi sprijinit necondiţionat pe prinţ. Se pomeneau zvonurile conform cărora prinţul Carol ar fi intenţionat să îl răstoarne pe tatăl său şi să instaureze în România o dictatură după modelul italian, intenţie zădărnicită de reacţia hotărâtă a prim-ministrului Brătianu. Interesant este că nu era într-adevăr cunoscută identitatea persoanei pentru care Carol renunţase la tron – o parte a corespondenţilor considera că era probabil să se fi hotărât să se întoarcă la prima sa soţie, Zizi Lambrino[4]. Curând, cotidianul „Czas” informa despre condiţiile care-i fuseseră impuse prinţului Carol în exil. De asemenea, se sublinia că renunţarea survenise din cauze particulare, fără a exista în această decizie nici un element politic[5].

 

„Kurier Łódzki” îl descria pe Brătianu drept un „creator” de regi

Primul test la care a fost supusă eficienţa noii soluții constituţionale a avut loc în anul imediat următor morţii regelui Ferdinand, survenite în 1927. Regenţa s-a constituit atunci în formulă completă, deşi se lua în calcul destul de serios şi posibilitatea întoarcerii lui Carol din exil. Aceasta nu s-a întâmplat, printre altele, din cauza poziţiei foarte hotărâte a prim-ministrului de atunci, Ion I. C. Brătianu, şi a întregului PNL.

Cauza opoziţiei prim-ministrului o reprezenta teama că, după întoarcerea lui Carol, îşi va pierde influenţa asupra situaţiei politice din ţară. Oricum, se ştia că relaţiile dintre prinţ şi prim-ministru nu erau dintre cele mai bune. Brătianu era conştient de faptul că pe perioada regenţei el era, de fapt, cel care împărţea cărţile în ţară. „Kurier Łódzki” îl descria chiar pe Brătianu – bineînţeles cu o doză de exagerare – drept un „creator” de regi[6]. Iar acest lucru arată prestigiul de care se bucura Brătianu în străinătate.

Pe de altă parte, după moartea preşedintelui PNL (intervenită destul de neaşteptat) şi după preluarea funcţiei de către fratele său Vintilă, liberalii au început să piardă din influenţa lor politică, în folosul relativ nou înfiinţatului Partid Naţional Ţărănesc. Această slăbire devine destul de vizibilă în 1929, în ajunul unei noi crize, declanşată de un litigiu între Constantin Argetoianu şi Vintilă Brătianu. Conform corespondenţei din „Kurier Łódzki”, motivul controversei îl reprezenta lipsa unui consens privind viitoarea direcţie de dezvoltare a agriculturii şi industriei în România. Argetoianu se declara pentru permiterea pătrunderii pe piaţă a investitorilor străini, în timp ce Brătianu, în spiritul politicii promovate de tatăl şi fratele său, prefera să rămână credincios vechiului principiu „prin noi înşine”. Chiar faptul că aceste divergenţe de opinie fuseseră făcute publice era o dovadă a existenţei unor probleme serioase în sânul partidului. Existau, de asemenea, speculaţii privind posibilitatea încredinţării conducerii PNL lui Ion Duca, în calitate de reprezentant al generaţiei tinere a liberalilor;s-a considerat totuşi că e încă prea devreme să se iniţieze acţiuni anti-guvern, lucru confirmat şi de gravitatea înfrângerii înregistrate de PNL la alegerile parţialedin judeţul Hunedoara[7]. Pe de altă parte, doar rezultatul din această circumscripţie nu poate fi într-o foarte mare măsură semnificativ pentru rivalitatea PNL-PNŢ, deoarece Transilvania era cunoscută ca un bastion al PNŢ.

 

Perspectiva celor 15 ani de regenţă începe să-i îngrijoreze pe liderii politici

Chestiunea dinastică rămânea, aşadar, o problemă deschisă şi, în mod natural, a devenit şi mai de actualitate odată cu moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927. În luna octombrie 1927, Ion Mihalache aprecia că revenirea lui Carol ar fi fost benefică din punct de vedere al perspectivei celor15 ani de regenţă, în timpul cărora nu ar fi fost, desigur, rege, ci mai degrabă unul dintre regenţi, poate chiar singurul regent. Această poziţie era destul de des întâlnită în rândurile membrilor PNȚ, iar mai târziu i-a devenit adept şiIuliu Maniu. Chiar mai devreme, înainte de moartea regelui, de la Curte începuseră să fie interceptate semnale privind posibilitatea modificării poziţiei Curţii Regale relativ la actul din 4 ianuarie 1926;dar aceasta, numai în cazul unui acord între toate partidele politice importante. În plus, din motive politice şi formale, se sugera că o posibilă inițiativă în acest sens ar trebui să vină din partea PNL.

Majoritatea partidelor, inclusiv PNŢ, acţionau în această problemă pe cont propriu, ţărăniştii manifestându-se cu cea mai mare hotărâre în presa oficială cu cererea – publicată la 2 februarie 1927 – de a modifica actul de la 4 ianuarie 1926, în sensul acceptării revenirii lui Carol în ţară[8]. Răspunsul autorităţilor la această cerere a fost foarte hotărât:ziarele în care fusese publicat manifestul PNŢ au fost confiscate. Şi, pe lângă confiscarea publicațiilor, prim-ministrul Averescu a luat cuvântul oficial în această chestiune, declarându-se pentru menținerea în vigoare a prevederilor actului de detronare a lui Carol;aceasta a fost o surpriză foarte mare pentru ceilalţi politicieni, dat fiind faptul că până atunci Averescu păruse să fie cel puţin favorabil întoarcerii lui Carol în ţară, iar acum declara cu totul altceva. Se crede că această schimbare de atitudine ar fi putut fi, într-un sens, preţul pentru rămânerea PP la putere. În același timp, însemna și întreruperea pentru o perioadă de timp a discuţiilor privind o posibilă alianţă cu PNŢ[9].

 

PNŢ-ul nu vorbea într-un singur glas;Stere era categoric împotriva sprijinirii lui Carol

Înfrângerea suferită de PNŢ în încercarea de a lărgi cadrul discuţiei privind chestiunea dinastică a fost înțeleasă de celelalte partide politice ca o pierdere serioasă a prestigiului acestei formațiuni politice;în aceste condiţii, politicienii care îl detestau pe Maniu, mai ales cei din cercurile favorabile lui Iorga, se așteptau PNŢ că ajungă repede în pragul destrămării, mai ales că din rândurile sale decisese să plece Dr. N. Lupu. Cum avea să se dovedească mai târziu, speranţele ca problema să se soluţioneze astfel au fost deșarte[10]. Pe de-o parte, Maniu şi colegii săi au reuşit, într-o oarecare măsură, să consolideze partidul în jurul lui, pe de altă parte, plecarea lui Lupu nu a slăbit compactitatea partidului deoarece cu el nu a plecat decât o mică parte a membrilor existenți ai PNŢ[11].

În ciuda aparentului eşec, liderii PNŢ a reuşit să reaprindă dezbaterea privind succesiunea, asupra căreia au trebuit să se pronunțe toți cei care aspirau să joace un rol major pe scena politică. Iorga şi al lui PN (de fapt, după cum se ştie, PN-D) au decis să nege actul de detronare, dar în acelaşi timp căutau o cale pentru a ajunge la un acord cu liberalii – un semn al disperării profesorului, care își dorea să continue să existe în arena politică. Se pare că până şi Vintilă Brătianu ar fi fost capabil să-l accepte pe Iorga la conducerea PNL, însă nu au fost de acord ceilalți lideri PNL.

De asemenea, nici tot PNȚ nu vorbea într-un singur glas. Primul nemulțumit în legătură cu sprijinul relativ oferit cauzei prinţului Carol a fost dr. N. Lupu, care considera această readucere în discuție a chestiunii dinastice nici mai mult nici mai puțin decât o crimă. Dintre cei care au decis să rămână în partid, împotrivă s-a pronunţat C. Stere, care considera că o formaţiune care dorea să vină la putere ar fi trebuit să fie de partea legalismului juridic, nu să încerce să ia puterea negând pe faţă ordinea juridică din ţară. În această parte a argumentaţiei lui, Stere se apropia de poziţia abordată de PNL, temându-se de mişcările interne ce ar fi putut izbucni în ţară. Un pericol deosebit pentru stabilitatea situaţiei interne ar fi reprezentat aducerea lui Carol în ţară în timpul când la puterea era PNL – după Stere aceasta ar fi însemnat război civil. Din acest motiv, pentru o perioadă de timp, PNŢ încetat să mai aducă problema dinastică în discuţiile pe politică internă.

 

Moartea regentului Gheorghe Buzdugan creează numeroase probleme;Maniu vrea să controleze situaţia

Chestiunea prinţului Carol a căpătat mai multă însemnătate pe 7 octombrie 1929, când a murit unul dintre regenţi, Gheorghe Buzdugan, creându-se astfel o situaţie foarte delicată pentru guvern din mai multe motive. În primul rând, conform afirmaţiilor lui N. Iorga, Buzdugan era singurul din Regenţă care se bucura de un oarecare respect în societate[12]. O altă problemă, de această dată pentru guvern, a fost că tocmai graţie lui Buzdugan Maniu putea influenţa direct Regenţa. O a treia chestiune, de această dată de natură constituţională, o reprezenta lipsa unor reglementări detaliate cu privire la modul în care ar fi trebuit procedat în acest caz, şi cine ar fi trebuit să îl înlocuiască pe membrul decedat[13]. În presa poloneză au existat speculaţii că poziţia rămasă liberă urma să fie ocupată de regina-văduvă Maria[14].

În acest caz a fost vorba, probabil, chiar de un delict constituţional, prin încălcarea articolului 81 din Constituţie, deoarece, după moartea lui Buzdugan, Maniu a anunţat că, până la reîntregirea componenţei Regenţei, Guvernul va prelua toate sarcinile acesteia. A fost un abuz evident, deoarece în trecut nu fuseseră niciodată luate astfel de măsuri, nici atunci când unul dintre cei trei regenţi nu se afla în ţară, sau când era bolnav, imobilizat la pat;în astfel de situaţii, Regenţa funcţionase doar cu doi membri şi nimeni nu negase valabilitatea dispoziţiilor sale. Maniu, în calitate de şef al guvernului, a hotărât însă că alegerea celui de al treilea regent va fi decisă de Parlament, în şedinţă comună. Din motive evidente, ideea nu a stârnit entuziasm printre partidele de opoziţie, care i-au informat pe cei doi membri ai Regenţei de faptul că erau împotrivă, motivând că, în acest caz, PNŢ ar avea de fapt mână liberă în alegerea regentului. În schimb, s-a cerut convocarea Consiliului de Coroană, care să numească un nou Regent.

Aşa cum se aşteptau membrii partidului, Maniu nu a acceptat propunerea, dându-şi seama că într-o astfel de şedinţă îi va fi greu să-şi impună candidatul dorit. Aşadar, şeful guvernului a adoptat tactica aşteptării şi, până în ultimul moment, a evitat să facă nominalizări concrete, mai degrabă respingându-le pe cele apărute ca la un fel de bursă de schimb parlamentară. În ultima clipă, a fost depusă de PNŢ candidatura lui Constantin Sărăţeanu, până atunci consilier la Curtea de Casaţie. A fost o mişcare destul de neaşteptată a lui Maniu, deoarece chiar şi în PNŢ, puţini auziseră de acest candidat. Cum era de aşteptat, această candidatură a întrunit majoritatea necesară şi Sărăţeanu a întregit componenţa Regenţei[15].

 

Sărăţeanu, o marionetă în mâinile PNŢ

Alegerea lui Sărăţeanu a afectat foarte serios reputaţia Regenţei şi, de asemenea, a guvernului însuşi. Deşi trebuie să recunoaştem că statutul din 1926, ce reglementa procedurile referitoare la regenţă, nu cuprindea prevederi specifice cu privire la ceea ce ar trebui să se facă în cazul apariţiei unei astfel de situaţii, cu toate acestea, prin analogie la situaţia iniţială, s-ar fi putut presupune că poziţia ar fi trebuit să fie ocupată de Preşedintele Curţii de Casaţie – care era Andrei Rădulescu;Sărăţeanu era doar consilier în cadrul curţii. Pe deasupra, se apropia de pensie şi se ştia că era foarte posibil să nu fie capabil să-şi îndeplinească sarcinile în mod adecvat.

Datorită acestui vot, Maniu a reuşit să mai rupă încă un bastion al influenţei PNL asupra vieţii politice din ţară. Sărăţeanu îi garanta lui Maniu chiar într-o măsură mai mare decât predecesorul său influenţa reală asupra funcţionării regenţei[16]. Acest lucru a fost observat şi de opoziţie, care contesta chiar modul în care fusese ales regentul şi considera că, din acel moment, Sărăţeanu devenise doar o marionetă în mâinile PNŢ.

Câteva zile mai târziu au apărut sugestii că, în curând, ar putea interveni alte schimbări în Regenţă, în urma cărora regina-văduvă ar fi trebuit să ocupe unul dintre posturi, iar celelalte două ar fi putut fi ocupate, printr-un acord, de candidaţii guvernului. Regina nu ar fi fost de acord cu aceste condiţii, pe bună dreptate, temându-se că, în acest caz, rolul ei ar fi fost marginalizat[17]. „Dziennik Poznański” sublinia, de pildă, faptul că noul regent nu avea legături cu nici un partid politic[18]. Un fapt interesant poate fi acela că unele ziare, evident nefamiliarizate cu tematica românească, îi confundau chiar numele noului regent. De exemplu, în „Goniec Wielkopolski”, acesta apare, într-o corespondenţă directă referitoare la numirea în funcţie, cu numele Waranic[19], însă în relatările ulterioare este deja numit corect[20].

 

Bârfe cu iz de senzaţional, preluate de jurnaliştii polonezi din ziarele belgiene

Presa poloneză remarca problemele din ţara care îi era cel mai apropiat aliat şi comenta cu un ton de înţelegere dar şi de îngrijorare pentru soarta viitoare a alianţei cu Polonia;forţa acestei lianţe putea fi afectată cazul unor tulburări interne în România. Dată fiind moartea unuia dintre regenţii români, şi în aşteptarea unei clarificări a situaţiei politice din ţară, a fost modificată data anunţatei vizite a ministrului de externe August Zaleski la Bucureşti[21]. Se sublinia, de asemenea, că guvernul lui Maniu se bucură de o mare încredere din partea Regenţei, lucru ce ar fi fost demonstrat de faptul că Regenţa nu acceptase demisia guvernului, depusă pe 13 octombrie 1929. În plus, în acelaşi număr din „Goniec Wielkopolski”, putem găsi menţiunea că guvernul lui Maniu nu vede nicio piedică pentru ca prinţul Carol să se poată întoarce în ţară[22].

În perioada imediat premergătoare întoarcerii prinţului Carol în ţară, dată fiind slăbirea evidentă a instituţiei Regenţei, presa poloneză prelua din cotidiene belgiene diverse bârfe cu iz de senzaţional, amintind chiar şi de posibilitatea ca pe tron să fie adus prinţul belgian[23].

 

Ziariştii polonezi:întoarcerea lui Carol – colac de salvare pentru PNŢ

„Kurier poznański” îşi exprima convingerea că schimbarea de pe tronul României – şi, în acelaşi timp, schimbarea care ar fi urmat, în mod logic, la puterea de la vârf – nu va afecta negativ eventualele schimbări în politica externă a României. Acelaşi ziar sublinia că un rol decisiv în întâmplările de la sfârşitul anului 1925 şi începutul lui 1926 îl jucase PNL, ai cărui lideri îşi doreau privarea lui Carol, o persoană mult mai independentă politic decât tatăl său, de succesiunea la tron. Publiciştii ziarului suspectau chiar că în spatele acestui act ar fi putut sta şi regina mamă Maria din teama de a nu-şi pierde influenţa după moartea soţului ei Ferdinand[24]. Calitatea guvernelor liberale ce se succedaseră după moartea monarhului anterior a fost evaluată drept foarte scăzută şi, prin urmare, schimbarea politică, adică încredinţarea guvernării PNŢ, a fost considerată, într-o oarecare măsură, drept o şansă pentru Carol de a se întoarce în ţară.

Ziariştii observau totuşi, cu un anumit grad de ironie, că Maniu a acceptat ca prinţul să se întoarcă abia după o perioadă de colaps economic, care, la rândul său, a dus la o renaştere a popularităţii PNL. Într-o astfel de conjunctură, întoarcerea lui Carol era considerată drept un fel de colac de salvare pentru PNŢ. S-a observat că Maniu a pregătit întoarcerea lui Carol absolut fără nicio consultare a Curţii sau a Regenţei, în speranţa că regenţii se vor bucura să scape de răspundere[25]. Nu a fost lipsit de semnificaţie nici faptul că întoarcerea lui Carol s-a petrecut în timp ce regina-mamă nu se afla în ţară (plecase în Germania pentru a se trata)[26]. Viitorul ţării, conform „Kurier Poznański”, era destul de misterios:nu se excludea posibilitatea introducerii unei guvernări cu caracter dictatorial, în înţelegere cu Partidul Poporului al generalului Averescu. Un aspect interesant este reprezentat de însemnarea privind o eventuală atitudine pro-germană, care ar fi explicat primirea destul de distantă din partea francezilor.

 

O parte a presei din Polonia încercase să găsească semne ale îmbunătăţirii relaţiei dintre Carol şi Elena

Nu putem să nu observăm neconcordanţele destul de mari din informaţiile oferite opiniei publice din Polonia, referitoare la viitoarea soartă politică a României. La Cracovia, „Ilustrowany Kurjer Codzienny” („IKC”)amintea de supunerea la vot în guvern a propunerii lui Maniu de a-l numi eventual pe Carol membru al consiliului de regenţă, în locul prinţului Nicolae;această propunere nu şi-a aflat susţinători nici măcar în guvernul PNŢ, fapt ce a dus la demisia prim-ministrului[27]. Majoritatea ziarelor a informat în mod similar despre respectarea de către Carol a condiţiei de a anula divorţul de prinţesa Elena;totuşi această condiţie a trecut destul de repede în planul doi, deşi o perioadă destul de lungă de timp, o parte a presei, mai puţin cunoscătoare a realităţii româneşti, a tot încercat – „cu forţa” parcă –  să găsească semne ale îmbunătăţirii relaţiei dintre cei doi soţi[28].

De exemplu, „IKC” – spre deosebire de „Kurjer Łódzki” – prezintă întregul spectru al reacţiilor estabilishment-ului politic din România la întoarcerea lui Carol, subliniind că, deşi în sânul societăţii în general, acest fapt a trezit un entuziasm ce era de aşteptat, totuşi o parte a clasei politice nu împărtăşea această euforie. Chiar dacă depunerea demisiei de către Maniu era considerată drept o clasică manevră politică, totuşi se observa o oarecare reţinere în a colabora cu el a unor politicieni:foştii regenţi arhiepiscopul Cristea şi Sărăţeanu, dar şi mitropolitul Moldovei, Pimen, care a trebuit chiar să renunţe la scaun din această cauză[29]. Un alt factor politic ce nu era de acord cu întoarcerea lui Carol era PNL, care, prin vocea lui V. Brătianu, se delimita de susţinerea pentru noul domn. „IKC” a oferit şi destule detalii privind chiar organizarea în sine a revenirii lui Carol în ţară, considerând că toată chestiunea trebuia să fi fost pregătită cu mult timp în urmă. În privinţa PNL, se observase şi scindarea apărută în sânul acestui partid tocmai în chestiunea noului monarh – se amintea excluderea din partid a lui Gh. Brătianu, care se declara pentru acceptarea situaţiei create[30]şi înființarea de către acesta a unei noi organizaţii politice[31]. Se sublinia aici că PNL dorea să provoace o confruntare, între altele prin numeroasele luări de cuvânt anti-regale la adunările de partid, pe de altă parte, Carol ar fi cerut să se renunţe la a-i pedepsi pe cei care luaseră cuvântul în acest spirit[32].

 

Zizi Lambrino şi Magda Lupescu s-au aflat şi ele în centrul unor articole

În ceea ce priveşte textele cu caracter de bârfă, şi acestea pot fi găsite în presa timpului. La Cracovia, „IKC” a publicat oarecum „din întâmplare” un articol despre prima soţie a lui Carol al II-lea, Zizi Lambrino, şi despre sentimentele ei încă destul de afectuoase la adresa fostului soţ. Într-o discuţie cu jurnalistul, Lambrino ar fi evidenţiat calităţile lui Carol ca om şi şi-ar fi exprimat convingerea că acesta va fi capabil să scoată România din criză. Fosta consoartă a actualului rege sublinia, de asemenea, că nu avea de gând să vină cu niciun fel de pretenţii, dar, în acelaşi timp, afirma răspicat că, în ciuda informaţiilor publicate de unele ziare, căsătoria ei cu Carol, încheiată în 1918, era cum nu se poate mai legală şi că fusese recunoscută în acest sens de instituţiile civile din Odessa, în 1918. Lambrino acuza de altfel casa regală de atunci de eşecul căsătoriei ei cu Carol[33].

Descriind relaţiile prinţului Carol cu femeile, presa nu putea uita cauza directă a renunţării la tron, în 1925, respectiv pe Magda Lupescu, şi ea interpelată de jurnalişti cu această ocazie. În presă se vehicula că, începând din acel moment, ea va rămâne doar o persoană privată;totuşi, s-a observat pe bună dreptate că întoarcerea ei la Bucureşti era oarecum suspectă, în contextul prezumţiei de mai sus. În ceea ce priveşte aspectul senzaţional, speculaţiile de această factură s-au alimentat, fără îndoială, şi din modul învăluit în mister în care viitorul rege ajunsese în ţară, detaliile fiind relatate de presa poloneză pe baza corespondenţelor din presa franceză[34]. Se sublinia aici faptul că prinţul Carol se folosise de un paşaport care nu era al lui.

 

Un comentator al cotidianului „Czas” considera că regina Maria s-a fi aflat în spatele privării lui Carol de succesiunea la tron

Situaţia politică creată în România după întoarcerea lui Carol a făcut pentru un timp obiectul interesului permanent din partea presei poloneze, care, cu bunăvoinţă, sublinia încercările noului rege de a conduce la liniştirea situaţiei politice din ţară. Se amintea, de asemenea, posibilitatea sau chiar necesitatea de formare a unui guvern de unitate naţională (un guvern concentrat) în jurul noului monarh, pe care urma să-l formeze generalul Prezan, cel de-al doilea, alături de gen. Averescu, erou român al Marelui Război. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, ci a fost creat încă un cabinet al lui Maniu.

Şi cotidianul „Czas” din Cracovia a consacrat destul de mult spaţiu întoarcerii prinţului Carol în România, fiind practic unul dintre puţinele titluri poloneze care nu s-a limitat doar la a relata – e drept, pe larg, dar bazându-se exclusiv pe știrile preluate de la agenţiile de presă –, ci care pregătea permanent pentru cititorii săi analize pe tema evenimentelor politice din România. În primul rând se sublinia, ca şi în cazul publicaţiei „Kurier Poznański”, că schimbările politice au avut loc în momentul în care regina-bunică nu se afla pe teritoriul României. Deşi, bineînţeles, factorii oficiali nu confirmau acest lucru, mulţi comentatori, inclusiv aceia dintre ei care aveau legături cu presa poloneză, considerau că regina juca un rol mult mai important în viaţa politică a ţării sale decât cel ce-i era rezervat prin constituţie. Un comentator de la „Czas” considera chiar că tocmai ea se afla în spatele privării lui Carol de succesiunea la tron în 1926 şi a celor mai multe din evenimentele ce i-au urmat[35].

 

Marea Criză şi scandalurile din economia ţării au grăbit revenirea lui Carol

O constatare interesantă este cea care sugera că Ion I. C. Brătianu făcuse câteva greşeli politice majore în anul 1927, după moartea regelui Ferdinand I. Prima astfel de greşeală ar fi fost neincluderea reginei-văduve Maria în Consiliul de Regenţă şi faptul că i-a fost lăsată doar posibilitatea de a influenţa doar indirect, prin intermediul fiului mai mic,  prinţul Nicolae, activitatea acestuia. Acest lucru ar fi stârnit ambiţiile politice ale reginei, care, evident, conta pe aceea că, după îndepărtarea de la putere a lui Carol – care trădase mari ambiţii politice nu întotdeauna conforme cu viziunea părinţilor săi – i s-ar oferi o influenţă directă şi, mai ales, de durată, asupra viitorului contur al situaţiei politice din ţară pe perioada unei regenţe îndelungate (care urma să se încheie abia în 1940).

În mod evident, Brătianu nu voia să accepte acest lucru deoarece era conştient de faptul că, în această situaţie, propria lui influenţă ar fi fost simţitor afectată. În cele din urmă, toată această confuzie, provocată, pe lângă moartea regelui Ferdinand, şi de moartea tocmai a arhitectului întregului sistem, I. I. C. Brătianu, a fost folosită în folosul propriu de adversarii politici ai PNL, respectiv de PNŢ, partidul condus de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. În aşa numita „chestiune dinastică” acest partid avea o poziţie mult mai flexibilă, neexcluzând, încă de la început, posibilitatea unei eventuale reveniri a lui Carol la putere, tratând totuşi această eventualitate ca pe un fel de ultimă variantă posibilă. Acel status quoexistent, cu un Consiliu de Regenţă, era comod şi pentru liderii ţărănişti, mai ales după ce, urmare a dispariţiei unuia din regenţi, Gh. Buzdugan, şi înlocuirii acestuia de către C. Sărăţeanu, apropiat de PNŢ, acest partid dobândise o influenţă directă asupra Consiliului.

Vorbind despre asta, am putea să ne întrebăm de ce, dată fiind această distribuire a forţelor, s-a destrămat acest echilibru (fie el şi fragil), ajungându-se în cele din urmă la întoarcerea lui Carol în ţară. La jumătatea lui 1930 situaţia începuse să se schimbe serios, cauzele fiind reprezentate de accentuarea rapidă a Marii Crize şi de scandalurile din economia ţării, în care au fost amestecate şi mediile de la guvernare.

 

Polonia era îngrijorată de perspectiva schimbării politicii externe a României

În proximitatea revenirii lui Carol, Maniu a ales o atitudine de oarecare aşteptare, fără să poată să se împotrivească evenimentului amintit, conştient fiind de atmosfera din stradă, însă și fără să trădeze un entuziasm prea mare, fiindcă, pentru el, asta însemna pierderea posibilităţii de a influenţa direct evenimentele politice din România. „Czas” sublinia că schimbarea guvernului şi formarea cabinetului condus de Mironescu erau doar temporare, că puterea urma să-i fie din nou încredinţată lui Maniu sau unuia dintre aliaţii lui politici. Era o mişcare logică a noului rege, care nu avea niciun interes politic să dizolve parlamentul avându-l în partid pe Maniu, care-i era, cel puţin la începutul perioadei de după preluarea puterii, un aliat politic important[36].

S-a observat că o astfel de derulare a evenimentelor a influenţat negativ unitatea din sânul PNL – şi se punea în mod serios problema dacă nu cumva politica externă a României va suferi modificări semnificative. În cele din urmă, s-a constatat că politica francofilă de până atunci nu avea să fie schimbată prea mult, căci o eventuală modificare a acesteia ar fi trebuit să fie însoţită de transferarea cârmei puterii în mâinile generalului Averescu, o variantă care nu avea prea multe şanse să supravieţuiască politic. În consecinţă se întrevedea posibilitatea strângerii şi mai tare a relaţiilor cu Polonia.

 

Carol al II-lea oferă un interviu trimisului special al publicaţiei „Ilustrowany Kuryer Codzieny”

Un tip de interpretare a aşteptatelor dimensiuni ale relaţiilor viitoare cu Polonia ne prezintă interviul acordat lui Klemens Kęplicz, trimis special al publicaţiei „Ilustrowany Kuryer Codzieny” la Bucureşti, de regele Carol al II-lea, în 20 iunie 1930, aşadar la scurt timp după întoarcerea în ţară. Regele sublinia că situaţia relaţiilor polono-române era la momentul respectiv foarte bună şi că, în consecinţă, nu vedea niciun motiv pentru care ar fi trebui să se încerce schimbarea lor, poate doar cu excepţia unei eventuale intensificări a colaborării în domeniul agrar[37]. Regele Carol a vorbit cu ton de apreciere despre atitudinea favorabilă a Poloniei faţă de schimbările de pe tronul României, atitudine determinată de existenţa unor interese comune şi de convingerea în ceea ce priveşte menţinerea alianţei cu România.

 

O poziţie foarte interesantă cât priveşte evenimentele de la începutul lui iunie a fost prezentată de un ziarist polonez care îl descria pe Carol al II-lea drept un adept al unei forme constituţionale a guvernului, în schimb, revenirea sa pe tron a fost apreciată ca fiind derulată în conformitate cu toate standardele de drept. Aceasta este părerea generală a presei poloneze, diferită de atitudinea ce avea să fie prezentată în perioada următoare, inclusiv de istorici;iar acest lucru ne poate arăta că situaţia ulterioară a fost în general considerată nesatisfăcătoare pe deplin pentru Polonia, dată fiind situaţia politică nesigură din România. Concluzia care se poate trage din asta este că, în ochii presei poloneze, garantul stabilităţii şi al unei politici externe „corespunzătoare” a acestei ţări nu era guvernul, care avea totuşi cea mai mare susţinere în parlament de după 1918, ci puterea monarhului, care nu se lăsa uşor influenţat de conjunctura politică actuală.

Bineînțeles, așa cum se și cuvenea în cazul relatărilor unei discuții personale cu regele, interlocutorul ia de bune toate asigurările pe care le dă Carol al II-lea – sau poate că jurnalistul nu cunoștea absolut deloc realitatea politică din România și apreciază în mod greșit situația din țară. Pentru că, deşi Carol putea să îi dea asigurări că nu poartă ranchiună PNL-ului, realitatea se prezenta cu totul altfel. Dar cea mai clară dovadă de necunoaștere a realității locale o reprezintă afirmația că PNL s-ar fi împăcat pe deplin cu întoarcerea lui Carol și „își exprimă atașamentul față de Coroană”[38]. Aceasta, cu atât mai mult cu cât interviul a avut loc aproape simultan cu jocurile din sânul PNL, care s-au finalizat prin scindarea partidului în două facțiuni:PNL, al cărui președinte a devenit I. G. Duca, și PNL – condus de Gh. Brătianu. Se pare, deci, că asigurările lui Carol nu au fost trecute prin filtrul unei analize;trebuie remarcat însă interesul în sine manifestat față de acest subiect, iar faptul că monarhul a acordat un interviu unui reprezentant al unui ziar polonez trebuie apreciat ca o reflectare a importanței acordate Poloniei în politica externă a României.

Interviul acordat de regele Carol al II-lea este un rezumat interesant al observațiilor pe care presa poloneză le transmitea cititorilor săi. Și este, de asemenea, un exemplu al relațiilor reciproce, și nu doar politice, foarte strânse, datorită cărora tematica românească era prezentă sub numeroase aspecte în Polonia și contribuia la promovarea relațiilor bilaterale.

 

Note


[1]Merită amintit faptul că includerea în Regenţă a preşedintelui Curţii de Casaţie nu a reprezentat un precedent pentru viitor, întrucât, la moartea acestuia, în octombrie 1929, postul nu a fost ocupat de următorul preşedinte ci de către unul din consilieri – C. Sărăţeanu;acest lucru ne arată că numirea în Regenţă nu se făcea după considerente legate de funcţia deţinută, ci mai degrabă după considerente politice. Căci, în măsura în care Gh. Buzdugan avea legături cu PNL, urmaşul său era apropiat de partidul aflat la putere – PNŢ.

[2]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 5.I.1926.

[3]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 6.I.1926.

[4]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 7.I.1926;„Czas”, 6.I.1926.

[5]„Czas”, 7.I.1926.

[6]„Kurjer Łódzki”, 1.VII.1927.

[7]„Kurjer Łódzki”, 2.IX.1929.

[8]PNŢ a avut aceeaşi poziţie şi în timpul negocierilor privind eventuala fuziune cu PP. Ştiind că lui Averescu îi place să ducă cu vorba, Maniu i-a cerut o declaraţie clară cum că acea „chestiune dinastică” rămâne de actualitate. Asta a însemnat, practic, finalul discuţiilor, dat fiind faptul că Maniu îi cerea premierului în exerciţiu să anuleze un act de lege aprobat de Adunarea Naţională. I. Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România, Bucureşti, 1988, p. 217.

[9]I. Ciuperca, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, 1994, p. 224.

[10]După plecarea din PNȚ, N. Lupu a înființat, la 20 februarie 1927, propriul partid – Partidul Țărănesc (dr. N. Lupu) – care a existat până la 11 martie 1934, când întemeietorul său a revenit în PNȚ. Partidul se dorea a fi adevăratul continuator al tradiției PȚ de dinainte de 1926. Deviza acestuia era corectarea nedreptăților și a neclarităților apărute în urma reformei agrare din 1921. În perioada Marii Crize, partidul a adoptat un nou program, unde se acorda atenție îndeosebi problemelor restructurării datoriilor, mai ales la sate. Fiind un partid de dimensiuni medii, colabora de regulă cu cele mai mari, bucurându-se de cea mai mare susținere în regiunile din sudul și estul României. Acest partid s-a aflat într-un puternic conflict cu PNȚ până în anul 1933, după care pozițiile celor două partide s-au apropiat treptat, până când au fuzionat. Structuri politice..., pp. 124-125.

[11]Noul partid nu avea organizații locale în toată țara, fiind cel mai bine reprezentat în Vechiul Regat, unde a reușit să-și înființeze structuri proprii în toate județele, însă în Transilvania sau Bucovina lucrurile stăteau mult mai rău, susținerea fiind mult mai slabă. I. Scurtu, „Întemeierea şi activitatea Partidului Țărănesc – dr. N. Lupu (1927 – 1934)”, „Revista de Istorie”, 5/1976, p. 699.

[12]N. Iorga, Supt trei Regi, Bucureşti, 1999, p. 370.

[13]S-au anunţat câteva candidaturi, dintre care cea mai serioasă părea a fi, la un moment dat, cea a reginei Maria;dar Maniu, din diverse motive, a făcut tot posibilul ca regina-mamă să nu preia această funcţie. Ibidem, p. 370.

[14]„Kurjer Łódzki”, 12.X.1929.

[15]Rezultatele votului se prezentau după cum urmează:C. Sărăţeanu – 445 de voturi, gen. C. Prezan-22 de voturi, prinţul Carol – 9, Andrei Rădulescu – 3, T. Sauciuc-Săveanu – 1, N. Iorga – 1, mitropolitul Bălan – 1. Un vot a fost invalid, iar zece buletine de vot nu au fost deloc completate. I. Scurtu, Contribuţii..., p. 278.

[16]Intenţia lui Maniu era ca el să faciliteze eventuala revenire pe tron a lui Carol al II-lea, garantându-i că nu se va împotrivi, în cazul unei încercări de a-l instala pe tron. D. Apostol, Criza a cincea putere în stat, Managementul crizelor politice şi economice, reflectat în presa timpului în România anilor 1930-1939, Bucureşti, 2009, p. 50

[17]I. Scurtu, Din viaţa politica a României. Studiu critic privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc. 1926 – 1947, Bucureşti 1994, p. 161.

[18]„Dziennik Poznański”, 11.X.1929.

[19]„Goniec Wielkopolski”, 11.X.1929.

[20]„Goniec Wielkopolski”, 16.X.1929.

[21]„Dziennik Poznański”, 10.X.1929.

[22]„Goniec Wielkopolski”, 15.X.1929.

[23]„Ilustrowany Kurjer Codzienny”, 31.V.1930.

[24]„Kurier Poznański”, 10.VI.1930.

[25]De altfel, cu siguranţă acesta a fost motivul încredinţării funcţiei în Consiliul de Regenţă lui C. Sărăţeanu – pentru ca acesta să execute întocmai sugestiile lui I. Maniu şi ale guvernului ţărănist.

[26]„Kurier Poznański”, 10.VI.1930.

[27]„Ilustowany Kurjer Codzienny”, 9.VI.1930.

[28]Comp. ex. „Ilustrowany Kurjer Codzienny”, 15.VI.1930.

[29]Ibidem.

[30]„Kurier Poznański”, 10.VI.1930.

[31]Ibidem, 11.VI.1930.

[32]„Kurier Poznański” 12.VI.1930.

[33]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 16.VI.1930.

[34]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 19.VI.1930.

[35]„Czas”, 10.VI.1930.

[36]„Czas”, 10.VI.1930.

[37]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 23.VI.1930.

[38]„Ilustrowany Kuryer Codzienny”, 23.VI.1930.