Autor 6809 vizualizări


O mărturie cu adevărat dramatică, despre clipele negre prin care au trecut românii care s-au retras din Basarabia și Nordul Bucovinei la sfârșitul lunii iunie a anului 1940, ne este oferită de preotul basarabean Paul Mihail în Jurnalul său.

 

„Joi, 27 iunie 1940, Chişinău

Am avut o frumoasă întâlnire cu episcopul Efrem Enăchescu, căruia i-am dăruit un Album de covoare vechi basarabeneşi o monedă mare de argint. Mi-a spus că doreşte să fiu aranjat la un post mai bun, dar că nu-l lasă «păcatele de aci». În beci şi subsolul casei avocatului Teodor Păduraru am dat de toată arhiva şi biblioteca învăţatului Ioan N. Halippa, care mai trăieşte în Rusia sovietică. Am găsit material privitor la continuarea «Tipăriturilor româneşti în Basarabia»pentru volumul II. (...) Cu vechiul meu coleg şi prieten Veniamin Soltiţchi, azi ieromonah Vasile, am fost pentru o oră în vizită la preotul Nicolae Timuş, profesorul meu la Şcoala Spirituală şi Seminarul Teologic.

 

Vineri, sâmbătă, 28-29 iunie 1940, Chişinău-Iaşi

E Vinerea Patimilor României Mari! Sfârşitu-s-a! Ceea ce generaţii întregi au luptat, au sângerat, au muncit, s-a risipit, s-a distrus şi s-a năruit. Este oare de crezut aceasta, ca în câteva ceasuri să se răpească milioane de oameni şi să se sfârşească o religie creştină de două mii de ani? Ce seară liniştită a fost aseară, nimic nu ştiam. Dimineaţa, 28 iunie, printr-o creştină venită la biserică, aflu că Rusia Sovietică a cerut Basarabia şi că guvernul român, sub puterea forţei, a cedat Basarabia şi Nordul Bucovinei. A venit Genea [soţia preotului Paul Mihail – n.r.] cu lacrimi de la piaţă, am alergat la Arhiepiscopie, m-am informat, apoi, trecând pe la Catedrală, am bătut metanie pe scări şi am venit acasă. Lacrimi multe, disperare, jale şi tânguiri. Gândul să plecăm cu toţii la Iaşi. Apoi Genea a zis «Pleacă tu, că eu voi orândui aci şi voi veni». Imposibil de a mai face mişcări. Dispreţ faţă de tine însuţi. Luam geamantanul cu documentele şi manuscrisele mele, mă uitam la ele şi le lăsam jos. Încotro pleci şi cu ce mijloace? Agitaţii pe străzi, manifestaţii de ale evreilor şi muncitorilor şi bararea drumurilor cu maşini, camioane şi căruţe. Armata care se retrage cu capetele în piept, dezarmată, fără ofiţeri superiori şi tulburările cari au început. Se aude ţăcănitul mitralierelor. Un cer plumburiu şi un zgomot înăbuşit care pluteşte în văzduh. Ceasul despărţirii de mormintele părinţilor, de pământul natal, de casă, de agoniseala materială, de documente, cărţi şi icoane a sunat. Glasul strămoşilor vorbeşte în mine. Iau drumul pribegiei cu câteva cărţi, însemnări, o pâine şi încălţat în bocanci pornesc. Intru în biserică, în faţa prestolului lui Dumnezeu, îngenunchez, mă rog pentru pământul acesta, biserica aceasta şi pentru mine. Îmbrăţişez pe Genea, pe Zamfira [fiica preotului – n.r.], care plânge, lacrimi multe, multe şi apoi la portiţă întâlnesc un grup de parohieni, cari aflând că plec au venit cu buchete de flori să mi le prezinte acum, mâine 29 iunie fiind ziua mea. I-am îmbrăţişat, sărutat, le-am mulţămit. A venit şi bunica Genei, ne-am luat rămas bun, am rugat-o cât poate să păstreze cărţile şi documentele. Încă o sărutare celor dragi, cu şiroaie de lacrimi, pornesc grăbit prin mulţimea ce manifesta şi prin marea dezordine ce domnea. La gara Visterniceni, plină cu soldaţi şi evrei, mi se spune că trenul nu mai merge spre Iaşi. Aştept o bucată de timp, apoi pornesc pe jos pe linia ferată. Înaintea mea sunt atâţia. Întâlnesc geamantane părăsite, buccele şi bagaje. Toţi fug, cu spaimă. O doamnă cu o căldare spartă în mână, gesticulează şi vorbeşte întruna. Nimeni nu o ascultă. Cu răsuflarea reţinută, ajung la gara Ghidighici. Aci găsesc trenul românesc. Mă urc peste bagaje şi lume într-un vagon. E ora 12 amiază şi Chişinăul a fost ocupat. Seara ajung la Iaşi. Trenurile veneau unul după altul. Întâlnesc pe Sergiu Roşca. Abia la Iaşi îmi dau seama că am făcut o neiertată greşeală, de a fi fără soţie şi copil. Gara Iaşi e un haos. Mii de refugiaţi, bagaje, copii şi vagoane. Mereu cu gândul că Genea poate va veni cu vreun tren. De la ora 6 dimineaţa, 29 iunie, sunt în picioare la gara Socola, unde mereu sosesc trenurile cu refugiaţi. O stare de nervi cum n-am mai avut. Nu pot sta o minută locului. Îmi tremură mâinile şi picioarele.

 

Miercuri, 3 iulie 1940, Iaşi

Ziua în care trupele sovietice ruseşti au ajuns la Prut. Ziua de doliu, în care Basarabia nu mai are viaţă liberă naţională. Foarte mulţi ieşeni au evacuat Iaşul, au plecat cu bagajele spre Capitală. Mult eroism au depus personalul de la CFR. Dintre preoţii din Chişinău suntem cinci, restul au rămas. Toate zilele acestea mereu am aşteptat pe Genea. Mulţi mi-au spus veşti despre ea. Cuvinte de îmbărbătare şi adăpost mi-au dat profesorul Mihai Costăchescu, dna Marioara Werner, profesorul Ilie Minea. Am dormit prin gară şi grozave halucinaţii şi stare nervoasă am.

 

Vineri, 19 iulie 1940, Iaşi

A vrut Dumnezeu să-mi dăruiască viaţă prin venirea din Basarabia a soţiei Genea şi fiicei Zamfira. Zile de zdruncinare sufletească şi trupească. Mi s-a încovoiat pieptul de durere şi mi-au ieşit oasele din stern. Neuitate vor fi ceasurile de aşteptare. Plângeam cu hohote, nu dormeam nopţi şi mereu umblam pe străzi. Naşa Badăreu a venit destul de târziu de la Bucureşti. În ultima săptămână am stat la ea. Ceilalţi absenţi şi răi. Printr-o întâmplare, am fost repartizat ca preot la Biserica Toma Cozma, aceasta datorită şi protopopului Gh. Niculea. Prin ziare şi reviste puţin s-a scris despre pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Toţi întru aşteptarea războiului cu Ungaria. Guvernul Gigurtu face sforţări pentru ordine şi repartizarea refugiaţilor. Genea a venit mult slăbită şi năucită. A adus ceva lenjerie, haine şi buzduganul vechi. Nici un document, nici un manuscris şi nici o icoană n-a putut aduce, fiindcă îi era teamă că o vor aresta. O clipă întunecată, dar e mai mare bucuria că a venit împreună cu Zamfira.

 

Duminică, 28 iulie 1940, Iaşi

Lacrimi, lacrimi. Genea povesteşte zile întregi amănunte din viaţa trăită sub ruşii sovietici. Zamfira ascultă şi uneori adaugă cum au vrut să o fure şi pe ea. Fiecare obiect, legat de casa noastră, amintiri legate de Cornova, de Nadea, de via din dealul Cihornicului, de stupi, de fraţi şi surori, fac ca lacrimile să se scurgă. Visez noaptea întreagă tot ce a fost în bibliotecă, biserică, casă şi oraş. Zvonuri din cele mai rele şi mai deprimante se aud privitoare la viaţa moldovenilor din Basarabia. La parohie, lumea mă înconjoară cu multă bunăvoinţă şi simpatie, dar sunt persoane care grozav mă umilesc. Păr. Paroh Emilina Vasiloschi, consilier patriarhal, mi-a îngăduit să stau în două camere din casa parohială. Îi aduc călduroase mulţămiri. Nimeni însă nu ne-a dat măcar o lingură, o farfurie sau un ştergar. Multă boierie şi forme superficiale pretutindeni. Se împlineşte o lună de la marea tragedie, ca un stat naţional cu armată la graniţă, cu fortificaţii şi depozite, să părăsească o provincie moldovenească şi armata să se retragă fără să tragă o împuşcătură. Oare cine sunt vinovaţii?

 

Marţi, 6 august 1940, Iaşi

Schimbarea la Faţă. O scumpete mare domneşte în piaţă. Toţi sunt de acord că Basarabia alimenta Iaşul şi Regatul. Am scris un articol pentru revista «Însemnări ieşene», care închină un număr pentru Basarabia şi Bucovina. La o şedinţă a preoţilor din protopopiatul I, Iaşi, mi-au ocărât fraţii şi au avut atitudini umilitoare. Fostul protopop Ştiucă de la Floreşti, jud. Soroca, a plâns în şedinţă. Nimănui nu i se face loc în casa parohială. N-am primit nici un ajutor de la autorităţi. Ne strângem cu Genea, plângem, ne tânguim şi aşteptăm vremuri senine. Recolta se prezintă slab. Vremea e răcoroasă, de s-ar coace porumbul. Mi-e jăle de Nadea, că n-a putut veni. La biserica aceasta s-a numit diacon. Ziarele mereu publică chipul Suveranului. Oare pentru că a lăsat să se ciuntească graniţa?”

 

 


(Paul Mihail, Jurnal 1940-1944, Ed. Paideia, București, 1998)

""