Autor 6983 vizualizări


Încheierea Antantei Cordiale dintre Marea Britanie și Franța, în 1905, punea oficial capăt vechii dispute anglo-franceze. Apropierea vechilor inamici se făcea acum pe fondul ostilității comune anti-germane, fapt recunoscut de diplomația de la Berlin. De aceea, Germania avea să ia măsuri pentru a testa noua prietenie dintre englezi și francezi. Deși, la prima vedere, reacțiile imediate la acordurile încheiate în primăvara lui 1904 nu au arătat neliniștea guvernului german, dar, în realitate, la ministerul de externe reacția a fost de revoltare. Poziția diplomatică a Germaniei avea mult de suferit:Italia nu mai era un aliat de încredere, Austro-Ungaria avea probleme interne prea mari, iar alianța franco-rusă și acordul anglo-francez păreau acum să amenințe țara cu încercuire. În plus, faptul că Antanta Cordială conținea acorduri cu privire la statutul Marocului (englezii recunoscând controlul francez asupra regiunii) i-a enervat pe germani, care simțeau că ar fi trebuit să fie consultați.

Prima reacție oficială germană vine în 1905 și ia pe toată lumea în surprindere. Kaiserul face o vizită surpriză la Tanger, se întâlnește cu sultanul Abdelaziz și declară că Germania își va apăra hotărâtă interesele din Maroc și că este dispusă să sprijine independența statului marocan împotriva tentativelor franceze de a instala aici un regim de protectorat. Ulterior, sultanul va refuza o serie de propuneri de reformă venite din partea francezilor și a propus organizarea unei conferințe a marilor puteri pentru a-l sfătui cu privire la reformele necesare.

Fără îndoială, momentul ales de germani pentru a acționa fusese influențat de izbucnirea și evoluția războiului ruso-japonez. Din moment ce Rusia era blocată în războiul din est, Germania a considerat că are ocazia de a sparge alianța anglo-franceză și de a-l compromite pe ministrul de externe Delcassé, arhitectul Antantei. Bülow, cancelarul german, dorea să scape de Delcassé temându-se că acesta ar putea fi invitat să medieze conflictul ruso-japonez, afectând astfel interesele germane în Extremul Orient. Însă oferta lui Delcassé de a servi drept mediator a fost refuzată, iar Germania a cerut organizarea unei conferințe internaționale pentru a discuta situația marocană. Delcassé a adoptat inițial o atitudine sfidătoare, declarând că nu este necesară nicio conferință, însă Bülow a mers până la amenința cu izbucnirea unui război. Delcassé credea că germanii fac amenințări în van și era oricum sigur că va primi sprijinul englezilor. Cu toate acestea, premierul francez Maurice Rouvier nu era dispus să pornească un război din cauza problemei maroncane și, chiar dacă Germania a amenințat că va semna un tratat defensiv cu sultanul, a acceptat în cele din urmă participarea la conferință. Confruntat cu această înfrângere personală, Delcassé avea să-și dea demisia.

Tensiunile franco-germane au continuat, ajungându-se până la deplasarea de trupe franceze în apropierea graniței germane, dar conferința a avut loc în final, între ianuarie-aprilie 1906, la Algeciras, în Spania. Au participat 13 state:Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franța, Rusia, Spania, SUA, Italia, Maroc, Olanda, Suedia, Portugalia și Belgia. Dintre toate, singura care i-a sprijinit pe nemți a fost Austro-Ungaria, în timp ce Franța a fost sprijinită ferm de englezi, ruși, spanioli, italieni și americani.

În cele din urmă, germanii au trebuit să accepte un acord de compromis, pentru a nu fi complet umiliți. Singurul avantaj pe care l-au obținut germanii de pe urma acestui incident a fost recunoașterea faptului că problema marocană este una de intere internațional, limitând astfel libertatea de acțiune a francezilor. Pe de altă parte, Germania a pierdut din punct de vedere diplomatic, arătând că și-a supraestimat puterile. De asemenea, după cum au realizat și statele particpante la conferință, Germania și-a dat seama că este relativ izolată pe plan internațional. În fine, marele eșec al inițiativei germane a fost de a nu putea rupe înțelegerea franco-britanică;dimpotrivă, acțiunile Germaniei au întârit chiar relația Londra-Paris și au făcut mai ușoară negocierea unei antante anglo-ruse, care completează acordurile anglo-franco-ruse ce dau naștere Triplei Alianțe.